“A fost în multe rânduri ciumă în țară, dar analele României nu pomenesc de o boală mai grozavă decât Ciuma lui Caragea! Niciodată acest flagel n-a făcut atâtea victime! Au murit până la 300 de oameni pe zi, și se crede că numărul morților în toată țara a fost mai mare de 90 de mii. Contagiunea era așa de primejdioasă încât cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă, și violența era așa de mare încât un om lovit de ciumă era un om mort.
Spaima intrase în toate inimile și făcuse să dispară orice simțământ de iubire și de devotament. Mama își părăsea copiii și bărbatul soția pe mâinile cioclilor, niște oameni fără cuget și fără frică de Dumnezeu. Toți bețivii, toți destrămații își atârnau un șervet roșu de gât, se urcau într-un car cu boi și porneau pe hoție din casă în casă, din curte în curte.
Ei se introduceau ziua și noaptea prin locuințele oamenilor și puneau mâna pe ce găseau, luau bani, argintării, ceasornice, scule, șaluri, etc., fără ca nimeni să îndrăznească a li se împotrivi. Fugea lumea de dânșii ca de moarte, căci ei luau pe bolnavi sau pe morți în spinare, îi trânteau în car claie peste grămadă și porneau cu carul plin spre Dudești sau spre Cioplea, unde erau ordiile ciumaților.
Se încrețea carnea pe trup auzindu-se grozăviile și cruzimile făcute de acești tâlhari asupra bieților creștini căzuți în ghearele lor. Rareori bolnavul ajungea cu viață la câmpul ciumaților. De multe ori o măciucă peste cap făcea într-o clipă ceea ce era să facă boala în două, trei zile!…
Și poate că acei uciși astfel erau mai puțin de plâns, căci mai mult erau de jale acei aruncați vii în câmp, fără așternut și fără acoperământ, pe pământul ud și înghețat. Cale de jumătate de ceas se auzeau țipetele și vaietele nenorociților din câmpul Dudeștilor!…
În urma mai multor scene oribile, neomenoase și bestiale petrecute la ordie, unde unul din acești mizerabili fusese rupt cu dinții de un tânăr care apăra cinstea soției sale lovită de ciumă chiar în ziua nunții, și în urma revoltei ciumaților care au sărit cu parul și au omorit zece ciocli, autoritatea în sfârșit a luat măsură de a organiza un fel de serviciu sanitar.
Înființase câțiva vătășei însărcinați de a întovărăși pe ciocli din casă în casă și aceștia strigau de la poartă: „Sănătoși copii!”
Unul din ei, într-un raport către șeful său, zicea: „Azi am adunat 15 morți, dar n-am putut îngropa decât 14, fiindcă unul a fugit și nu am putut prinde”.
Deasupra orașului se ridica un fum galben și acru, fumul băligarului care ardea în curțile boierești, și orașul răsuna de urletul jalnic al câinilor rămași fără stăpân. La fiecare poartă era câte o șandrama, un fel de gheretă, în care se adăpostea câte un servitor, pus acolo pazarghidan (comisionar pentru târguielile de pâine, de carne și de zarzavaturi). Nimic nu intra în curte decât după ce se purifica la fum și trecea prin hârdăul cu apă sau prin strachina cu oțet. Cioclii, când treceau pe lângă o casă bogată, nu lipseau de a arunca zdrențe rupte de la ciumați, ca să răspândească contagiunea. Ei nu se temeau de molipsirea boalei, căci mai toți erau dintre acei care zăcuseră de câte două, trei ori de acea grozavă epidemie.
Ciuma, ca toate boalele mortale și lipicioase, ca vărsatul, ca tifosul, ca lingoarea neagră, foarte periculoasă întâia oară, devine puțin violentă la acei care au mai fost loviți de ea. Jafurile și tâlhăriile oamenilor, direct sau indirect propuși la serviciul ciumaților, au fost nepomenite. Multe averi și case mari s-au ridicat în București, după cum a lui Caragea, din sculele și banii bieților bolnavi. După un an, cam pe la decembrie, boala a început a se domoli și lumea s-a readunat încetul cu încetul în oraș. Acei care se regăseau se îmbrățișau, dădeau o lacrimă celor pierduți pe câmpia de la Dudești și porneau cu viața înainte, uitând suferințele și însetați de plăceri”.
*** Ion Ghica, Scrisori către Vasile Alecsandri, Din vremea lui Caragea
Domnitorul în vremea căruia se petreceau aceste grozăvii era Ioan Gheorghe Caragea, născut în anul 1754 la Constantinopol și numit pe tronul Țării Românești în 1812, când se pare că a plătit 8.000 de pungi cu galbeni, adică aproximativ 4 milioane de lei-aur.
“Ioan-vodă Caragea își făcu intrarea solemnă în București la 24 decembric 1812. Era prototipul fanariotului: inteligent și cult, prețuind literele și artele, a tradus el însuși din italienește în grecește opt comedii ale lui Goldoni, dar era fără scrupule, cinic si mai ales dominat de dorința de a face, cu orice preț, avere. În acest scop, toate mijloacele sunt bune. Fiscalitatca se accentuează; dările se strâng cu mare strășnicie; se înființează biruri noi, dintre care cităm, pcntru caracterul lor special, fără precedent, birul temniței și birul “femeilor rele” sau de moravuri ușoare. Acestea din urmă trebuiau să producă 100.000 de piaștri anual, ceea ce arată cât de întinsă era prostituția în Capitală. Din cauza abuzurilor agenților fiscali și a dregătorilor de tot felul a rămas, după aceea, timp de peste o jumatate de veac, vorba “se fură ca în vremea lui Caragea”, arată Constantin C. Giurescu în “Istoria Bucureștilor din cele mai vechi timpuri până astăzi”.
În prima noapte pe care noul domn a petrecut-o la București, reședința din Dealul Spirii a fost mistuită de un incendiu violent. Un an mai târziu, unul dintre oamenii din anturajul lui care tocmai venise de la Constantinopol a murit de ciumă bubonică, iar curând epidemia s-a răspândint în întregul oraș. Speriat de moarte, domnitorul s-a retras în acea perioadă la Mănăstirea Cotroceni, iar detaliile pe care le-a consemnat politicianul și memorialistul Ion Ghica în descrierea de mai sus ne oferă dimensiunile înfricoșătoare ale nenorocirii.
În 1818, Caragea a emis codul de legi cunoscut ca Legiuirea lui Caragea, care stabilea, printre altele, noi taxe pentru țărani. În perioada în care a ocupat tronul Țării Românești, domnitorul a reușit să strângă o avere uriașă, dar nu doar din colectarea acelor taxe, ci și prin vânzarea a peste 4.000 de titluri boierești și prin concesionarea minelor și vămilor.
Alături de aceste aspectc negative, istoria Bucureștilor înregistrează în această penultimă domnie fanariotă (ultima a fost cea a lui Alexandru Sutzu, 1818-1821) și câteva fapte pozitive. Cca mai importantă, prin urmările și răsunetul pe care l-a avut, a fost întemeierea noii școli românești, cu trei dascăli, dintre care unul trebuia să predea matematica, geografia și agrimensura sau “măsurarea pământului”, practica făcându-se pe locurile virane din oraș.
Pentru acest post a fost recomandat în martie 1818 un anume Lazăr, “inginer ce a venit acum de curând din părțile Transilvaniei”. Caragea i-a dat aprobarea și Gheorghe Lazăr, pentru că despre el era vorba, și-a început cursul, adăugând, la materiile prevăzute inițial, și geografia, istoria, gramatica și filozofia.
Noua școală avea ca sediu câteva chilii ale Mănăstirii Sf. Sava, unde funcționase și vechea Academic, cea pe de vremca lui Constantin Brâncoveanu și Alexandru Ipsilanti.
O altă faptă remarcabilă a fost înființarea, în 1817, a unui “teatru de societate”, cu actori recrutați din rândurile elevilor școlii grecești. Inițiatoarea accstei instituții a fost domnița Ralu, culta și intcligenta fiică a domnitorului, iar reprezentațiile au avut loc într-o sală cu parter și trei rânduri de loji amenajată la Cișmeaua Roșie.
În anul 1818 s-a înființat în București și prima tipografie particulară, pentru că cele anterioare aparținuseră bisericii sau fuseseră făcute cu sprijin domnesc. Proprietarii ei erau doctorul Constantin Caracas, stolnicul Radu Clinceanu si Dumitru Topliceanul, iar sediul îl avea în cascle domnești de la Cișmcaua lui Mavrogheni, motiv pentru care i se spunea “Tipografia de la cișmea”. Aici s-a tiparit, după indicația foii de titlu, editia românească a legiuirii Caragea, apărută în vara anului 1818. Despre ediția grecească știm că s-a tipărit la Viena.
O altă noutate pentru bucureșteni a fost ascensiunea unui balon, primul pe care-1 vedeau locuitorii orașului. Evenimentul a avut loc pe 26 iunie 1818, în Dealul Spirii, la Curtea Arsă, și a fost consemnat de un contemporan, ceaușul Costache de la Biserica Amzei, iar mahalagiii și-au amintit multă vreme de “Bășica lui Vodă Caragea”.
Câteva luni mai târziu, temându-se de o intervenție turcească, Caragea a fugit din țară. În dimineața zilei de 11 octombrie 1818 domnitorul a plecat cu familia în afara orașului pentru o plimbare, dar după patru ore a trimis un mesager pentru a-i anunța pe boieri că a decis să părăsească tronul.
Vodă Caragea și apropiații săi au ajuns în Peninsula Italică și s-au stabilit la Pisa, dar ulterior domnul s-a mutat la Atena, trăind din averea acumulată în perioada în care s-a aflat pe tronul Țării Românești. Aici a încetat din viață pe 27 decembrie 1844, la vârsta de 90 de ani.
