“Am văzut într-o zi un contravenient la nu ştiu care lege sau regulament în braţele unui brav sergent de stradă. Era un mic copilaş, o arătare minusculă de om într-o pelerină vărgată, pe care reprezentantul poliţiei îl conducea la Leagănul Sfânta Ecaterina, însoţit de “biletul circumscripţiei”. Ce păcătuise şi cu ce anume contravenise micul cetăţean de-abia venit pe lume? Era atât de mic şi ochii săi nevinovaţi văzuseră de atâta puţină vreme soarele, încât era cu neputinţă să fi păcătuit. Şi totuşi, păcătuise, de vreme ce poliţia îl “înainta” ca pe un delicvent oarecare, unui Leagăn de copii.
Da. Păcătuise. Păcătuise că a venit pe lume, sub o rază bălaie şi blândă de soare, împotriva voinţei unor părinţi ticăloşi, care l-au părăsit la o margine de drum. O pagină duioasă din prologul romanelor de dragoste trăite sub ochii noştri, o pagină care se termină la poarta primitoare şi binecuvântată a Leagănulu Sfânta Ecaterina.
În preajma Arcului de triumf de la Şosea, la câţiva paşi, pe strada Aurelian, se ridică în cadrul pitoresc şi larg al unei frumoase grădini, clădirea impozantă a “Leagănului Sfânta Ecaterina”. Este o instituţie a Societăţii cu acelaşi nume, întemeiată acum câteva decenii de mărinimia şi adânca înţelegere a rolului unui astfel de aşezământ a Doamnelor G. Cantacuzino şi Ghica. O clădire spaţioasă, cu două aripi legate prin galerii luminoase, slujeşte sugacilor. Alte două clădiri, spre poartă, slujesc una “Azilului”, în care sunt îngrijiţi copiii între 2 şi 4 ani crescuţi de Leagăn, şi alta “Adăpostului”, unde sunt primiţi şi triaţi la intrare toţi copiii. De o parte şi alta a porţii sunt încăperile Dispensarului pus la dispoziţia populaţiei nevoiaşe a cartierului.
Străbat curtea presărată cu iarbă discret ciugulită de mânuţele copiilor jucăuşi şi iată-mă în hall-ul Leagănului. Sunt primit cu multă bunăvoinţă de doamna Caragea, administratoarea delegată a Leagănului, şi de d. Dr. Orevicenu, medicul șef al instituţiei.
Nobila doamnă care administrează cu atâta devotatement şi atâta pricepere Leagănul în numele comitetului prezidat de doamna Catargi, îmi pune la dispoziţie toate datele şi lămuririle necesare.
— Realizaţi, doamnă, o minunată operă cu atât mai impresionantă cu cât este o strălucită dovadă a iniţiativei particulare pusă în slujba asistenţei sociale.
— Ne străduim, spune doamna Caragea, să mărim capacitatea Leagănului şi să modernizăm mijloacele organizaţiei…
— Primiţi subvenţii importante?
— Nici una. Autorităţile care ne trimit copii ne plătesc o sumă mult inferioară preţului de cost al întreţinerii efective. Luptăm prin propriile mijloace, e adevărat, din greu, dar izbutim să satisfacem nevoile instituţiei.
Doamna Caragea, care este şi consilieră a Municipiului Capitalei, o distinsă şi proeminentă personalitate în lumea nobilelor femei care se devotează operelor de asistenţă socială, îmi explică activitatea societăţii: îngrijirea şi creșterea copiilor părăsiţi sau despărţiţi vremelnic de mamele lor. Ei se împart în două grupe distincte: copilaşii până la doi ani şi copii de la doi până la patru ani. Afară de aceştia sunt copilaşii a căror mame lipsite de orice mijloc de trai sunt primite la “Adăpost”, un adăpost modern în larga accepţie a cuvântului, în care mamele îşi alăptează singure copiii, care, mai apoi, rămân în îngrijirea Leagănului…
Principiul acestei organizaţii este ca niciun copilaș lipsit de sprijin să nu rămână în voia soartei, chiar dacă destinul vitreg l-a condamnat mai dinainte.
Însoţit de doamna administratoare-delegată şi de medicului şef al Instituţiei, am vizitat timp de mai bine de două ore organizaţiile Leagănului. Mărturisesc că, deprins să privesc atâtea suferinţe şi dureri omeneşti în lumina aspră şi brutala a egoismului şi materialismului zilelor noastre, am rămas adânc impresionat de contrastul operei “Leagănului”, care, în concepţie şi în realizare, este o emoţionantă şi maiestoasă împreunare a celor trei cuvinte sfinte: milă, bunătate, dragoste, dragoste profund omenească.
În tot aşezământul, de la cel mai umil slujitor până la nobila doamnă care gospodăreşte atât de frumos Instituţia, oamenii parcă sunt anume aleşi, buni şi blânzi, să întreţină o atmosferă de largă bunătate atât de mângâietoare sufletelor necăjite. Privind migăloasa lor muncă de toată ziua, ai impresia că te găseşti într-o gospodărie supraîncărcată cu sute de copii cărora zeci de mame le dau o continuă îngrijire, într-o veşnică preocupare de bunăstare a puişorilor încălziţi sub o singură aripă.
Sunt copiii nimănui revărsaţi de păcatele, de durerile, de bucuriile şi de suferinţele oamenilor în cuibul generos al Leagănului care-i adăposteşte, îi îngrijeşte şi-i creşte mari. Puişori fără nume, care nu-şi cunosc părinţii, care într-o clipă de nenoroc s-au desprins de la sânul binecuvântat al mamei, puişori aruncaţi pe lume în ceasul păcatului pe care inimi generoase i-a adunat într-un singur adăpost plin de lumină şi de dragoste, ei sunt copiii nimănui şi, totuşi, ai noştri, ai tuturora.
Prin galerii largi şi luminoase, mă îndrept spre “cuibul puişorilor”. Iată-mă în cuib. O sală de dimensiuni impozante, despărţită în alte săli prin pereţi de sticlă care strălucesc în bătaia soarelui. Lumina pătrunde din belşug, un potop de raze nesfârşite. Am impresia că arhitectul Leagănului a vrut să facă în aşa fel ca să adune aci toată lumina soarelui, o supremă mângâiere şi bucurie, bucuria luminii celor născuţi în întuneric, Sălile — cu toată afluenţa micilor pensionari ai Leagănului — sunt un model de curăţenie şi de bună rânduială. Privesc de jur împrejur sălile, fiecare cu destinaţia ei.
Într-o sală, copilaşii cu mânuţele ca bulgăraşii de unt se joacă. De-abia au început să umble şi fiecare ar vrea să răstoarne un scaun, o măsuţă, o sticlă sau să-şi înfigă mânuţele în părul vecinului. În mijlocul sălii, un coş mare, de forma unui căruţ, plin cu copii. Pe margini, scăunele care închid fiecare câte un copilaş. Unul râde, cu două gropiţe în obraz, un dolofan mulţumit peste măsură. Altul ciocăneşte în tăblia scaunului cu adânca preocupare a unui meşteşugar aplecat asupra lucrului său.
Un zgomot — cineva care a bătut în geam — şi toate capetele îşi îndreaptă privirile: câteva duzini de ochi frumoşi şi nevinovaţi râd în bătaia razelor de soare! Câţiva s-au supărat şi plâng. Are şi lumea lor — lumea celor fără de griji şi fără de prihană — bucuriile şi durerile ei.
Alături, două dormitoare, sala de mâncare — sufrageria laptelui — şi alături o sală de rezervă pentru câţiva debili şi bolnavi. În dormitoare, în leagănele de metal fiecare a adormit “cum l-a apucat vremea”. Unul a adormit cu un picioruş afară, altul cu o mânuţă scoasă printre zăbrele, ca şi cum ar voi să apuce sânul mamei…
Poate visează micuţul o mamă pe care n-a văzut-o niciodată şi care totuşi, în nemărginita-I, bunătate îi aduce prin vis un sân mângâietor… Visează puişorii visuri frumoase şi feţele lor se îmbujorează cu rozul îngerilor lui Corregio.
Dincolo, în dormitorul de “rezervă”, stau cinci copilaşi în cinci leagăne, cu tăbliţe la căpătâi. Este un spital în miniatură care-ţi oferă un spectacol groaznic: cinci copilaşi piperniciţi, cu pielea sbârcită, galbeni, de-abia trăgându-şi răsuflarea…
Cinci schelete mici, extrem de mici, acoperite cu piele de om, cinci vieţuitoare cu capetele mai mici ca pumnul, suflete chinuite cu un picioruş în groapă şi altul în leagăn. Sunt “copiii nimănui”, copii găsiţi şi trimişi de diferite autorităţi din ţară cu mari întârzieri. Unul a rătăcit două luni, altul trei luni, până să ajungă la poarta Leagănului. Formalismul inutil al birocraţiei plin de ştampile, de numere de intrare şi de ieşire, de întrebări şi de răspunsuri, aceşti copii găsiţi la marginea trotuarului îşi prăpădesc zilele în mod stupid, tot atât de stupid ca însăşi formalismul birocratic care le răpeşte dreptul la viaţă.
Doctorul Oreviceanu îmi explică acest grav inconvenient ce rezultă din această modalitate de a “înainta” cu mari întârzieri pe aceşti copilaşi ca pe nişte cufere rătăcite la “mică viteză”.
— Aşa se explică, spune medicul şef, pentru ce înregistrăm la Leagăn cifra mortalităţii infantile fundamental greşită, câtă vreme ea are la baza situaţia acestor copii care ajung în mâinile noastre aproape pierduţi. Cu toate acestea, ei capătă toate ajutoarele medicale cu putinţă, şi unii, după îndelungate străduinţi, sunt readuşi în mijlocul celor sănătoşi
Pe când ascultăm explicaţiile medicului şef, privirea se opri deasupra unui copil mai pipernicit decât toţi ceilalţi, cu răsuflarea aproape stinsă. La căpătâi numele bolnavului: Buzdugan. Dedesupt, diagnoza bolii şi însemnările clinice: “dublă pneumonie”.
Micuţul, cu toată slăbiciunea care-i răpise de mult înfăţişarea omenească, rezistă eroic împotriva morţii. Sunt socoteli între viaţă şi moarte pe care nici medicii nu le pot tălmăci, eterna şi dumnezeiasca taină a zilelor pe care fiecare trebuie să Ie trăiască, atât cât scrie în cartea vieţii.
Auzind de “Azilul” instituţiei, credeam că este vorba de bătrâni sau de infirmi. Azilul este secţiunea copiilor între 2 şi 4 ani, pe care Leagănul îi socoteşte… bătrâni. Câţiva paşi şi iată-ne în “Azil”. Un grup de copilaşi voioşi şi grăsuţi îşi cară scăunaşele şi măsuţele de joc pe iarba verde a grădiniţei.
Unul se împiedică şi cade, altul îl ajută şi când să se ridice, se rostogolesc amândoi ca două mingi de fotbal. Copiii râd cu poftă. Râde şi Faty, un copil drăgălaş şi gras peste măsură. Mă apropii şi mângâi căpşorul unuia dintre copii, căruia un văl de tristeţe îi împrimă un aer de dureroasă melancolie. Copilul zâmbeşte, mulţumit că o mână drăgăstoasă îi mângâie părul… Un altul cu ochii vioi şi şireţi se apropie, se furişează tiptil şi îmi scotoceşte buzunarul hainei. O îngrijitoare îmi explică că este deprins “să cerceteze” şi să găsească în buzunarul unui domn care-l protejează cozonac proaspăt… Copilul, în lipsa cozonacului, se mulţumeşte şi cu lanţul meu de care sunt prinse felurite chei şi cu care se joacă acum ca cu un clopot.
Bieţii copii! Sunt lipsiţi de jucăriile atât de necesare copilăriei lor, şi pe care alţii le au din belşug. Dacă copiii oamenilor bogaţi ar vizita Leagănul, de bună seamă că fiecare ar dărui bucuros o parte din jucăriile de care s-a plictisit sau de care nu se mai foloseşte. Ar avea şi semenii lor, micuţii Leagănului, în permanenţă, bucuria jucăriilor care desfată sufletul şi mulţumeşte ochiul. Ce mare faptă ar face copiii bogaţi cu osteneala unui pachet trimis pe adresa Leagănului Sfânta Ecaterina.
De la “Azil”, trec la “Adăpost”. Secţiunea Leagănului de sub conducerea pricepută a domnișoarei Dr. Mihăilescu. În această secţiune sunt adăpostite mamele cu sugacii lor, femei sărmane fără adăpost, care fără acest ajutor şi-ar abandona de bună seamă copiii. Aceeaşi secţiune triază copilaşii trimişi leagănului, după ce îi îmbăiază, îi cântăreşte şi îi examinează îndeaproape.
Adăpostul este amenajat după ultimele date ale ştiinţei; o încăpere este despărţită în mai multe boxe cu pereţii de sticlă, fiecare servind altui scop: pentru alăptare, îmbăiere, pentru dormit, pentru izolare, etc.
Tot aici copiii sunt înmatriculaţi, botezaţi şi puşi sub atenta observaţiune medicală. Doctoriţa îmi permite să examinez aceste boxe. Şi aici, ca şi în restul Leagănului, aceeaşi curăţenie exemplară, aceeaşi bună gospodărie, aceeaşi atmosferă de bunătate şi de blândeţe care descreţeşte fruntea oamenilor necăjiţi, fruntea femeilor sărmane, chinuite de grija adăpostului…
Un sergent de stradă, cu ţinuta gravă a omului care reprezintă ordinea publică din creştet până în talpa bocancilor din care au mai rămas doar cuiele, aduce un copil. Omul ordinei publice aduce copilul cu acelaşi aer plictisit cu care te duci la ghişeele Poştei să expediezi un colet incomod de care ai vrea să te debarasezi mai repede.
Copilul este înaintat ca un corp delict oarecare însoţit de hârtia “oficială” plină de ştampile, de numere, de semnături, şi “sergentul” nu face alta decât serviciul de cărăuş. Copilul stă înghemuit în fundul pelerinei, cu ochii cuminţi şi înfricoşaţi, ca şi când în faţa unei judecăţi ar trebui să răspundă de păcatele părinţilor.
— Cum îl cheamă?
— N-are nume, răspunde sergentul cu gravitate. Are în schimb număr. Numărul 126…
Are număr, cum au bagajele la pak-vagon. Şi n-are nume pentru că vinovaţii, la umbra păcătului, au uitat să-l boteze. O îngrijitoare îmi explică nevoia de a li se da numere de ordine copiilor găsiţi fără nume.
— Dar cine le dă nume?
— Leagănul. O bătrână are această însărcinare. Toți capătă un nume şi încă unul frumos…
O potecuţă mică, care duce pe lângă dispensar de-a dreptul la Biroul “Adăpostului”, este drumul pe care-l urmează toţi acei care vin să aducă “un copil găsit” sau să se intereseze de soarta altuia pe care l-au adus mai de mult. La acest “birou” vin mamele să se intereseze de soarta copiilor; vin taţii să-şi vadă pruncii şi oamenii “binevoitori” care se interesează de anumiţi copii.
Pe această potecuţă se înnoadă şi se desnoadă atâtea taine strecurate sub poarta largă şi umanitară a Leagănului. Pe această potecă vin fetişcane cu feţe îmbujorate, înnebunite la gândul că, aşa cum sunt, mame, cineva le-ar putea bănui; pe această potecă se încrucişează misterele aceloraşi oameni înrudiţi prin păcat, prin suferinţă sau prin mizerie; pe această alee coboară, în foşnet discret de mătase, cucoane din automobile cu perdelele lăsate…
Când mustrări adânci de conştiinţă trezesc în suflete simţăminte adormite, oamenii care au lăsat cândva copii pe seama Leagănului se întorc şi-i revendică pe calea adopţiunii… O lacrimă, două, şi “copilul nimănui” de până ieri devine copilul aceluia care i-a dat viaţă, pentru a se numi în societatea de mai târziu copilul adoptiv al propriului lui părinte.
Conducătorii Leagănului cercetează “misterele” dar numai într-atât încât pot fi de folos copiilor abandonaţi, restul rămâne pe seama celor două judecăţi: a Legilor şi a Societăţii… Din lumea acestora, o femeie bătrână mi-a povestit istoria unei “cruciuliţe de argint”.
Într-o zi, o doamnă elegantă ceru îngăduința să viziteze noii clienți ai Leagănului. După o cercetare grabnică, doamna începu să plângă, un plâns groaznic și disperat. Între sughițuri, femeia povesti că i s-a răpit copilul în timp ce ea se găsea bolnavă. Amantul doamnei, care era om însurat, de teama unui scandal, a aruncat copilul. L-a aruncat la poarta Leagănului, legat la gât cu o cruciuliță de argint pe care săpase cu mâna lui cuvintele “nebotezat”.
Dar nimeni nu adusese la Leagăn un asemenea copil. Femeia, ca o leoaică rănită, a cutreierat în goană nebună Capitala, cerând tuturor copilul. Au intervenit autorităţile, dar cercetările lor au rămas infructuoase, pentru că doamna n-a putut face dovada că i se răpise un copil, pentru că copilul venise pe lume fără martori… Săptămâni, luni şi ani de-a rândul doamna căreia amantul îi aducea acuzaţia de a fi pe jumătate nebună venea la Leagăn, mângâia copiii, le dăruia jucării şi plângea ceasuri întregi.
Într-un târziu, de durerea pe care numai mamele o pot înţelege, femeia a înnebunit. Şi astăzi trăieşte la azil, unde se joacă cât e ziua de mare cu o păpuşă care poartă la “gât” o cruciuliţă de argint.
Ion Tik, Ilustratiunea Română, noiembrie 1929
Puteți citi și:
Isac Peltz, fascinația unei lumi dispărute
