Prințesa Ralu, o figură controversată din timpul Ciumei lui Caragea

Ioan Gheorghe Caragea, tatăl prințesei Ralu, s-a născut în anul 1754 la Constantinopol și a fost numit domnitor în Țara Românească în 1812. Conform rapoartelor ambasadorului Franței ]n Imperiul Otoman, pentru a ocupa tronul de la București, Caragea a plătit 8.000 de pungi cu galbeni, adică 4 milioane de lei-aur.

În prima noapte pe care a petrecut-o în capitală, reședința domnească din Dealul Spirii a fost mistuită de un incendiu violent, iar după puțin timp unul dintre oamenii din anturajul său a murit de ciumă bubonică. Curând Țara Românească avea să fie lovită de una dintre cele mai devastatoare epidemii din întreaga sa istorie. Se estimează că în această perioadă au pierit aproximativ 70.000 de oameni în țară, dintre care 40.000 numai în București. Domnitorul Caragea, familia și cei mai apropiați boieri se retrăseseră la Mănăstirea Cotroceni, pentru a evita riscul îmbolnăvirii.

Pe 26 martie 1814, Caragea l-a ajutat pe vărul său, Costache, fiul fostului domnitor Nicolae Caragea, care încerca să recupereze orașul Ploiești, un dar pe care acesta îl primise la nunta cu Raluca Moruzi, a cărui familie stăpânise cândva pământurile pe care se construise mai târziu orașul.

Ploieștenii s-au revoltat, deoarece Caragea a reconfirmat decretul de împroprietărire al vărului și, nervoși, negustorii au închis toate prăvăliile pe 14 aprilie și au paralizat întreaga activitate a micului târg, dar domnul a intervenit în forță, ordonând întemnițarea fără nicio judecată a capilor rebeliunii. S-a răzgândit doar când a aflat că unul dintre negustori este sudit rus, având așadar dreptul la o jurisdicție specială și la anumite privilegii fiscale.

Una dintre figurile controversate ale epocii a fost Ralú, fiica cea mică a domnitorului Caragea și a Elenei Scanevi.

Fata a fost bine educată, vorbea limbile greacă, franceză, germană și turcă și era o mare admiratoare a muzicii lui Mozart și Beethoven.

Ajunsă la București, Ralu a apelat la câțiva tineri greci pentru a pune în scenă mai multe piese de teatru, iar în 1816, cu decoruri din pânză și cu hârtie poleită, domnița a organizat în apartamentele sale o mică scenă pe care s-au jucat în limba elenă “Oreste”, “Moartea fiilor lui Brutus” și “Dafnis și Chloe”.

Domnița Ralu a întemeiat apoi prima trupă de teatru profesionist din Țările Române, pentru care a construit chiar un local special, Cișmeaua Roșie, prima sală permanentă de spectacole din Capitală unde, pe 8 septembrie 1818, a avut loc reprezentația „Italianca din Alger”, în interpretarea trupei Teatrului din Viena. De asemenea, a amenajat un teatru în palatul tatălui său și a susținut formarea unei clase de actorie la Școala Domnească.

În iunie 1816, Caragea și membrii Divanului au fost aproape de a fi răsturnați de la putere de un grup de conspiratori. Conducătorii revoltelor, printre care se aflau și doi sudiți austrieci, au fost executați, iar boierii bănuiți de colaborare cu răzvrătiții au fost exilați la moșiile lor.

Doi ani mai târziu, domnul a instituit un nou cod de legi devenit cunoscut ca Legiuirea lui Caragea, care stabilea noi taxe pentru țărani. Cât timp s-a aflat pe tronul Țării Românești, Caragea a reușit să strângă o avere uriașă datorită birurilor mari pe care le-a impus țăranilor și breslelor meșteșugărești. De asemenea, a vândut 4.762 de titluri boierești, pentru care a obținut aproximativ 20 de milioane de piaștri și a acumulat bani și din concesionarea minelor și vămilor, astfel că veniturilelui au crescut de la aproximativ 1,5 milioane la peste 3,7 milioane lei-aur.

O legendă reprodusă de revista Ilustrațiunea română redă atmosfera din Bucureștiul din vremea lui Caragea: “În 1817, duducile şi jupânesele din Ţara Românească au făcut o adevărată revoluţie împotriva unui pitac al lui Ion Vodă Caragea, pornit din inspiraţia fiicei lui, prea înţeleapta domniţă Ralu Caragea.

Acest pitac domnesc, care a fost citit cu pompa cuvenită la toate colţurile cu îmbulzeală din Bucureşti pe 9 ianuarie 1817, poruncea straşnic tuturor ca să se ştie: „Că afară de domniţe şi de beizadele nici o altă cucoană, oricât de ingliudisită şi din protipendadă ar fi, nu are voie să mai poarte straie şi cămașuri de mătăsărie albă. Adică nici aclazuri, nici catifele, nici croazele de vopseaua asta nu mai sunt îngăduite cu nici un chip jupâniţelor, decât numai domneştilor obraze a domniţelor Ruxandra, Ralu şi Smaranda, precum şi luminăţiei sale, beizadea Constantin”.

Natural că o asemenea ofensă adusă soţiilor şi fiicelor de boieri pământeni a provocat mare zarvă printre cucoanele din protipendadă.

„Venetica” de Ralu, care nu prea strălucea prin o deosebită armonie de trăsuri a figurii, voia să iasă la iveală prin vopseaua albă a rochiilor ce le va purta. Multe neînţelegeri familiare au urmat în casele boierilor din pricina acestui nesocotit pitac al lui Vodă Caragea.

Jupâniţele îşi acuzau soţii de slăbiciune faţă de Vodă, care destul jecmănea poporul ca să nu se mai amestece în treburile muiereşti…

Tuturor le era însă teamă de vreun pitac de surghiun de la Vodă, aşa că nu spuneau nimic şi căutau pe cât se poate să-şi liniştească supăratele jumătăţi.

Peste câteva zile, la teatrul de la Cişmeaua roşie se reprezenta în elineşte „Mânia lui Achile”. Juca şi domniţa Ralu, aşa că la reprezentaţie asista şi Vodă, care nu lipsea de la nici una din reprezentaţiile date de fata lui iubită.

Sute de lumânări de ceară (nu de seu, ca de obicei) fuseseră împrăştiate în sală. Cu toate acestea, toate duducile şi jupâniţele aflate în sală erau triste şi amărîte, fiindcă nimeni nu le lua în seamă rochiile lor cât de elegante, de catifea imonie, de canavăţ similiu, de beroză în vărguţe, de mătase liliachie sau pătlăginie când în loja lui Vodă îţi ia ochii albeaţa abazului cu care erau învestmântaţi şi beizadea Constantin, şi surorile lui, Smaranda şi Ruxanda.

Iar pe scenă, într-un rol de păstoriţă troiană, domniţa Ralu e numai o spumă de dantelărie albă. Iar colanele şi diamanticalele care le poartă familia lui Caragea valorează cât jumătate din ţară!

În seara aceea, în casele boierilor Filipeşti, Slătineni, Dudeşti, Goleşti, Samurcaşi şi mulţi alţii s-a petrecut o adevărată revoltă. Toate boieroaicele cereau sus şi tare soţilor respectivi să ceară lui Vodă retragerea pitacului. Şi numai cu făgăduiala asta au putut prinde somn bietele duducuţe.

Dar boierii au uitat or s-au făcut a uita că nici unul nu i-a pomenit lui Vodă de această pricină muierească.

Numai că jupâniţele nu au uitat. Mai multe zile la rând, vorniceasa Tarsiţa Filipescu, soţia lui Iordache Filipescu, a cutreierat casele jupâniţelor prietene. Şi, într-o bună zi, într-o sfântă Duminică cu vreme frumoasă de credeai că e primăvară, pe Podul Mogoşoaei nu mai puteai trece de înghesuiala caretelor de Viena care plimbau duducile de la Palatul Brâncoveanului până la casele Golescului.

Dar iată că, parcă la un semn, în toate britcile şi săniile, duducilor a început a li se părea prea cald. Şi toate au scuturat de pe umeri malotelele de vopsea întunecată care le-au căzut mototol la picioare. Şi-au rămas toatele numai în sulupuri de abaz alb, de se vedeau numai rochii de mătăsării albe.

Dinspre cealaltă parte a uliţei venea tocmai sania domniţei Ralu, înconjurată de arnăuţi şi ciohodări. Şi era domniţa învestmântată numai în vopsea albă!

Când s-au întâlnit caleştile — cea a domniţei cu cele ale duducilor învestmântate numai în vopseaua interzisă — s-a schimbat Ralu la faţă şi a poruncit arnăuţilor să se întoarcă spre curtea nouă.

Până seara, caleştile duducilor victorioase, strălucitoare de frumuseţe de salupurile de tot felul, dar numai albe, s-au plimbat pe Podul Mogoşoaei, călcând astfel, prin cea mai pașnică revoluţie cunoscută în istorie, porunca lui Vodă.

De cum a ajuns la Curte—spărgând Sfatul lui Vodă — domnița Ralu a cerut pedepsirea duducilor care au înfruntat-o călcând cu nerușinare porunca domnească.

Vodă avea el alte griji, dar de amarnica Ralu nu putea scăpa atât de uşor. De aceea, a doua zi, logofătul spătăriei citea la răspântii un nou pitac al lui Vodă, în care poruncea zapciilor agiei unde or întâlni duduci cu veștminte albe să le despoaie şi să aducă hainele rupte la Curte.

De frică, nicio duducă nu a mai ieşit în rochii de vopsea albă, dar nici domniţa Ralu nu s-a bucurat prea mult de înfrângerea revoltei. Primind veşti rele de la Stambul, într’o bună zi, Vodă Caragea cu domniţele şi beizadeaua au fugit ruşinos peste munţi”.

De fapt, temându-se de o intervenție turcească, după ce primise semnale că este pe cale să-și piardă poziția, pe 29 septembrie 1818 Ioan Gheorghe Caragea a decis să părăsească țara. În acea dimineață a plecat cu familia în afara orașului pentru o plimbare, dar după patru ore un mesager trimis chiar de el a anunțat boierii că Vodă a părăsit domnia și că a numit o căimăcămie formată din banul Grigore Brâncoveanu, vornicul Barbu Văcărescu, vistierul Grigore Ghica și logofătul Samurcaș.

Domnitorul a fost păzit de un grup de 300 de mercenari albanezi în drumul său spre Brașov. Toate podurile de la București la Brașov au fost distruse, astfel ca trimișii boierilor revoltați să nu-l poată ajunge din urmă. În plus, s-a aflat ulterior că își pregătise cu grijă fuga, trimițând cu mult timp înainte mari sume de bani în Elveția.

După ce a stat câteva săptămâni în Brașov, Vodă a plecat către Peninsula Italică și s-a stabilit la Pisa. A donat ulterior mari sume de bani mișcării naționale grecești Eteria și mai multe terenuri orașului Atena, unde s-a mutat spre sfârșitul vieții, trăind exclusiv din averea acumulată cât timp deținuse domnia Țării Românești. Ralu, fiica domnitorului, și-a urmat familia la Atena, unde s-a căsătorit cu Georgios Argyropoulos și a avut doi copii. Prințesa a murit pe 16 aprilie 1870 la Thonberg, lângă Leipzig, la vîrsta de 92 de ani.

În 1818, după fuga domnitorului, teatrul de la „Cişmeaua Roşie” şi-a închis porţile, dar nu pentru multă vreme. Noul domn, Alexandru Şuţu, l-a numit ca efor pe Iancu Văcărescu, om luminat şi cunoscător de teatru, care călătorise şi studiase la Viena şi fusese consilierul domniţei Ralu.

La deschiderea teatrului în limba română în Bucureşti, în anul 1819, nepotul lui Ienăchiţă Văcărescu scria un prolog care a provocat bătaie de cap, căci iată ce indicaţii a dat autorul: „Saturn, zeul timpului sau însuşi timpul, cu ceasornicul de nisip şi secerea, în poziţie de sosire vestitoare. Din cea din fund parte a teatrului (a scenei) se scoboară Astreea, cu cornul îmbelşugării în mână, din care se revarsă toate fericirile asupra binevoitorilor buni patrioţi români”.

Cum arăta teatrul de la „Cişmeaua Roşie” aflăm de la N. Filimon: “Aşezat pe strada Fântânii, în colţul cu Podul Mogoşoaiei (cam pe unde e azi colţul Căii Victoriei cu Strada Berthelot), în fundul unei grădini cu vegetaţie bogată, „sala teatrului propriu-zisă avea trei rânduri de loji tapetate cu postav roşu şi împodobită cu perdele de chembrică cu ciucuri albi. La dreapta era o sofa îmbrăcată cu catifea roşie, pe care şedea domnitorul, iar mijlocul sălii era acoperit cu laviţe căptuşite tot cu postav roşu. Scena se deosebea de restul sălii printr-o cortină de pânză pe care era desenat Apolon ţinând lira pe genunchi. Într-un spaţiu mic ce despărţea scena de public erau o mulţime de scaune şi pupitre destinate pentru muzicanţii ce compuneau orchestra de pe atunci. Iluminaţia era într-adevăr curioasă, căci, în loc de lampadariu şi lampe, teatrul era peste tot iluminat cu lumânări de seu puse în sfeşnice de tinichea, spânzurate împrejurul sălii”. Locurile nu erau toate la „vânzare liberă”, căci „lojile de mijloc se plăteau câte un galben şi erau lăsate pe seama boierilor celor mari, a consulilor şi a altor persoane de distincţiune“. Foaierele erau două: o sală pentru bufet şi o a doua în care slugile boiereşti îşi aşteptau stăpânii să iasă din sala de spectacol. În pauze, ţiganii „macaragii” tăiau mucul luminărilor; când se afla şi domnitorul în sală, acestea erau de ceară, spre a scoate mai puţin fum. Poate că la spectacolul din 1819, primul spectacol al teatrului în limba română, publicul, bărbaţii în costume turceşti și femeile, ca întotdeauna mai prompte la inovaţii vestimentare, îmbrăcate după ultima modă vieneză, a fost mai cucerit de cele ce se petreceau pe scenă decât la piesele jucate până atunci de trupele străine, când, nedeprinşi cu noul gen de divertisment şi neînţelegând mai nimic din ce se vorbea la rampă, spectatorii vedeau în seara de teatru mai mult un prilej de întâlniri şi conversaţii mondene.

Ridicarea de cortină din 1819 a deschis drumul „Societăţii literare” şi apoi al „Filarmonicii” spre crearea unui teatru românesc permanent.

După aproape două secole, sunt încă emoţionante şi actuale versurile în care, în Prologul său, nepotul lui Ienăchiţă Văcărescu lansa îndemnul de a nu uita menirea socială a teatrului şi de a face să răsune pe scenă limba română:

V-am dat teatru, vi-l păziţi

Ca un lăcaş de muze;

Cu el curând veţi fi vestiţi

Prin veşti departe duse,

În el năravuri îndreptaţi,

Daţi ascuţiri la minte;

Podoabe limbei noastre daţi

Cu româneşti cuvinte!