Maria Alexandrovna a avut o existență discretă, adesea umbrită de personalitatea puternică a soțului său, Alexandru al II-lea, și de tumultul vieții de la curtea de la Sankt Petersburg. A ajuns în Rusia în adolescență, a devenit împărăteasă în 1855 și a fost martora unor transformări profunde ale societății și statului rus, precum și a ascensiunii mișcărilor revoluționare care aveau să ducă, în cele din urmă, la asasinarea țarului.
Maria a venit pe lume pe 8 august 1824 și a fost cea mai mică fiică dintre cei șapte copii ai Wihelminei și ai lui Ludovic al II-lea, Marele Duce de Hessa. Zvonurile din epocă spuneau că ultimii patru născuți ai cuplului au fost copiii biologici ai baronului August von Senarclens de Grancy, însă, pentru a evita un scandal, ducele i-a recunoscut drept moștenitori ai săi.
În 1838, Alexandru Nicolaevici al Rusiei făcea turul Europei în căutarea unei soții, a întâlnit-o pe tânăra de 14 ani și s-a îndrăgostit de ea. Mama lui, împărăteasa Alexandra Feodorovna, a fost împotriva acestui mariaj, dar țareviciul a fost categoric. De altfel, i-a scris țarinei: “O iubesc și aș prefera să renunț la tron decât să nu mă căsătoresc cu ea. Mă voi căsători doar cu ea, aceasta este decizia mea!”.
Nunta a avut loc pe 16 aprilie 1841 la Palatul de Iarnă, iar mireasa a purtat la eveniment o rochie albă brodată cu fir de argint și decorată cu diamante. Pe umeri avea o mantie de catifea garnisită cu satin alb și blană de hermină, iar pe cap purta o tiară cu diamante decorată cu flori de portocal. La ceremonie au participat membrii familiei imperiale, întreaga curte de la Sankt Petersburg și numeroși invitați din străinătare.
Maria era foarte timidă și a fost întâmpinată cu răceală la Sankt Petersburg, fiind criticată pentru că nu avea gusturi vestimentare și nu știa să converseze. De fapt, tânăra era înspăimântată de complexitatea ceremonialului imperial, de strălucirea și fastul cu care fusese brusc înconjurată și chiar de ideea căsătoriei.
Cuplul s-a stabilit în aripa de sud-vest a Palatului de Iarnă, iar în timpul verii locuia în Țarskoe Selo, în aripa Zubov a Palatului Ecaterina. Mariei Alexandrovna nu-i plăceau deloc recepțiile și eticheta de la Sankt Petersburg, preferând viața la țară, iar țareviciul i-a acceptat dorințele, a călăuzit-o cu blândețe în societate și i-a dat încredere în sine.
La șaisprezece luni după nuntă, prințesa a adus pe lume primul ei copil, pe Alexandra, iar în septembrie 1843 a apărut cel dintâi fiu, moștenitorul prezumtiv al tronului, Nicolae. Alți doi băieți, Alexandru și Vladimir, s-au născut în 1845 și, respectiv, 1847. Pentru a marca venirea pe lume a fiecărui nou-născut, cuplul ducal a plantat câte un stejar în grădina din Țarskoe Selo.
În iulie 1849, Alexandra, care avea șase ani, a murit din cauza unei meningite. Îndurerată de pierdere, Maria Alexandrovna s-a refugiat o vreme în orașul estonian Revel pentru a se reculege în liniște și timp de mulți ani a continuat să plângă moartea fetiței. În ianuarie 1850, l-a adus pe lume pe cel de-al patrulea său fiu, Marele Duce Alexei, și după trei ani, în octombrie 1853, prințesa a avut încă o fiică, pe Marea Ducesă Maria Alexandrovna.
După moartea țarului Nicolae I, pe 18 februarie 1855, Alexandru al II-lea a devenit suveranul Rusiei. Ea nu avea doar treizeci de ani când a primit coroana și, la nouă luni după eveniment, l-a născut pe cel de-al cincilea fiu, Serghei. Curând starea ei de sănătatea a devenit fragilă, suferea de depresie și era vizibil slăbită din cauza numeroaselor sarcini, așa că a fost trimisă la Kissingen pentru a se recupera.
În sfârșit, pe 3 octombrie 1860 l-a născut pe Paul, al optulea și ultimul copil, însă după naștere s-a simțit atât de rău încât în următoarele câteva luni nu a făcut altceva decât să se odihnească pe o canapea. Și-a asumat însă o misiune importantă susținând acțiunilor caritabile inițiate de soacra ei, iar după moartea acesteia a preluat rolul principal în multe opere filantropice. Serioasă și inteligentă, împărăteasa s-a bucurat de încrederea soțului său și a fost o susținătoare a idealurilor lui de a reforma imperiul.
Ea a fost cea care a înființat Crucea Roșie în Rusia, iar organizația s-a transformat rapid în cea mai mare structură publică de filantropie, adunând sume uriașe de la binefăcători. Țarina a patronat construirea a cinci spitale, douăsprezece case de ajutor pentru săraci, treizeci de adăposturi, două licee, treizeci și opt de gimnazii, 156 de școli inferioare și cinci societăți de caritate private, fiind deosebit de activă și în domeniul educației pentru femei.
Împărăteasa s-a ocupat cu mare atenție de creșterea și educația copiilor ei, alegând profesori cu experiență, concentrându-se mai ales pe fiul cel mare, țareviciul Nicolae Alexandrovici, care îi semăna fizic foarte mult.
Începând din anii 1860, sănătatea Mariei Alexandrovna s-a degradat din ce în ce mai mult. Deși medicii au sfătuit-o să-și petreacă iernile într-o zonă cu climă caldă, ea a decis să rămână în Rusia, fiind totuși de acord să se mute în Crimeea. Alexandru al II-lea i-a cumpărat o vilă din lemn cu două etaje în Livadia și, la sfârșitul lunii august 1861, țarina a ajuns în peninsulă pentru prima dată, împreună cu țarul și cu băieții lor, Alexei, Serghei și Paul, fiind fermecată de vremea blândă, de casa frumoasă și de parcul din jur.
La sfârșitul lunii august 1864, întreaga familie a mers la Darmstadt. Pentru că împărăteasa era încă bolnavă, a decis să-și petreacă iarna la Nisa, unde a aflat vestea logodnei dragului ei fiu, țareviciul Nicolae, cu prințesa Dagmar a Danemarcei. Cum și băiatul era într-o stare fragilă, i s-a alăturat pe coasta Mediteranei la începutul anului 1865. Diagnosticat greșit cu reumatism, sănătatea lui Nicolae, Nixa, cum i se spunea în familie, s-a deteriorat rapid. Tânărul suferea, de fapt, de meningită cerebro-spinală, avea dureri crunte de spate și sensibilitate la zgomot și lumină. Familia strânsă în jurul lui a asistat la decesul țareviciului, pe 24 aprilie 1865. Maria Alexandrovna a fost devastată la moartea fiului în care își pusese toate speranțele de viitor și și-a petrecut anul următor plângându-și băiatul.
Ulterior și-a dat seama că, fiind concentrată doar asupra lui Nixa, îi neglijase pe fiii ceilalți, Alexandru, Vladimir și Alexei. Prințesa Dagmar, logodnica țareviciului decedat, care fusese alături de familie în ultimele zile ale lui Nicolae, a fost rapid logodită cu viitorul împărat Alexandru al III-lea, iar nunta a avut loc după câteva luni.
Devastată de durere, Maria s-a îndepărtat în acea perioadă de soțul ei. De la mijlocul anilor 1850 până în 1862, suveranul a avut o relație cu Alexandra Sergeevna, care aparținea uneia dintre cele mai ilustre familii din Rusia și a devenit una dintre doamnele de onoare ale împărătesei în 1853. Aventura s-a încheiat în 1862, când Alexandra s-a căsătorit cu generalul Pyotr Pavlovich Albedinsky. Trei ani mai târziu, în 1865, Alexandru al II-lea s-a îndrăgostit de prințesa Ecaterina Dolgorukova, care avea 18 ani și era o verișoară îndepărtată a fostei amante. Inevitabil, Maria Alexandrovna a fost informată despre această aventură, dar inițial nu i-a acordat o mare importanță.
Amanta a primit un apartament luxos la Sankt Petersburg, unde au venit pe lume primii doi copii pe care i-a avut cu țarul – George și Olga. Suvernul i-a ridicat pe copii la rangul de prinți, dar nu după mult timp femeia a rămas din nou însărcinată cu al treilea fiu nelegitim al lui Alexandru. Era februarie 1876, iar amanta a cerut să nască la Palatul de Iarnă, în apartamentele imperiale, și dorința i-a fost îndeplinită. Imediat după naștere, bebelușul a fost dat în grija unei doici, în timp ce ea a rămas să se refacă la palat. Copilul s-a îmbolnăvit și a murit nu după mult timp.
În 1880, țarul a luat decizia să o primească pe amantă, cu tot cu copii, într-un apartament din Palatul de Iarnă (între timp mai venise pe lume o fetiță, Catherina), sub același acoperiș cu țarina, care se afla într-o stare fizică din ce în ce mai proastă. A convins-o chiar pe Maria să-i binecuvânteze pe micuți, iar ea, slăbită de puteri, a acceptat. Imediat ce împărăteasa s-a stins din viață, pe 3 iunie 1880, Alexandru a luat-o de nevastă pe metresă, explicându-le celor din familie că se teme că va fi asasinat și că, după moartea lui, femeia nu ar rămâne cu nimic.
În scurt timp țarul a ordonat Dumei să-i acorde amantei titlul de prințesă și și-a legitimat copiii, deși nu aveau niciun drept la tron, fiind proveniți dintr-o căsătorie morganatică. Temerile lui s-au împlinit, pentru că un an mai târziu, pe 13 martie, Alexandru al II-lea a fost asasinat în timp ce asista la schimbarea gărzii.
După decesul lui, Ecaterina a primit o pensie de 3,4 milioane de ruble și a fost de acord să renunțe să trăiască la Palatul de Iarnă sau în orice reședință imperială din Rusia în schimbul unei reședințe luxoase pentru ea și cei trei copii. S-a stabilit la Paris, unde a locuit timp de 47 de ani, până în 1922.
