“Ziarul Paris-Soir de marţi, 6 octombrie 1936, publica sub titlul: „Strania sinucidere a spioanei Maria Bălan”, următoarea corespondenţă particular trimisă din Belgrad:
„Să-i fie ţărâna uşoară!“, şopti bătrânul păzitor al cimitirului din Vărşeţ (Iugoslavia), într-una din zilele acestea, când găsi întins pe un mormânt trupul nemişcat al unei femei.
„Să-i fie ţărâna uşoară“, ierte-i-se păcatele“!
Deasupra Vărşeţului, acest sat care până la război a aparţinut Ungariei şi care acum este al Iugoslaviei, zorile începeau să se ridice. Pentru prima oară, liniştea micii comune era tulburată de strania descoperire a paznicului cimitirului. Căci cadavrul femeii sinucise, aflat pe un mormânt, aparţinuse faimoasei Maria Bălan, regină a spionajului, o Mata Hari a Ungariei.
Prin 1910, se afla în Vărşeţ o fată care se plictisea. Având o inimă care bătea într-un tempo mai viu decât al celorlalte muritoare, era firesc ca viaţa pe care o ducea lângă părinţii ei, mici burghezi liniştiţi, să se scurgă fără prea mari surprize.
Într-o zi însă, o veste străbătu satul; soldaţii veneau la manevrele care urmau să se ţină în împrejurimile Vărşeţului. Familia Bălan fu nevoită să încartiruiască un ofiţer. Un ofiţer frumos. Tânăra fată, a cărei viaţă se desfăşurase până atunci într-o nesfârşită monotonie, se îndrăgosti repede de frumosul oaspete. Într-o noapte, îndrăgostiţii fugiră de acasă. De atunci, Maria Bălan nu-şi mai revăzu părinţii.
Odată această primă şi scurtă pasiune sfârşită, Maria Bălan se aruncă într-o viaţă de lux şi de aventuri. Rând pe rând, fu amanta unui german, a unui român, a unui austriac, a unui ungur, mereu nesăţioasă după o existenţă febrilă şi plină de riscuri. Era firesc ca o asemenea fire să fie tentată de mirajul atât de primejdios şi totuşi atât de atrăgător al spionajului.
În preajma conflagraţiei mondiale care izbucni în 1914, Maria Bălan îşi făcu ucenicia în această teribilă misiune. În 1914, era o spioană formată.
La începutul războiului, România a declarat că înţelege să-şi păstreze neutralitatea. Scopurile acestea ascunse ale României determinară cancelariile din Viena să supravegheze îndeaproape Bucureştii. În curând însă, se putu vedea că această acţiune de contraspionaj era zădărnicită de către o miraculoasă spioană, pentru descoperirea căreia Austria se declară gata să ofere sume fabuloase.
Cine era însă necunoscuta? După luni întregi de cercetări, unul dintre agenţii austrieci de la Bucureşti reuşi să obţină o informaţie: femeia era spioana B. 9. Dar cine se ascundea sub acest misterios B. 9?
Maria Bălan îşi continua viaţa sa veselă şi în aparenţă nevinovată, în anturajul mândrilor ofiţeri ai împăratului Franz Josef, împărat al Austriei, rege al Ungariei şi al Boemiei… Era acum o frumuseţe triumfătoare. Într-o zi însă, la locuinţa ei din Timişoara, se prezentă un ofiţer, însoţit de o gardă şi Maria Bălan fu declarată arestată.
Spioana B. 9 era prinsă. Instrucţia fu scurtă şi brutală. Maria Bălan se apără cu un curaj uimitor. Ofiţerii care o judecau erau mai tulburaţi decât ea. Dar dovezile nu puteau fi contrazise. Legea trebuia aplicată. Trebuia să fie condamnată — şi lucrul se întâmplă. Consiliul care o judecă refuză să semneze recursul de graţiere către împărat. În consecinţă, se hotărî că Maria Bălan va fi împuşcată în zori, la orele 6. Când Maria Bălan îşi auzi sentinţa, izbucni în râs…
A doua zi, în zori, când ofiţerul care urma să comande plutonul de execuţie privi ceasul şi zări că ora Mariei Bălan sosise, dădu gardienilor, tremurând de emoţie, ordinul: „Aduceţi condamnata!“
În acel moment însă, murmure şi zgomote ciudate străbătură coridoarele cenuşii ale închisorii. Ce se întâmplase? Sergentul trimis reveni și, palid, nu putu decât să îngaime două cuvinte: „Domnule căpitan, celula Mariei Bălan e goală“.
Când, în ajun, condamnata izbucnise într-un hohot de râs auzindu-şi sentinţa de condamnare la moarte, ea ştia că va triumfa. Evadată, Maria Bălan fugi la Bucureşti, unde serviciile îi fură generos răsplătite. Fireşte, cariera îi era isprăvită.
Spioana B. 9 murise. Încărcată de noroc, Maria Bălan plecă plină de bijuterii strălucite la Paris, unde începu o viaţă de lux magnific, de călătorii, de plăcere… Viaţa aceasta însă încetă destul de repede. Urmară deziluziile şi mizeria.
Între 1920 şi 1928, frumoasa Maria Bălan începu să-şi dea seama că frumuseţea ei se vestejeşte şi că banii au dispărut, pe nesimţite, pe platourile meselor verzi.
Când totul fu zadarnic, Maria Bălan se reîntoarse la Bucureşti, pentru a bate o ultimă oară la uşa foştilor ei stăpâni. I se dădu încă o sumă. Dar, spre marea uimire a prietenilor ei, ea nu se mai reîntoarse în Occident. Într-o dimineaţă, Maria Bălan apăru pe străzile satului său natal, Vărşeţ. Cea care fusese cândva splendida aventurieră Maria Bălan devenise o femeie corpolentă, care da bani cu camătă, pentru a putea trăi. Adoratorii dispăruseră. Părinţii ei erau morţi. Maria Bălan cumpără o cafenea şi încetul cu încetul căzu la patima alcoolului.
Într-o zi frumoasă, la 30 septembrie, toţi pierde-vară din Vărşeţ împrăştiară prin comună vestea că la hanul Mariei Bălan se dă băutură pe degeaba. Toţi alergară într-acolo. Sărbătoarea dură până în zorii zilei. Pe urmă, Maria Bălan rămase singură.
Ce s-a petrecut, în creierul ei îngreunat de norii alcoolului în ultimele ei clipe? De unde şi-a procurat Maria Bălan otravă? Luă drumul cimitirului şi adormi dulce lângă mormântul părinţilor ei…”
*** Dimineața, octombrie 1936
