Amedeo Nazzari s-a născut pe 10 decembrie 1907 la Cagliari, în Sardinia. Tânărul s-a mutat la Roma, sperând să înceapă o carieră în cinematografie, și a participat la concurs organizat de Twentieth Century Fox, companie care căuta un actor italian care să îl înlocuiască pe Rudolph Valentino, recent decedat. A fost însă respins la probe, pentru că a fost considerat prea înalt, prea slab și cu o expresie prea sumbră.
Nazzari a debutat în filmul „Ginevra degli Almieri”, în 1935, la recomandarea actriței Elsa Merlini, următoarele roluri fiind în peliculele “Cavaleria” și “Frații Castiglioni”. Recunoașterea sa a venit odată cu “Luciano Serra, Pilot”, film realizat în 1938, în care a jucat rolul unui veteran al Primului Război Mondial care se întoarce să lupte pentru Italia în timpul celui de-Al Doilea Război Italo-Etiopian. În urma succesului, Nazzari a fost invitat să se alăture Partidului Fascist de Benito Mussolini personal, dar a refuzat spunând: “Mulțumesc, Duce! Aș prefera să nu mă preocup de politică, sunt prins cu angajamente artistice mai presante”.
În ciuda faptului că a refuzat să se alăture partidului, Nazzari a fost considerat de regimul fascist al lui Mussolini un model de erou masculin, iar celebritatea sa a coincis cu hotărârea guvernului italian de a reconstrui industria cinematografică a țării.
Această decizie a implicat finanțarea guvernamentală a filmelor și construirea masivului complex de studiouri Cinecittà din Roma. Numărul producțiilor produse în fiecare an a crescut rapid, iar Nazzari a devenit unul dintre cei mai prolifici actori ai epocii, realizând șase filme în 1939 și opt în 1941.
După intrarea Italiei în cel de-al Doilea Război Mondial, actorul a jucat mai mult în filme romantice și comedii, evitând, pe cât posibil, filmele de propagandă.
După război, a continuat să apară în multe pelicule de succes, inclusiv în „Clanul sicilienilor”, alături de Jean Gabin, Lino Ventura și Alain Delon. În 1968, actorul a jucat în „Columna”, o coproducție istorică româno-germană, film regizat de Mircea Drăgan după un scenariu scris de romancierul Titus Popovici, în care a evoluat alături de actorii români Ilarion Ciobanu, Ștefan Ciubotărașu, Amza Pellea, Emil Botta, Gheorghe Dinică și Florin Piersic. În film, Nazzari a interpretat rolul împăratului Traian, Ilarion Ciobanu a primit rolul lui Gerula, iar Amza Pellea a jucat rolul lui Decebal. Acțiunea se desfășoară în timpul celui de-al doilea război daco-roman, după transformarea Daciei în provincie romană, și recrează momentele colonizării. “Columna” se află pe locul 7 în topul celor mai vizionate filme românești din toate timpurile, conform Uniunii Autorilor și Realizatorilor de Film din România și a fost propunerea României la Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin în 1969, dar nu a fost nominalizat în competiție.
“Din 1935, de când fac cinema, am izbutit să turnez în mai bine de 150 de filme. E un record, nu? Acum, în Italia, se scriu roluri pentru un actor sau altul. Pe vremea în care am început eu, trebuia să ştii să faci totul. Sigur, stilul de joc s-a îmbunătăţit astăzi, s-a schimbat, dar şi forma automobilului s-a modificat fără ca asta să însemne că s-a schimbat şi principiul său de funcţionare!
Vreau să zic că nici atunci când am început eu nu ne aflam în epoca de piatră. Sigur, cinematograful a evoluat. Cândva, actorul era cel care chema publicul la cinematograf. Astăzi trăim epoca filmului de autor! Asta e bine, dar uneori poate fi și rău. Pietro Germi, de pildă, este un mare regizor. Cu el poţi face, cu toată încrederea, un film de autor, pentru că filmul său va pune într-o vie lumină și pe interpret. Avem și alţi mari cineaşti, îi ştiţi: Fellini, Antonioni, Visconti. Dar mai sunt și snobii, falșii intelectuali, cei care compromit și cinematograful, și actorul, în numele unor pretinse experimente de valoare cu totul îndoielnică.
Nazzari vorbeşte dinamic, nu numai viu, dar și pasionat. Se vede bine că problemele destinului cinematografului italian îl preocupă, pentru că e vorba de propriul său destin. Îi ghicesc pe undeva o îngrijorare nemărturisită…
— La noi a început să fie resimţită o criză a actorului. Producătorii italieni preferă să angajeze pentru rolurile cele mai importante figuranţi obscuri recrutaţi din Europa sau America. E firesc, îi costă mai ieftin! Şi din punct de vedere tehnic nu e nici o problemă: intervine dublajul. O voce costă mai puţin decât un interpret! S-a ajuns acolo încât în «Ulisse» al lui Franco Rossi a fost distribuit un singur interpret italian. Atunci actorii noştri au intrat în grevă. Ei refuză să mai dubleze pe interpreţii străini. N-au decât să înveţe italieneşte… Noi, cei mai vechi, nu ne pierdem cumpătul. Am văzut de multe ori cinematografia italiană intrând în criză şi de prea multe ori ne-am pripit să spunem: «Gata! S-a terminat cu filmul italian!»
Aş putea spune că viaţa mea de artist s-a desfăşurat în cicluri. Am început cu o serie militară, făceam tot felul de generali bravi. Peppino Amatto, un producător care a murit de mult timp, mi-a spus o dată: «De ce nu încerci şi smokingul? Ţi-ar veni foarte bine». Şi a urmat seria «civilă», pe care am început-o alături de Alida Valli, cu Absenţe nemotivate. (…) Toată viaţa mea am făcut eroi romantici, oameni care trăiesc pentru a face justiţie. Anul trecut am interpretat pentru televiziune un serial de şase episoade despre Pugaciov. Caterina, fiica mea, are 9 ani, era atât de mândră de tatăl ei, cel care face dreptate, că nu-şi mai încăpea în piele. Şi când, printr-o indiscreţie, a aflat că voi fi ucis în ultimul episod, a trimis un avertisment televiziunii prin care-i ameninţa că dacă nu schimbă finalul toţi prietenii lui Pugaciov vor închide aparatele.
În westernul italian nu poţi găsi azi asemenea roluri. El abuzează de violenţă, pentru a concura televiziunea. Dar ce-i mai poate oferi actorului un asemenea film?
Îmi mai rămâneau, dintre roluri, numai împăraţii. Şi iată că mi s-a oferit prilejul să port mantie imperială în România. Un împărat care să cucerească nu numai prin forţa armelor, dar şi prin prietenie, prin umanitate. Să vă povestesc o scenă semnificativă: când Tiberius îi aduce confirmarea morţii lui Decebal, Traian nu nutreşte un sentiment de triumf. El îşi înclină ostenit capul către sfetnicii săi şi le spune încet: «Destul cu războiul! Acum trebuie să ştim a căuta prietenia acestor oameni!…»
Înţelegeţi? Putea fi un alt fel de portret… Marţial, grandilocvent, declamatoriu. Dar aici împăratul e un om! Pentru actor, un asemenea rol este o ocazie nespus de fericită…”, mărturisea Nazzari într-un interviu acordat revistei Cinema în 1968.
Amedeo Nazzari a fost căsătorit cu actrița Irene Genna, cunoscută pentru rolul din “It’s Forever Springtime” și au avut împreună o fiică, și ea actriță. Actorul italian a încetat din viață pe 5 noiembrie 1979, la vârsta de 71 de ani, la Roma.
