Omagiu lui Gheorghe Lazăr, întemeietorul școlii românești

„La împlinirea celor o sută de ani de la moartea lui Gheorghe Lazăr, gândul se întoarce înapoi și cercetează trecutul. O biată țărișoară de neam împărătesc, năvălită de caftanele roșii și verzi ale Fanarului, cu trup din trupul ei rupt și împrăștiat vântului din răsărit și miazăzi, cu poporul obidit de nevoile aruncate pe umerii lui, cu boierii vânduți cauzei străine, cu biruri grele și ceartă continuă. Ecoul melodic al limbii noastre de-abia pătrunde de la sate spre orașele înstrăinate, în care nu auzi decât țăcăneala supărătoare a limbii grecești în școlile și bisericele neamului.

Într-o astfel de atmosferă apăsătoare a trecut Carpații Gheorghe Lazăr, cel dintâi dascăl și întemeietor de școală românească în Principate. Ca o mărturie de felul cum i s-au prezentat lucrurile aici, iată ce spune Lazăr într-unul din discursurile sale:

„Dară oare când s-ar ridică Duhul din țărâna acelora și ar privi peste strănepoții marelui Caesar, slăvitului Aureliu și al înaltului Traian, oare în ziua de astăzi mai cunoaște-i-ar?“. Dacă constatările lui Lazăr la descălecarea în Principatul Munteniei îi aduceau lacrimi în ochi și amărăciune în suflet, nu trebuie să uităm că ceea ce-i determină frumusețea sufletească este entuziasmul cald cu care a știut să îmbrățișeze gândul spre activare.

Avea în el o forță uriașă, era încrezător în ea, avea conștiința bine echilibrată. Căci două lucruri se citeau în avântul lui Lazăr:

1) pregătirea pentru o politică națională prin cunoașterea trecutului glorios în fapte

2) pregătirea unei vieți culturale, care să o susțină pe cea dintâi, prin deșteptarea minților, la început cu ajutorul științelor elementare, apoi cu celelalte științe „filozoficești“.

Cum și-a asigurat Lazăr succesul este îndeobște cunoscut. Cuvântul lui răsună la răspântii, chemând la cartea scrisă și vorbită de el tinerimea dornică de luminare. Era în vorbele lui încredere absolută, propovedanie de apostol:

„Deci dară, iubită și de toată cinstea vrednică tinerime!

Iată o epocă nouă, o întâmplare strălucitoare, un glas dulce părintesc, sub pavăza schiptrului domnesc, după care de mult oftară inimile dumneavoastră, vă cheamă, vă strigă părintește, vă îmbrățișează. Veniți toți de toate părțile și de toată starea, veniți la izvorul tămăduirii!“, îndemn care a fost ascultat de toți acei care au fost elevii „tâlcuitorului de fapte și de științe“, după cum obișnuiau să-l numească oamenii vremii.

Și chemarea lui nu cerea întârziere sau dezinteresare, căci:

„Vremea trece iute, nu se mai întoarce, ne fură și anii vieții cu sine și noi rămânem tot lipsiți și neciopliți; pentru aceea grăbiți-vă, nu întârziați!“

A trebuit să vină la noi un român „de dincolo“, un Gheorghe Lazăr, pentru ca spiritele să se deștepte; au trebuit numai cinci ani de școală românească pentru ca spiritele să se răscoale sub presiunea prelegerilor lui însuflețite, să se ridice o parte din boierime cu pandurul Tudor din Vladimiri, care să readucă domni români în Țara Românească.

Era în aceasta un început de politică românească, politică ce ne-a adus unitatea națională de mai târziu, după cum urmași din școala lui – un Heliade Rădulescu, de exemplu – au continuat opera de cimentare a vieții culturale și literare, trecută mai târziu prin spiritul de directivă și critică impus de Maiorescu. Cei care cunosc însemnătatea pe care o poate avea cultura și școala în viața unui popor au drept să cinstească memoria celui dintâi profesor și pedagog. Cuvine-se dar să ne dezbrăcăm de pe suflete haina posomorâtă și murdară de mărunțișurile zilnice și să ne alipim cu gândul de activitatea aceluia care a fost numai suflet și care, în acest București al plăcerilor și al luxului, a putut să pornească ofensiva culturală și pedagogică, fapt care a făcut să ne cunoaștem pe noi și pe cei din jurul nostru.

Dacă mentalitatea vremii și spiritul politicii de atunci l-a socotit periculos, răsplătindu-l cu surghiunul, primi-l-vom acum în gândurile noastre”.

*** George Baiculescu, Năzuința, 1923

George Baiculescu (1900 – 1972) a fost cercetător la Biblioteca Academiei, critic și istoric literar, autor al volumelor “Din istoricul Academiei Romane – Localul de la 1890”, “Teatrul românesc acum o sută de ani”, “Bibliografia retrospectivă a cărţii româneşti” și al seriei de bibliografii David Emanuel, Petru Poni, Anghel Saligny, Traian Vuia.