“Acolo unde se ard cărți se vor arde, până la urmă, și oamenii!” Heinrich Heine, ultimul poet romantic german, și-a petrecut ultimii opt ani din viață țintuit la pat

Christian Johann Heinrich Heine s-a născut pe 13 decembrie 1797 la Düsseldorf, într-o familie de evrei. A fost numit “Harry” în copilărie, dar a devenit cunoscut sub numele de “Heinrich” după convertirea sa la luteranism în 1825. Tatăl lui, Samson Heine, era comerciant de textile, iar mama sa, Peira (cunoscută sub numele de “Betty”), era fiica unui medic.
Heinrich era cel mai mare dintre cei patru copii ai cuplului, având o soră, Charlotte și doi frați, Gustav, care va deveni editor al ziarului vienez Fremden-Blatt și Maximilian, care a fost medic la Sankt Petersburg.
Düsseldorf era un orășel cu o populație de aproximativ 16.000 de locuitori, dar Revoluția franceză și războaiele napoleoniene ulterioare au complicat istoria politică a localității în timpul copilăriei lui Heine. Anii de formare ai poetului au fost influențați de francezi, mai ales că tânărul îl admira foarte mult pe Napoleon ca promotor al idealurilor revoluționare de libertate și egalitate și detesta atmosfera politică din Germania.

 

În copilărie, părinții l-au trimis la o școală evreiască, unde a învățat un pic de ebraică, dar după aceea a urmat școli catolice unde a învățat franceza, care va deveni a doua lui limbă. În 1814, Heine a mers la o școală de afaceri, unde a învățat și engleza, limba comercială a vremii, iar în 1816, s-a mutat la Hamburg pentru a deveni ucenic la Heckscher & Co, banca unchiului său milionar Salomon Heine, dar a dovedit că nu avea deloc aptitudini pentru afaceri.
Ajuns la 18 ani, Heine s-a îndrăgostit în secret de verișoara sa, Amalie, fiica lui Salomon, apoi de sora acesteia, Therese. Unchiul milionar și-a dat seama că nepotul nu avea deloc talent pentru comerț și familia a decis ca Heinrich să se înscrie la Facultatea de Drept, așa că în 1819 a mers la Universitatea din Bonn, unde studenții liberali erau în conflict cu autoritățile conservatoare.

 

Tânărul era mai interesat să studieze istoria și literatura decât dreptul, a scris două tragedii, Almansor și William Ratcliff, dar a avut puțin succes în teatru, însă a început să dobândească o bună reputație de poet. După un an la Bonn, Heine a plecat pentru a-și continua studiile de drept la Universitatea din Göttingen. Nu după mult timp a fost expulzat din organizația studențească din care făcea parte din motive antisemite și apoi a aflat vestea că verișoara sa, Amalie, se logodise. În acea perioadă Heirich a provocat la duel un alt student, Wiebel, consiliul profesoral a intervenit dur și a fost suspendat de la universitate timp de șase luni.
Heine a ajuns la Berlin în martie 1821, iar mediul de aici i-a oferit lui acces la mai multe personalități culturale care îi vor schimba viața, printre care filosoful Hegel, a cărui influență asupra lui Heine a fost uriașă. În mai 1823, tânărul a părăsit însă definitiv Berlinul și s-a alăturat familiei sale care se mutase în Lüneburg, iar el a început să scrie poeziile din ciclul Die Heimkehr. Pe 28 iunie 1825, poetul s-a convertit la protestantism pentru că guvernul prusac luase măsuri care discriminau evreii, inclusiv o lege care îi excludea din posturile academice, iar el avea ambiții pentru o carieră universitară, astfel că această convertire a fost “biletul de admitere în cultura europeană”.

 

Tânărul a trebuit acum să-și caute un loc de muncă, dar el își dorea doar să scrie și în epocă era extrem de dificil să fii scriitor profesionist. La Hamburg, într-o seară din ianuarie 1826, Heinrich l-a întâlnit pe Julius Campe, care avea să fie editorul său șef pentru tot restul vieții. Relația furtunoasă dintre cei doi a fost comparată cu o căsătorie.
Poetul a lucrat o vreme în redacția revistei Politische Annalen din München, apoi a încercat să obțină o catedră la universitatea din oraș, dar fără succes. După câteva luni, a făcut o călătorie în nordul Italiei, vizitând Lucca, Florența și Veneția, dar a fost nevoit să se întoarcă când a primit vestea că tatăl său murise.

 

În 1831 a părăsit Germania pentru a pleca în Franța , stabilindu-se la Paris pentru tot restul vieții sale. Mutarea sa a fost determinată de Revoluția din iulie din 1830 prin care Louis-Philippe devenise “Regele cetățean” al francezilor, iar Heine împărtășea entuziasmul liberal pentru revoluție, despre care credea că are potențialul de a răsturna ordinea politică conservatoare din Europa.
Scriitorul a devenit curând o celebritate în Franța și a câștigat bani lucrând în poziția de corespondent francez pentru unul dintre ziarele lui Cotta, Allgemeine Zeitung. Până atunci avusese puține relații sentimentale serioase, dar la sfârșitul anului 1834 a făcut cunoștință cu o vânzătoare de 19 ani din Paris, Crescence Eugénie Mirat, căreia el i-a spus Mathilde. Heine a început destul de reticent relația cu ea, pentru că fata era analfabetă, nu știa limba germană și nu avea niciun interes pentru chestiuni culturale sau intelectuale. Cu toate acestea, cei doi s-au mutat împreună în 1836 și au trăit ca un cuplu pentru tot restul vieții.

 

În octombrie 1843, poetul a primit la Paris vizita revoluționarului german Karl Marx, care îi era rudă îndepărtată, și a soției acestuia, Jenny von Westphalen, cele două cupluri devenind apropiate, apoi Heine a făcut o călătorie la Hamburg pentru a-și vedea mama vârstnică și pentru a relua relațiile cu editorul său, Campe, cu care se certase. S-a împăcat cu editorul care a fost de acord să-i ofere soției lui, Mathilde, o rentă pentru tot restul vieții în cazul morții poetului. În același an a murit unchiul Salomon și el nu a mai primit subvenția anuală de 4.800 de franci pe care acesta i-o oferea, lăsându-i însă lui și fraților săi câte 8.000 de franci prin testament, deși se așteptase la o sumă mult mai mare.
În mai 1848, Heine, care nu se simțise bine în ultimul timp, a paralizat brusc și nu s-a mai putut ridica din pat. Poetul nu va mai părăsi ceea ce va numi “mormântul saltelei” (Matratzengruft) până la moartea sa, opt ani mai târziu. S-a spus că suferea de scleroză multiplă sau sifilis sau chiar otrăvire cronică cu plumb. Și-a suportat cu stoicism durerile și a câștigat multă simpatie publică pentru situația sa, a revenit la credința religioasă, dar a rămas sceptic cu privire la practicarea religiei în cadru organizat.

Heine a continuat să lucreze și pe patul de suferință, iar în ultimii ani a avut o relație amoroasă cu tânăra scriitoare Camille Selden, care l-a vizitat în mod regulat. A murit pe 17 februarie 1856, la vârsta de 58 de ani, și a fost înmormântat în cimitirul Montmartre din Paris.
În 1933, printre miile de cărți arse la Institutul pentru științe sexuale din Piața Operei din Berlin în urma raidului întreprins de naziști, s-au aflat și lucrările lui Heinrich Heine. Pentru a comemora teribilul eveniment, una dintre cele mai faimoase replici din piesa sa, Almansor, scrisă în 1821, a fost gravată mai târziu la fața locului: “Acolo unde se ard cărți se vor arde, până la urmă, și oamenii!”

Scrierile lui Heine au fost detestate de naziști, în timpul ascensiunii celui de-al Treilea Reich cărțile lui au fost interzise și arse, iar el a fost discreditat într-un efort monstruos de a respinge și a ascunde contribuția evreiască la cultura germană. Pentru a evita să scrie numele poetului drept autor, naziștii spuneau, de exemplu, că poemul Die Lorelei ar fi fost scris de un “autor necunoscut”. Șt. O. Iosif, unul dintre cei mai apreciați traducători ai operei lui Heine în limba română tălmăcește balada astfel:

“Eu nu știu ce poate să fie
Că-mi sună mereu în urechi
Cu veșnica-i melancolie
Un basmu din zilele vechi.

Se-ntunecă fără de veste,
Lin apele Rinului curg,
Și cresc ale munților creste
Măreț strălucind în amurg.

Pe stâncă un chip de femeie
S-arată din negură blând,
Brățara-i de aur scânteie,
Ea-și piaptănă părul cântând.

Ea-și piaptănă părul și cântă
Un cântec de vrajă al ei;
Te farmecă și te-nspăimântă
Cântarea frumoasei femei!

Pescarul, nebun, se repede
Cu luntrea lui mică și, dus,
Nici valuri, nici stâncă nu vede,
El caută numai în sus.

Vâltoarea-l izbește de coasta
Stâncoasă, și moare-necat:
Loreley a făcut-o aceasta
Cu viersul ei fermecat.

 

În Israel, atitudinea față de Heinrich Heine a fost mult timp subiectul dezbaterii publice, unele dintre cele mai proeminente figuri ale istoriei evreiești considerând convertirea sa la creștinism un act de trădare de neiertat. Citatul său despre arderea cărților este însă afișat în mod vizibil în Memorialului Victimelor Holocaustului din Ierusalim și în Muzeul Holocaustului din Washington.

 

 

 

Alte articole

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *