În septembrie 1923, când se împlineau 100 de ani de la dispariția lui Gheorghe Lazăr, Avrigul, satul unde se odihnește marele cărturar, devenise centrul atenţiei generale a intelectualității românești.
Toți reprezentanții autorităţilor centrale și locale, oficiali şi neoficiali, au mers să-şi depună omagiile la piatra funerară a iniţiatorului renaşterii româneşti. Ministrul Instrucţiei publice cu toți secretarii şi directorii generali, reprezentanţii Academiei, ai Universităţilor, Artelor, ai Parlamentului, liceelor, învăţătorilor, studenţilor şi tineretului şcolar din toate colţurile ţării s-au dus la Avrig pentru a-şi împlini o datorie de recunoştinţă.
Familia regală a fost reprezentată de principele Carol al II-lea, care, în discursul său, și-a adus prinosul faţă de figura marelui dascăl. În zori de zi, ţăranii din Avrig au înfipt pe marginile străzilor mesteceni, au decorat un arc de triumf la intrarea satului cu ramuri verzi, s-au constituit în echipe pentru a menţine ordinea în curtea bisericii unde s-a desfășurat slujba solemnă de comemorare.
După terminarea liturghiei, publicul s-a îndreptat spre mormântul împodobit cu coroane de flori în care îşi doarme și astăzi somnul veșnic apostolul deşteptării noastre. Printre zecile de coroane depuse s-au aflat cele trimise de Regele Ferdinand și Regina Maria, de Guvern, de Biserica Ortodoxă, de Liceul Gh. Lazăr din Bucureşti și de Liceul Sf. Sava.
Și la București au avut loc evenimente comemorative importante. La Mitropolia din Capitală a fost oficiat un parastas, școlile din toată ţara au omagiat memoria marelui dascăl, profesorii au ţinut conferinţe. Nicolae Iorga spunea într-o prelegere susținută la Teatrul Popular „Liga Culturală“:
“Se știe bine că Gheorghe Lazăr venind în țară a fost ignorat aci, și trecând înapoi Carpații, nici acolo nu a avut o soartă mai bună. Lazăr a murit sărac între patru pereți înguști și a fost îngropat ca oricare altul. Când lucrurile acestea au fost așa, e o datorie să revenim după o sută de ani asupra lipsei de atenție de atunci. Să nu vorbim și de suferințele lui și de ignorarea în care a lâncezit… Dacă morții ne-ar auzi, ei ar dori ca reparația ce se face în folosul lor să fie plină de o recunoștință sinceră. Aceasta vom încerca să facem acum. A comemora pe cineva fără a trage învățătură din viața lui ar fi o greșeală…”
Astăzi, la împlinirea a 200 de ani de la moartea lui Gheorghe Lazăr, niciun înalt oficial guvernamental nu a găsit răgazul de a transmite măcar un mesaj simbolic în memoria cărturarului. O ceremonie de pomenire săvârșită de ÎPS Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, a avut totuși loc ieri la Sibiu, în prezența ministrului Culturii și a autorităților locale.
Pentru cei pe care i-ar fi bucurat un omagiu din partea celor ce au susținut că proiectul “România educată” este un angajament împlinit, redăm cuvinele emoționante de acum o sută de ani ale lui Vasile Goldiș, președintele de la acea vreme al societății ASTRA:
„Cu o sută şi vreo zece ani în urmă trăia la Sibiu un dascăl pentru candidaţii de preoţie. Numele lui era Gheorghe Lazăr. Se născuse din ţărani români în comuna aceasta şi de o sută de ani osemintele lui zac în mormântul dinaintea căruia am venit azi să ne închinăm în numele unei naţiuni întregi, în numele unei ţări întregi, în numele Regelui tuturor românilor şi mai vârtos în numele civilizaţiei omeneşti.
În scurta-i viaţă de pe pământ — era numai de 44 de ani când a murit — ce a făcut acest fiu de ţăran român, ca acum, după o sută de ani de la moartea lui, un neam de 14 milioane de oameni se opreşte ca gândul în preajma acestui mormânt, se închină sufletului ce sălășluise în trupul slab și bolnăvicios al profesorului de la Sibiu?
Sute de alți profesori trăiseră pe vremea lui în Ţara Ardealului şi în ţările româneşti de peste munţi, dar numele lor s-au scufundat necunoscute în marea moartă a veşniciei și acesta unul, al lui Gheorghe Lazăr, străluceşte cu strălucire orbitoare pe firmamentul istoriei neamului de români.
Ce a făcut? Învăţase la cele trebuitoare pe candidaţii de preoţie de la Sibiu – ocupaţie prea cinstită şi lucru cu bun rost, dar o făceau şi mulţi alţii, fără ca numele lor, ca cel al lui Gheorghe Lazăr, să fi rămas simbol de mărire şi izvor de glorioasă viaţă pentru un neam întreg.
Odată, în vara anului 1815, într-o grădină publică a Sibiului, slăbuţul dascăl al candidaţilor de preoţie uitase de sine şi, aprins de vedenia lumii celei noi ce licărea în pulsul istoriei şi era să vie, strigase puternic: Trăiască Napoleon! Urarea aceasta era strigătul noului adevăr pe care în mersul ei majestuos istoria omenirii îl zămislise ca un pas înainte pe scara infinită a desăvârşirii. La Viena se adunaseră puterile lumii spre a încătuşa din nou viaţa neamurilor prin frontiere şi instituţii, dar în faţa lor dascălul de la Sibiu strigă: Trăiască Napoleon!
În sufletul dascălului vrăjit de lumina cea nouă ale cărei valuri se rostogoliră irezistibil de la Apus spre Răsărit, numele Napoleon simboliza cele două idei mari, care – atunci abia născute -, erau chemate să schimbe lumea şi să producă noua etapă în istoria omenirii: naţionalitate şi libertate.
Când striga “Trăiască Napoleon!”, dascălul de la Sibiu cerea dreptul de viață pentru neamul său românesc şi, ca să poată trăi, cerea libertatea lui. Norocul neamului nostru a fost că nu putea trăi între hotarele împărăţiei habsburgice cel ce aclamase numele lui Napoleon şi astfel Gheorghe Lazăr, în vara anului 1816, a trecut Carpaţii de la Apus spre Răsărit ducând acolo în sufletul său idealul la care se închina.
Şcoala lui de la Mănăstirea Sfântului Sava a fost şcoala acestui ideal. „Toate putem a le dobândi, spunea el românilor, că şi noi suntem ca şi alte neamuri, şi nouă ne-a dat Dumnezeu acele daruri, ca şi la alte neamuri, numai vrere să avem“.
Învăţându-i că sunt români, această vrere a oţelit-o Gheorghe Lazăr în sufletele românilor de peste Carpaţi, le-a dat o nouă credinţă: conştiinţa naţională.
„Cu mâini pline la orice ocazie el arunca seminţele românismului şi naţionalităţii”, spune despre dânsul Heliade, unul dintre cei mai vrednici elevi ai săi. Această nouă credinţă ale cărei seminţe Gheorghe Lazăr le arunca cu atâta îmbelşegare ascundea în sine două ţeluri: Înstăpânirea românilor asupra întregului teritoriu locuit de dânşii şi guvernarea românilor prin ei înşişi, ceea ce va să zică şi înlăturarea păturii de lăcuste străine care, în ţările române pripăşită acolo din Fanar, în Ardeal moştenită din vitregia veacurilor, sugea fără milă seva de viaţă a poporului românesc şi înălţarea acestui popor de ţărani prin instituţiile adevăratei democraţii naţionale.
În cuvântarea scrisă de el la înscăunarea mitropolitului Dionisie Lupu în anul 1819 — primar mitropolit român după veacuri de înstrăinare —, Gheorghe Lazăr vorbeşte fără înconjur despre dreptul ce avem în stăpânirea pământului strămoşesc şi despre izbăvirea din jugul robiei a neamului românesc, „strănepoţii înaltului Traian”, cum spunea dânsul. Căci pe aceşti strănepoţi, înaltul Traian, „oare în ziua de astăzi mai cunoaşte-i-ar?“, se întreabă el.
„Negreşit i-ar căuta în palaturile cele mari împărăteşti şi i-ar afla în vizuinile şi bordeiele cele proaste şi încenuşate, i-ar căuta în scaunul stăpânirii şi i-ar afla amărâți sub jugul robiei“. „Ajungă lacrimile patriei, ajungă jugul robiei, vreme este, de când cu oftare aşteaptă căzuta sămânţă cuviincioasă izbăvire“, exclamă ca durere fiul ţăranilor de la Avrig.
Şi când la trei ani după acest discurs acel Tudor, domn român, încearcă cu sabie şi foc să scuture jugul robiei, dascălul Gheorghe Lazăr cu mâinile sale îndreaptă tunurile lui din Mănăstirea Cotroceni asupra cuibului viperelor străine de la Bucureşti. Dar nu sosise încă împlinirea vremii. Tudor Vladimirescu moare tăiat de grecii din Fanar.
Totuşi sângele lui nu s-a scurs în zadar. Deodată cu viaţa lui s-au isprăvit şi domniile străine în țările româneşti. Sultanul n-a mai cutezat să aşeze greci în scaunul domnesc, ci la Bucureşti este înălţat domn banul Grigore Ghica. Dascălul de la Sf. Sava credea că acum a sosit ceasul mântuirii şi în discursul ce-l pregătise pentru bineventarea noului „stăpân şi cârmuitor din însăşi seminţia şi sângele fiilor mei”, cum spunel dânsul, el dă frâu urei sale împotriva opresorilor şi ameninţă profetic:
Şi să ştiţi, fiii viperelor, va sosi vremea răsuflării puterilor voastre, rupe-se-vor zăvoarele porţilor voastre, ridica-se-vor stavilele prostiei cea prin voi pironită şi cei ce locuiesc acum întru întuneric vor vedea lumină; cursa vicleşugurilor voastre întoarce-se-va picioarelor voastre, precum şi lanţul robiţilor robiei vă va fi grumazilor voştri.
În nemărginita lui iubire pentru neamul său robit, sărmanul dascăl uita şi rostul vremii nepăsătoare care nu iartă salturi în mersul lent al evoluţiei istorice. Obosit de muncă şi istovit de învăpăiatu-i dor, semănătorul se ofileşte ca frunza de răcoarea tomnaticului vânt.
Ros de boală, Gheorghe Lazăr se întoarce să moară în satul său iubit şi în braţele fraţilor săi şi acum de o sută de ani îşi doarme somnul de veci în mormântul acesta, dinaintea căruia ne închinăm. Dar sămânţa semănată de dânsul a încolţit.
În vara anului 1816 Gheorghe Lazăr trecuse Carpaţii de la Apus la Răsărit ca prin minunata putere a conştiinţei de neam să deştepte în sufletele robiţilor români de acolo vrerea unităţii şi libertăţii naţionale. Şi iată că în vara anului 1916, exact la o sută de ani după aruncarea seminţei, vitejii trec Carpaţii de la Răsărit la Apus şi înfrăţindu-şi vrerea lor cu a noastră, românii toţi împreună dau viaţă dreptului ce avem „în stăpânirea pământului strămoşesc” şi din valurile istoriei frământărilor omeneşti înalţă la suprafaţa vieţii Ţara Mare Românească, minunea veacului, visul fermecat al moşilor şi strămoşilor noştri, odorul scump şi adorat al nostru, celor ce trăim astăzi şi al celor ce după noi vor vieţui români pe acest dulce pământ!
După o sută de ani, neamul recunoscător se adună azi în jurul mormântului de la Avrig, ca să se închine memoriei semănătorului. Asociaţiunea pentru literatura română şi cultura poporului român, care s-a înfiinţat acum 62 de ani în numele aceluiaşi ideal şi acum este chemată ca tot mai vârtos să statornicească pentru vecie solidaritatea şi unitatea românească, prin glasul meu smerit aduce prinosul său de recunoştinţă apostolului care acum o sută de ani a aprins în sufletele românilor făclia conştiinţei naţionale.
Gheorghe Lazăr, numele tău fie în veci binecuvântat!”
*** Vasile Goldiș, Discurs rostit la mormântul lui Gh. Lazăr, la Avrig, la serbarea centenarului morții cărturarului, septembrie 1923
Vasile Goldiș (1862 – 1934) a fost unul dintre delegații la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia de la 1 Decembriie 1918, ulterior a îndeplinit o serie de funcții politice și spre sfârșitul vieții a devenit președinte al societății ASTRA și membru de onoare al Academiei Române.
