Misterele lui Henriette Yvone Stahl. Viața scriitoarei, între zi și noapte

Henriette Yvonne Stahl s-a născut pe 9 ianuarie 1900, la Saint Avold, în Lorena, fiind fiica scriitorului Henri Stahl, care era de origine alsaciană și franco-elvețiană, și a lui Blanche Boueve. Cum părinții nu erau căsătoriți, fetița a fost considerată ilegitimă până în februarie 1901, când relația complicată a celor doi tineri s-a oficializat.

 

Blanche Bœuve, mama sa, venise la București pentru a preda franceza într-un internat condus de Irma Stahl, mama lui Henri Stahl. Tânăra era cu trei ani mai mare decât Henri și avea un fiu dintr-o relație anterioară, pe Gaston Joseph Bœuve (care va deveni avocat, va publica sub pseudonimul Şerban Voinea și va face o carieră în diplomaţie, fiind ambasador al României la Berna). Blanche și Henri se îndrăgostesc, dar relația lor provoacă un scandal pentru că mama lui Henri, baroneasa Stahl, consideră situația intolerabilă. Când Blanche Bœuve rămâne însărcinată, baroneasa o concediază, iar tânăra e nevoită să se întoarcă în Franța, la Saint-Avold, unde a născut-o pe Henriette. Doctorii i-au spus mamei că copilul va fi „neviabil” pentru că fetița era născută prematur și părea că nu are nicio șansă la viață.

 

Despărțirea impusă de Irma Stahl l-a făcut pe Henri să își amenințe mama că se sinucide dacă nu îl lasă să își reia relația cu iubita sa, aceasta cedează și în 1901 Blanche Bœuve se întoarce la București cu Henriette și fiul său cel mare. Cei doi se căsătoresc în 1901, Henriette devine cetățean român și în același an se naște fratele ei, viitorul sociolog Henri H. Stahl.

Starea de sănătate fragilă a fetiței îi încetinește dezvoltarea fizică, așa că părinții o dau la școală la vârsta de nouă ani, doi ani mai târziu decât ceilalți copii de vârsta ei, dar va fi “o elevă proastă”, după cum ea însăși a mărturisit.

Tatăl său, Henri Stahl, a fost autorul unei celebre metode de stenografie și a devenit stenograf șef al Parlamentului și bun prieten cu istoricul Nicolae Iorga.

 

Copila face liceul în particular, iar în 1918 este trimisă de părinți să locuiască la țară, în familia ordonanței Iordache Dumitru, care-i salvase viața tatălui ei pe front, în speranța că sănătatea ei se va întrema. Revenită la București, tânăra urmează Conservatorul de Artă Dramatică între anii 1922 – 1925 și studiază actoria la clasa actorului Ion Livescu. Henriette debutează în literatură cu poeme în proză, publicate în revista “Flacăra” și devine actriță la Teatrul Național.

În același an îl cunoaște pe poetul Ion Vinea, cu care va avea o relație timp de 14 ani. Pentru că era extrem de gelos, Vinea o ține pe Henriette aproape complet izolată de societate, în casa lor din Brașov. Cei doi se despart după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, dar vor rămâne prieteni până la sfârșitul vieții, trecând, cu inteligență, peste problemele din tinerețe.

 

În 1945, ajunsă la vârsta de patruzeci și cinci de ani, scriitoarea l-a întâlnit pe prozatorul Petru Dumitriu, care avea la acel moment 21 de ani și tocmai fusese premiat pentru cea mai bună nuvelă a anului. Un an mai târziu tânărul se mută la ea acasă, inițial lângă Cișmigiu și apoi pe Bulevardul Pake Protopopescu. Legătura dintre ei va dura aproximativ 10 ani, în pofida diferenței de vârstă de 24 de ani. În 1954 Henriette Yvone Stahl și Petru Dumitriu se căsătoresc, dar divorțează aproape imediat, motivul fiind, probabil, dorința lui, devenit un scriitor celebru și protejat al regimului comunist, să-i asigure un statut relativ privilegiat celei care l-a format în anii de tinerețe.

Petru Dumitriu scria texte proletcultiste, glorificând lagărele de muncă forțată de la șantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră, în 1953 îi apăruse nuvela Bijuterii de familie și patru ani mai târziu, în 1957, va publica cele trei volume ale “Cronicii de familie”. Devenise un scriitor extrem de bine cotat, era plătit regește și deținea funcția de director al Editurii de Stat pentru Literatură și Artă.

După despărțirea de Henriette, bărbatul a început o relație cu Irina Medrea, fiica lui Florian Medrea, primul comandant al Gărzii Naționale de la Alba Iulia și fosta soție a istoricului Nicolae Fotino, o frumusețe a anilor ’50. Cei doi se căsătoresc în scurt timp și vor avea un copil, Irene, născută în 1959.

 

 

În 1960, Petru Dumitriu decide să fugă în străinătate și pleacă împreună cu soția sa, Irina, dar fetița lor, în vârstă de doar un an, a rămas la București. Ajunși în Germania federal, sperau să își poată recupera rapid copilul, dar Irene a fost luată de Securitate de la bunici și trimisă într-un orfelinat, fiind înregistrată cu un nume fals. În ciuda numeroaselor demersuri, Petru Dumitru nu a reușit să-și revadă fetița până în 1964, când premierul Ion Gheorghe Maurer, aflat într-o vizită oficială la Paris, a fost supus unor presiuni publice pentru a rezolva problema copilului-ostatic.

Mai multe ziare publicaseră scrisoarea lui Petru Dumitriu prin care își cerea fetița sechestrată în România și după două luni, la ordinul lui Maurer, Irene va fi eliberată din orfelinat și încredințată surorii Irinei Medrea, iar aceasta preia copila și pleacă, cu acordul autorităților comuniste de la București, în Germania, pentru a o preda soților Dumitriu.

 

În tot acest timp, Henriette Yvone Stahl suferă, la rândul ei, din cauza fugii fostului ei iubit. Deși este bolnavă, la opt luni după plecarea lui Petru Dumitriu a fost arestată pentru o perioadă de un an și patruzeci de zile și interogată sever pentru a spune tot ce știa despre intențiile scriitorului. Scriitoarea a fost acuzată pentru complicitate la infracţiunea de trădare de patrie şi omisiunea denunţării la trădare de patrie. În perioada de detenție, va fi obligată să spună că ea este, de fapt, autoarea scrierilor lui Dumitriu (Drum fără pulbere, Cronică de familie și Pasărea furtunii), în încercarea autorităților comuniste de a-i discredita opera fugarului. Bolnavă de inimă, Henriette cedează și sub numele ei aveau să apară în revista “Glasul patriei” mai multe articole de demascare despre fostul soț.  În cele din urmă va fi eliberată din penitenciar, dar i s-a interzis să publice timp de trei ani.

Scriitoarea a murit pe 24 mai 1984 la București, la vârsta de 84 de ani, și a fost înmormântată la Cimitirul Bellu catholic, în cavoul familiei. Ultima sa carte, “Martorul eternității”, a fost publicată postum, în 1995, cu un an înainte ca Petru Dumitriu, pe care scriitoarea nu l-a mai văzut niciodată, să facă unica sa vizită la București după fuga în Occident. Petru Dumitriu a murit la Metz, pe 6 aprilie 2002, în timp ce lucra la trilogia “Non credo, oro” (Nu cred, mă rog).

 

 

 

Galerie foto:

 

Alte articole

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *