Moștenirea cărturarului Vasile Pârvan

Fiu de învățător, Vasile Pârvan s-a născut pe 28 septembrie 1882 într-un sat din Moldova de jos, într-o familie care, după spusele lui, era originară din Basarabia. Studiile secundare le-a făcut la Liceul Codreanu din Bârlad, iar pe cele universitare la București. Tânărul a urmat Facultatea de Istorie (unde i-a avut profesori pe Titu Maiorescu, D. Onciul, N. Iorga, S. Mehedinţi, Ion Bogdan), studiind arheologia și istoria antică, iar în 1904 a primit o bursă în Germania, aprofundându-și pregătirea la Jena, la Breslau și la Berlin, devenind specialist în toate științele auxiliare, epigrafie, papirologie, topografie, filologie, preistorie.

Prima lui lucrare de arheologie s-a concentrat asupra Salsoviei și a fost publicată în anul 1906 în Convorbiri literare, iar lucrarea de doctorat, intitulată “Die Nationalität der Kanfleute in römischen Kaiserliche” (Breslau, 1909) a devenit clasică și a beneficiat de recunoaștere internațională. În același an i-a apărut și volumul despre Marc Aureliu (“M. Aurelius Verus Caesar și L. Aurelius Commodus”). La vârsta de 27 de ani, Pârvan a fost numit profesor universitar și director al Muzeului Național de antichități din București, în locul lui Grigore Tocilescu, care încetase din viață.

“La 31 de ani numai, era chemat membru în Academia în care câțiva ani mai înainte fusese umil impiegat. Devenit în urmă secretar al acestei instituții, câștigă atâta autoritate încât în orice împrejurare cuvântul său este hotărâtor.

O altă carte pe care o publică în 1911, „Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco-roman”, este o lucrare capitală asupra problemei creștinării noastre. Ea întâmpină obiecții neîntemeiate din partea istoricului Radu Rosetti de la Iași (Viața Românească). Izbutind să atragă și să pregătească o serie de tineri, Pârvan începe o campanie sistematică de săpături în Dobrogea.

Sapă Ulmetum (1911), Histria (1914 – 1916), Torun (1915) și, în sfârșit, stații preistorice ca Piscul Crăsanilor. În această din urmă preocupare este ajutat din 1915 de domnul. I. Andrieșescu.

Războiul întrerupe un moment lucrările. Mobilizat în Moldova și apoi la Odesa, Pârvan își pierde soția (Silvia, soția istoricului, era nepoata lui Ioan Bogdan, dascălul lui de la Universitate) și unicul copil. Acest eveniment îl zdruncină adânc, viața lui devine mai ascetică, munca mai dârză, iar lucrările sale vădesc preocupări filozofice asupra problemei morții.

După război organizează o întinsă campanie de cercetări arheologice și preistorice cu scopul pe de-o parte de a ridica harta arheologică a țării, iar pe de alta, de a strânge materialul pentru o vastă sinteză asupra Daciei. Creează Școala română din Roma (cu două publicații “Ephemeris daco-romana” și “Diplomatarium italicum”) și pregătește un periodic de arheologie în limba franceză, “Dacia”.

Ultima operă a lui Vasile Pârvan este o lucrare monumentală, din nefericire însă neîncheiată în felul cum o visa autorul. În ea se stabilește cu toate criticele posibile, maii ales preistorice, ca geții și dacii sunt unul și același popor, că se deosebesc de traci și că atunci când s-a făcut cucerirea Daciei, geții aveau deja o cultură greco-celto-romană remarcabilă, ceea ce explică romanitatea adâncă a poporului nostru.

În “Idei și forme istorice” (1921) și “Memoriale” (1923), Vasile Pârvan anunță o teorie a istoriei, dar mai cu seamă cântă cu desăvârșită poezie năzuința omului către idee, înfruntarea fatalității, amintirea marilor luptători.

Prestigiul lui Pârvan în ultimul timp este enorm. Intelectualii străini de arheologie îl prețuiesc ca un mare cugetător-poet, i se fac oferte politice măgulitoare, dar ele sunt respinse cu fermitate.

În același timp, faima sa în străinătate crește. Iubit la Roma, e primit aproape în triumf la Paris și Londra, iar lumea savantă prenumără școala arheologică română printre cele mai distinse.

Moare în vârstă de 45 ani, după o viață fără alte bucurii decât cele spirituale, numai cu durerea de a nu-și fi putut încheia opera, deplâns de toții, înăuntru și în afară de granițele țării…”, scria Universul literar despre distinsul profesor.