Ioan Heliade Rădulescu: Lazăr a fost profesor la Sfântul Sava patru ani cu mare zel.Dereg[toria sa profesorală nu și-a socotit-o niciodată ca un mijloc de viețuire și de chiverniseală, ci ca o chemare și misiune. Avea vreo douăzeci de învățăcei ordinari, însă când ținea prelegerile din filozofie, gemea sala de auditori, în capul cărora era Alexandru Tell. Toată destoinicia avea acest bărbat atât de binefăcător al Românilor. Pare că era într-adins preursit ca să deschidă un drum de regenerare. El își simțea chemarea. Când se afla în școală, vorbea ca inspirat. Catedra lui semăna cu un amvon: vedeai cum i se bătea inima în piept. Cu mâini pline arunca la orice ocaziune, semințele românismului și ale naționalității. (Septurariu lui Pumnul, IV, 1,1864, p. 62)
Nicolae Iorga: Cu toate plângerile, ocările, batjocurile prin placarde anonime ce se aruncau pe la ușile oamenilor după datina grecească revoluționară de atunci, folosind tot așa de puțin ca și batjocurile și uneltirile pe care le făcuse la Iași Gobdelas împotriva lui Asachi, Duhul cel nou biruia, cum în chip firesc trebuia să biruiască.
Lazăr era parcă anume făcut pentru a-l înfățișa. Avea fața, ochii, glasul, gestul unui apostol care zguduie, cucerește, întărește.Repede fu uitată făgăduiala de a se ține numai de matematică, și eforii se învoiau, din partea lor, nu fără înduioșare patriotică, la această necontenită și patentă călcare a contractului. Prin Lazăr, prin toată lecția lui, ca și prin orice cuvânt ce-i ieșea întâmplător din gură, vorbeau crezul îndrăzneț al lui Klein, Șincai și Petru Maior.
Zi de zi, se propovăduia ucenicilor nobila obârșie romană și toate datoriile ce rezultă dintr-însa, zilnic se alăturau jalnicele și umilele împrejurări ale timpului de față cu toată măreața strălucire a unui trecut fără pereche. Tinerii pe care, din nenorocire, nu-i cunoaștem după nume, afară de prea puțini dintre dânșii, sorbeau solia cea bună, care se sălășlui pentru totdeauna în inimile lor, rodind viitorul. (Istoria literaturii române, „Școala lui Lazăr” p. 18)
Petrache Poenaru: Zi de zi școala lui Lazar prindea rădăcini. Școlarii se îndulciseră a urma fără preacurmare prelecțiunile ce le făcea învățatul profesor, și după ce se preparară cu învățăturile preliminare în gramatică, geografie, aritmetică și desen, înaintară succesiv în studiile speciale de filosofie și de matematică, cu aplicațiunea acesteia din urmă la ridicarea de planuri topografice și la diferita construcțiuni mecanice.
În curs de cinci ani, mulți din junii români se distinseră cu solide cunoștințe ca ingineri, ca profesori, între care memorăm aci cu onoare pre repausatul Theodor Palladyș el întâia dată fu care introduse metoda lancasteriană in școalele românești, pentru clasele primare, cu table tipărite în limba națională, iar între cei mai eminenți s-au încununat cu deosebite merite de știință și de sentimente patriotice genialul poet și literat distins Ioan Heliade, care, ca profesor în școala lui Lazăr, a fost cel mai energic al său secundant, apoi, continuând și întemeind principiile românești ale nemuritorului învățător, ilustra limba națională cu variatele producțiuni literare, cu care se glorifică astăzi românimea. (Lazăr și școala română, 1871)
G. Sion: Epoca ce a făcut Gheorghe Lazăr în istoria noastră modernă, apostolatul la care s-a consacrat, însăși peripețiile vieții acestui memorabil bărbat sunt, în adevăr, materie care, coordonată cu abilitate de artă, ar foma tabelele cele mai interesante.
Abia jumătate secol ne desparte de epoca aceasta, cu toate acestea avem atât de puțină memorie, încât generațiunea actuală cunoaște evenimentele petrecute tot atât de puțin ca și acele strecurate cu două sau trei secole mai înainte.
Ovid Densușianu: Gheorghe Lazăr deschise școala lui la 1818 în câteva încăperi de la Sfântul Sava care i se dăduseră cu învoirea eforiilor. El răspândi atunci un manifest în care arăta ce-l îndemnase să deschidă școala, cum înțelegea învățământul lui în limba strămoșească și îndemna pe tineri să se împărtășească din darul sufletesc pe care li-l aducea. Dacă apelul nu a fost poate întâmpinat cu entuziasm de câți se aștepta, Gheorghe Lazăr avu mulțumirea, cum spune mai târziu, să găsească câteva „suflete puternice și nespăimate’’ care pricepuseră gândurile lui și să vadă strângându-se în jurul lui ucenici din care unii aveau să ducă mai departe opera sa.
Un program sistematic nu putu fi, desigur, urmat de la început în ce se învăța la această școală. Limba română, câteva cunoștințe de istorie, geografie, filozofie și matematică se întâlneau în predare, după împrejurări și în măsura în care Lazăr putea birui munca lui de apostolat. Era destul că răsuna acolo un glas cald și se auzea vorbindu-se românește despre lucruri care nu mai fuseseră spuse. (Literatura română modernă, 1920)
Al. Papiu Ilarian: Lazăr era om înalt, uscățiv, cu favorite, îmbrăcat ungurește; era ca de 50 de ani, dar foarte zdruncinat în privirea sănătății; Lazăr cânta și cu vioara. În urmă veniră frații săi de acasă, de-I luară și-l duseră îndărăt în Transilvania. Heliade și Tell au fost față, împreună cu alți mulți, la plecarea lui de aici din țară. Zice Tell că după ce se sui Lazăr în car, se sculă în picioare, și întorcându-se în cele patru ponturi cardinale binecuvântă Țara Românească și apoi se așeză și plecă. Acestea de la domnul Tell. Și numai atât am putut afla despre Lazăr. (Scrisoare către Bariț, publicată de Vasile Pârvan, Convorbiri literare, 1902)
Marin Ștefănescu: Lazăr a fost unul din acele genii care înțeleg că propășirea omenirei se face prin concertul între propășirile naționale ale fiecărui popor, și el a reușit să-și traducă ideea în fapt. El a fost întemeietorul primei școli superioare românești din București, care, dând la o parte exagerările străinismului, îndeosebi grecismul, din calea românismului, a deschis larg drumul dezvoltării acestuia. El știa că literatura unei națiuni trebuie să trăiască prin literaturile celorlalte națiuni. Dar el mai știa că o literatură trebuia să trăiască și prin geniul propriu al poporului căreia ea aparține. Iată ceea ce trebuie să reținem noi aici. Din chiar puținele rânduri ce ne-au rămas de la el și despre el, reiese limpede misiunea sa de apostol al culturii naționale în sensul cel larg al culturii generale a omenirii. Dar, după cum vom vedea, acest adevăr se arată cu o deosebită putere la elevii școalei sale, în scrierile unui Eufrosin Poteca, Heliade Rădulescu sau Nicolae Bălcescu.
Gheorghe Lazăr pleca din Transilvania spre București ca un împlinitor al destinului românilor, care cereau ca ei să nu mai fie despărțiți pentru a fi robiți, ci să fie unul și același suflet, liberi și sprijiniți pe una și aceeași gândire națională, pentru ca, astfel, să fie și ei un neam de omenie. (Filosofia românească, Buc. 1922)
