Reabilitarea lui Alfred Dreyfus, cea mai complicată afacere de spionaj, a devenit simbolul modern al nedreptății

Alfred Dreyfus s-a născut pe 9 octombrie 1859 și a fost un ofițer francez de origine evreiască, condamnat pe nedrept în anul 1894 pentru trădare de țară din pricina unor documente care s-au dovedit false și care erau menite să-l acopere pe adevăratul vinovat, maiorul Ferdinand Walsin Esterhazy⁠. În epocă, cazul a fost un scandal major, fiind denumit Afacerea Dreyfus.

În septembrie 1894 personalul Serviciului de Informații militare a primit de la contraspionajul francez o scrisoare denumită „Borderoul”, ruptă parțial în șase bucăți mari, scrisă pe hârtie subțire, nesemnată și nedatată, ce era adresată atașatului militar german de la ambasada Germaniei, Max von Schwartzkoppen. Scrisoarea arăta că documente militare confidențiale erau pe punctul de a fi transmise unei puteri străine.

 

 

Această captură a părut destul de importantă pentru șeful „Secțiunii de Statistici”, care l-a informat pe ministrul de război, generalul Auguste Mercier⁠. Exista bănuiala că există scurgeri de date încă de la începutul anului și imediat s-a început căutarea autorului.

Ministrul, atacat violent în presă în acea vreme, dorea să profite de această afacere pentru a-și reface imaginea publică, astfel că a comandat imediat două anchete secrete, una administrativă și alta judiciară. Pentru a-l găsi pe vinovat, cercul de suspecți a fost restrâns arbitrar la un singur suspect.

Curând a fost identificat vinovatul ideal: căpitanul Alfred Dreyfus, de confesiune israelită și de origine alsaciană. Pentru a-l demasca pe Dreyfus, s-a comparat scrisul de pe borderou cu cel al căpitanului. Pus în fața unor documente ale ofițerului și a borderoului la 5 octombrie, maiorul du Paty, specialist în grafologie, a tras concluzia că scrisul este același. După încă o zi, acesta scrie într-un raport că, în ciuda unor deosebiri, asemănările sunt suficiente pentru a justifica o anchetă. Dreyfus devine astfel pentru statul major „autor probabil” al borderoului.

 

Pe 13 octombrie, fără a avea vreo probă clară, generalul Mercier a cerut convocarea căpitanului Dreyfus pentru o inspecție generală, în „ținută burgheză”, adică în civil, scopul său fiind să-l facă să mărturisească, punându-l pe presupusul vinovat să scrie o scrisoare inspirată din borderou după dictare.

Pe 15 octombrie 1894 dimineața, căpitanului Dreyfus i s-a făcut acest test, dar nu a mărturisit nimic. Du Paty a încercat să-i sugereze să se sinucidă, punându-i un revolver în față, dar acuzatul a refuzat să facă acest lucru, afirmând că dorește să trăiască pentru a-și demonstra nevinovăția. Căpitanul a fost arestat și acuzat de furnizare de informații inamicului, în vederea judecării în fața unei curți marțiale, apoi a fost încarcerat la închisoarea Cherche-Midi⁠ din Paris.

 

Doamna Dreyfus a fost informată de arestarea soțului ei în aceeași zi, în timpul unei percheziții a apartamentului în care locuia tânărul cuplu, fiind somată să păstreze secretul arestării soțului ei.

Pe 29 octombrie, afacerea a fost dezvăluită de ziarul lui Édouard Drumont. Două zile mai târziu, pe 1 noiembrie, Mathieu Dreyfus⁠, fratele lui Alfred, chemat de urgență la Paris, a fost informat de arestare și a devenit artizanul luptei pentru eliberarea fratelui său.

Pe 3 noiembrie a început ancheta, iar pe 4 decembrie, cu acest dosar, Dreyfus a fost trimis în fața primei curți marțiale. Acuzarea se baza doar pe scrisul dintr-un unic document, borderoul, grafie față de care experții se contraziceau, și pe câteva mărturii indirecte.

În cele două luni dinaintea procesului, presa s-a dezlănțuit. La Libre Parole, L’Autorité, Le Journal, Le Temps au relatat detalii din viața lui Dreyfus, după informații furnizate de statul major. Pe 8 noiembrie, generalul Mercier l-a declarat vinovat pe ofițer într-un interviu acordat ziarului Figaro, chiar înainte de a se pronunța Curtea Marțială.

 

 

Procesul a început la 19 decembrie la orele treisprezece, procedura fiind aproape imediat declarată „cu ușile închise”. Discuțiile de fond asupra borderoului au arătat că ipotezele militarilor întâmpină foarte multe contradicții. Acuzatul își declara nevinovăția și se apăra punct cu punct.

Rezultatul procesului a fost incert, convingerea judecătorilor fiind zguduită de atitudinea fermă și de răspunsurile logice ale acuzatului.

Când aceștia au ieșit să delibereze, martorii militari ai procesului au alertat comandamentul privind riscul de achitare. Dar Secțiunea de Statistici pregătise un dosar de rezervă ce conținea patru probe „absolute” ale vinovăției căpitanului Dreyfus, însoțite de o notă explicativă. Conținutul acestui dosar secret este necunoscut până în zilele noastre, pentru că nu s-a păstrat nicio arhivă a acestor dovezi.

 

Dosarul secret a fost trimis la începutul deliberărilor, în ilegalitate, președintelui curții marțiale, colonelul Émilien Maurel, din ordinul ministrului de război, generalul Mercier.

Pe 22 decembrie, după mai multe ore de deliberare, s-a dat verdictul. În unanimitate, cei șapte judecători l-au condamnat pe Alfred Dreyfus pentru transmitere de informații în favoarea unei puteri străine la pedeapsa maximă aplicabilă în virtutea articolului 76 din Codul penal, adică deportarea pe viață într-o incintă fortificată, la ocnă, însoțită de destituirea din funcție și degradarea militară. Dreyfus nu a fost condamnat la moarte, pedeapsa capitală fiind abolită pentru crime politice încă din 1848.

Pe 5 ianuarie 1895, s-a desfășurat ceremonia de degradare în curtea școlii militare din Paris: în ropotul tobelor, Dreyfus a fost însoțit de patru artileriști care l-au pus în fața unui executor judecătoresc, iar acesta i-a citit sentința. Un adjutant al Gărzii Republicane i-a smuls însemnele, dungile aurite ale treselor, ornamentele de pe mâneci și de pe veston. Dreyfus a continuat să-și susțină nevinovăția ridicând mâinile: „Nevinovat, nevinovat! Trăiască Franța! Trăiască Armata!”.

Pe 17 ianuarie, el a fost transferat la ocna din île de Ré⁠, unde a fost ținut timp de mai mult de o lună. Avea dreptul să-și vadă soția de două ori pe săptămână, într-o sală lungă, fiecare stând într-un capăt, cu directorul închisorii la mijloc.

 

 

În ultimul moment, la inițiativa generalului Mercier, a fost transmis guvernului un proiect de lege prin care îles du Salut⁠ din Guyana franceză redevenea loc de deportare ca incintă fortificată, cu scopul special ca Dreyfus să nu fie trimis la Ducos, în Noua Caledonie, așa cum erau planurile inițiale. Pe 9 februarie, proiectul de lege a fost adoptat de Cameră, fără dezbatere, astfel că, pe 21 februarie, Dreyfus a fost urcat pe vasul Ville-de-Saint-Nazaire. A doua zi, acesta a ridicat ancora spre Guyana Franceză.

După o călătorie de cincisprezece zile, vasul a ajuns în largul Iles du Salut⁠. Dreyfus a rămas o lună în închisoarea din Ile Royale⁠, apoi a fost transferat în Insula Diavolului pe 14 aprilie. Alături cu gardienii săi, era singurul locuitor al insulei, trăind într-o casă de piatră micuță, iar comandantul închisorii i-a făcut condamnatului viața un infern. În plus față de condițiile deja grele de încarcerare, temperatura ajungea la 45 °C, deținutul era malnutrit sau hrănit cu alimente alterate, netratat pentru numeroasele boli tropicale pe care le-a contractat.

Pe 6 septembrie 1896, condițiile de trai ale deținutului s-au agravat și mai mult, a fost pus în bucla dublă, supliciu prin care era obligat să rămână nemișcat în pat cu gleznele îngreunate.

 

Mathieu Dreyfus⁠, fratele mai mare al lui Alfred Dreyfus, era convins de nevinovăția condamnatului, inclusiv datorită mărturiei unei femei care, sub hipnoză, i-a vorbit despre un „dosar secret”, și a continuat să lupte la Paris pentru nevinovăția lui.

În ciuda amenințărilor cu arestarea pentru complicitate, a piedicilor și hățișurilor țesute de militari, el a reușit să pornească o campanie în favoarea revizuirii sentinței, care a declanșat ca răspuns un val de antisemitism foarte violent în opinia publică.

 

Adevăratul vinovat de trădare a fost descoperit din întâmplare: ofițerul francez Walsin Esterházy. Acesta cunoștea elementele descrise de „borderou” și era în contact cu ambasada Germaniei, astfel că s-a stabilit că ofițerul a vândut prusacilor multe documente secrete a căror valoare era totuși redusă.

Pe 15 noiembrie Mathieu Dreyfus a depus plângere la Ministerul de Război împotriva lui Walsin Esterházy, iar armata n-a avut de ales decât să deschidă o anchetă.

Émile Zola, informat despre dosar, a fost convins de nevinovăția lui Dreyfus și s-a angajat oficial în apărarea condamnatului. Articolul lui Zola, „J’Accuse…!”, a adus pentru prima oară la un loc toate datele existente despre afacere.

Pe 15 ianuarie, Le Temps⁠ a publicat o petiție ce reclama revizuirea procesului. Era semnată de Émile Zola, Anatole France, directorul Institutului Pasteur, Émile Duclaux, Daniel Halévy, Fernand Gregh, Félix Fénéon, Marcel Proust, Lucien Herr, Charles Andler, Victor Bérard, François Simiand, Georges Sorel, dar și pictorul Claude Monet, scriitorul Jules Renard, sociologul Émile Durkheim și istoricul Gabriel Monod.

 

Generalul Billot⁠, ministrul de război, a depus plângere împotriva lui Zola și împotriva lui Alexandre Perrenx, redactorul-șef al ziarului L’Aurore, care s-au prezentat în fața judecătorilor zi de zi între 7 și 23 februarie 1898, iar Fernand Labori⁠, avocatul lui Zola, a citat aproape 200 de martori. Realitatea afacerii Dreyfus, necunoscută publicului larg, a fost difuzată în presă. Dar Zola a fost condamnat la un an de închisoare și la o amendă de 3.000 de franci, pedeapsa maximă.

Achitarea lui Esterházy, adevăratul vinovat, condamnările lui Émile Zola și Georges Picquart și prezența unui nevinovat în închisoare au avut un considerabil răsunet național și internațional.

 

Pe 3 septembrie 1898, primul ministru Brisson l-a invitat pe Mathieu Dreyfus să depună o cerere de revizuire a sentinței curții marțiale din 1894. Guvernul a transferat dosarul Curții de Casație, pentru a analiza procedurile din precedenții patru ani.

Franța era divizată: comunitatea evreiască era foarte puțin implicată, intelectualii nu erau cu toții dreyfusarzi, protestanții erau împărțiți, marxiștii refuzau să-l susțină pe Dreyfus.

 

Deținutul nu era deloc la curent cu evenimentele ce se derulau la mii de kilometri de el: nici cu comploturile urzite, nici cu angajamentul nenumăraților oameni pentru cauza sa. Administrația penitenciarelor filtra informațiile pe care le considera confidențiale. De-abia la sfârșitul lui 1898 a aflat cu stupefacție despre dimensiunile cazului său, despre care nu știa nimic: acuzarea lui Esterházy de către fratele său și achitarea adevăratului vinovat.

Pe 5 iunie 1899, Alfred Dreyfus a fost anunțat de hotărârea de casare a sentinței din 1894 și pe 9 iunie a părăsit Insula Diavolului, cu destinația Franța, închis într-o cabină, ca un deținut, deși nu mai avea acest statut. El a debarcat pe 30 iunie la Port-Haliguen⁠, în peninsula Quiberon⁠, în cel mai mare secret. După cinci ani de detenție, a ajuns acasă, dar a fost imediat închis, începând cu 1 iulie, în închisoarea militară din Rennes. Pe 7 august acuzatul a fost adus în fața curții marțiale din capitala bretonă, la liceul din Rennes.

Procesul s-a deschis într-un climat de tensiune extremă. Orașul era în stare de asediu, iar judecătorii curții marțiale erau sub presiune. Esterházy, care mărturisise că este autorul borderoului și fusese exilat în Anglia, nu era prezent.

 

Pe 9 septembrie 1899, Curtea și-a anunțat verdictul: Dreyfus a fost găsit vinovat de trădare, dar cu „circumstanțe atenuante” și condamnat la zece ani de închisoare și o nouă degradare.

A doua zi după verdict, după multe ezitări, Alfred Dreyfus a cerut un nou apel. Atunci s-a luat pentru prima oară în calcul posibilitatea unei grațieri. Pentru Dreyfus, aceasta ar fi însemnat recunoașterea vinovăției. Dar, aflat la capătul puterilor, după cinci ani departe de familie, a acceptat. Decretul a fost semnat pe 19 septembrie și ofițerul a fost eliberat pe 21 septembrie 1899.

 

Preferând să evite un al treilea proces, guvernul a hotărât să-l grațieze, decretul fiind semnat de președintele Émile Loubet⁠ pe 19 septembrie 1899, după multiple tergiversări. Procesul de reabilitare va fi finalizat abia după șase ani, astfel că pe 12 iulie 1906 a fost oficial stabilită nevinovăția sa în urma unei hotărâri definitive a Curții de Casație.

Reabilitat, căpitanul Dreyfus a fost reintegrat în armată cu gradul de maior și a participat la Primul Război Mondial. A murit pe 12 iulie 1935, la vârsta de 75 de ani, și a fost înmormântat la Cimitirul Montparnasse.

 

 

Alte articole

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *