„Un mic apartament cocoţat aproape de cer, pe Șoseaua Mihai Bravu. Vaze pline cu flori, o terasă înflorită, din tablourile de pe pereţi ne priveşte acelaşi personaj, cu un zâmbet copilăresc, nedisimulat, din tablourile semnate de Magdalena Rădulescu, sau Isache, alături de bustul lui Cafengiu.
Mobilă florentină, grea, covoare adânci, linişte. Aici este laboratorul de viaţă şi creaţie al uneia dintre cele mai prodigioase interprete ale scenei româneşti. Eugenia Popovici şi-a cucerit gloria cu încetul, o stăpâneşte cu maturitate, împărţindu-şi viaţa între scenă şi şcoală. Zăduful zilei de vară îl potolim cu pocale pline de un lichid auriu a cărui reţetă eminenta gospodină nu pregetă să ne-o pună la dispoziţie: cvas de portocale…
— M-am născut în 1914 Bucureşti, în cartierul Gării de Nord, părinţii amândoi erau profesori; mama, profesoară de muzică, poate oferi prin profesia ei o explicaţie faţă de dorinţa mea timpurie de a mă dedica artei. În familie, un frate, Costel, azi unul din veteranii artişti-mânuitori ai Teatrului „Ţăndărică”. Şcoala primară la „Clemenţa”, liceul la „Moteanu”. În şcoală, firesc, ca fiecare copil, am învăţat poezii, le-am recitat, am obţinut succese la serbări, am avut visuri de mărire artistică. După bacalaureat am urmat „literele”, la română.
..„Şcoala de teatru” am inaugurat-o prezentându-mă la admitere, după moda timpului, cu unul din nenumăratele monoloage de succes. Se pare că am spus ceva comisiei, deoarece locul meu la clasă a fost hotărât prin „tragere din căciulă”. Onoraţii profesori: Tony Bulandra, Ion Manolescu, N. Soreanu, Lucia Sturdza Bulandra m-au… tras la sorţi! M-a „câştigat” cea de a cincea profesoară, Maria Filotti. Printre colege, Clody Bertola. Anii de studenţie „au trecut ca apa”, iar absolvirea, producţia, cum o numeam noi, am susţinut-o cu o piesă care făcea pe atunci senzaţie: “Vocea umană” de Cocteau.
Producţia conservatoriştilor făcea parte dintre evenimentele artistice ale anului; aduna în sala Teatrului Naţional cele mai proeminente figuri ale teatrului românesc, directori, actori, cronicari. Pare-se că examenul meu a fost considerat un succes. Recomandată de Ion Marin Sadoveanu, pe atunci directorul general al teatrelor, am fost imediat angajată la Teatrul Naţional, de către Paul Prodan.
Anul 1935. Primul rol, prima apariţie pe prima scenă a ţării: Erji din “Avram Iancu” de Lucian Blaga. De fapt, era o „dublură” cu care am şi plecat în turneu. Rolul care m-a impus în viața teatrală a fost Oana din “Apus de soare”. Îi datorez lui Delavrancea primul mare impuls în noianul de roluri ce aveau apoi să mi se ofere. De altfel, această dragă Oana își are povestea ei. Am jucat-o, de-a lungul deceniilor, în „trei reprize”, în 1936, 1942 şi 1958. Partener, acelaşiȘ George Calboreanu. Ultima repriză a fost şi cea mai dificilă; pe parcursul anilor, Calboreanu se apropia ca vârstă de aceea a personajului interpretat. Eu mă… îndepărtam. Aşa că, Oana, cea din 1958, a fost de fapt un rol de compoziţie, o ingenuă.
…A urmat în cariera mea, după succesul de început, o destul de lungă perioadă de stagnare. Ei, de ce?… Vedetele se alegeau, se „sortau”, se scoteau în vitrină, în funcţie de luxul toaletelor arborate, de relaţiile personale, de legăturile acestor două elemente cu repertoriul abordat. În fond, piesele de bulevard aveau nevoie de interprete cu rochii strălucitoare. Anii care au urmat, imediat după război, au fost cei care au consemnat întâlnirea mea cu marele public, avansarea în grad şi pe… afiş. Poate-ţi mai aminteşti de “Şcoala femeilor”, alături de Finteşteanu, în regia lui Bumbeşti, de “Scumpa mea Ruth”, alături de Toscani (ca actor), Edith Prager, Dan Nasta, de “M-am născut ieri”, alături de marele Mihai Popescu, sau de “Nu se ştie niciodată” de Shaw.
N-am părăsit niciodată scena Teatrului Naţional, chiar dacă am avut numeroase colaborări cu alte scene. Multe succese au fost cele de pe spectacolele ce purtau semnătura regizorului Sică Alexandrescu. “O noapte furtunoasă”, “Bădăranii” (jucam, după mulţi ani, acelaşi rol, reîntâlnindu-l, dintre parteneri, doar pe Al. Giugaru), „Matei Millo”. Mi-a făcut o deosebită plăcere să fiu printre… pionierii scenei, care au slujit mugurii dramaturgiei româneşti. Astfel, am fost prezentă şi în “Îndrăgostiţii” de Maria Banuş şi în “Maria” de Vasile Iosif, în regia lui Moni Ghelerter, am jucat şi în “Arborele genealogic”, şi în “Surorile Bega”. Nu pot să uit că Moni a fost acela care m-a obligat, primul, să-mi pun perucă.
În 1957 începeam să joc bătrâne… Dacă mi-a fost greu să trec la roluri de bătrâne? Nici greu, nici uşor, dar trăiam situaţii paradoxale. La matineu eram eleva din „Steaua fără nume”, iar seara… baba din “Surorile Bega”. Ce visam să joc ? Nu un anume gen special. Nu pot preciza dacă mă simțeam mai atrasă de dramă decât de comedie. Personal, cred că nu există, nici nu trebuie să existe, o anume specializare în teatru. Unii au preferințe. Eu nu. Mă simt atrasă de un text bine scris, de un rol care are o bogată şi variată gamă de sentimente.
…Da, am jucat în multe piese proaste. Dar să nu le daţi numele. Autorii lor au îmbătrânit şi n-aş vrea să-i descurajez. Nu, n-am visat un rol special. Să mă mai gândesc? Poate aveţi dreptate. Am vrut cândva să joc rolul Julietei. Dacă aş fi fost bărbat, aş fi jucat oricând, oriunde, „Avarul”. Cred că este unul din cele mai complexe, mai interesante, mai dificile roluri din istoria teatrului universal. La fel e şi rolul Julietei, care solicită interpretei o uriaşă gamă de trăiri sufleteşti, într-un timp scurt. Îmi place tragi-comedia pentru că e cea mai apropiată de viaţa adevărată. Acum câteva sute de ani, Lope de Vega susţinea acelaşi lucru, dublându-l prin practica sa scriitoricească.
Mi-am format personalitatea, registrul vocal la care vă referiţi, jucând mult. La început aveam doar un firicel de voce. Am trecut acest impas făcând exerciţii enorme. Muncesc foarte mult la fiecare rol. Nu mă despart de el nici o clipă, oricare ar fi situaţia. Atunci când repet, întreaga mea viaţă este subordonată personajului, toate celelalte acţiuni ale mele rămân pe un al doilea plan. De aceea, nu accept niciodată să repet două roluri deodată.
A juca teatru nu înseamnă doar a debita nişte cuvinte, a îmbrăca nişte costume. N-am auzit ca cineva să fi izbutit simultan două mari creaţii, în cel mai bun caz, una din ele este trădată.
Da, m-am văzut şi eu, m-am revăzut în „Răsună valea”. Am aşteptat cu spaimă filmul, pentru că el mi-ar fi oferit o confruntare cu nivelul filmului de astăzi. Dar, a fost o alarmă falsă. Din păcate, în film au defilat prea multe „umbre”. Filmul acesta îşi are şi el mica lui poveste. N-am vrut să joc în el. Nu aveam încredere în tehnica cinematografică de-atunci. Directorul Teatrului Naţional, Zaharia Stancu, m-a certat, sfătuindu-mă să accept rolul. Am refuzat. Generos, Zaharia Stancu mi-a oferit să-mi aleg un rol principal într-unul din cele două spectacole ce urmau să se monteze la Naţional, “Evantaiul” şi “O zi de odihnă”. Am ales Goldoni, deşi fusesem… distribuită în amândouă.
La una din repetiţii, parcă-l văd, apare Ionel Ţăranu, veşnic tânăr, veşnic însetat de „bombe”, soseşte cu o gazetă pe care mi-o flutură în faţă. În munţi, la locul filmării, avusese loc un accident, o explozie cu urmări grave. Până la urmă, Paul Călinescu, regizorul filmului, m-a convins să o înlocuiesc pe actriţa care fusese accidentată. Şi astfel am debutat în film. Am jucat apoi în filmele lui Gopo, în “De-aş fi Harap Alb”, pe Mona Lisa, am jucat şi în “Steaua fără nume” al lui Colpi, rolul domnişoarei Cucu, într-o viziune insolită. Dar, în general, nu-mi place să turnez; cinematograful mă contrariază, elementele tehnice se pun greu de acord cu cele artistice. Prea eşti la mâna fotografiei. La televiziune se pierde prea mult timp. Când am imprimat „Gaiţele”, desfăşurarea muncii a avut loc astfel: prima zi s-a imprimat actul I, după câteva zile, actul III şi, apoi, actul II…
…Dedic cu pasiune o mare parte a activităţii mele muncii didactice. în cei nouă ani de profesorat, mi-au trecut pe la clasă două serii de absolvenţi. M-am bucurat că, recent, unul dintre ei, Mihaela Dumbravă, autentic talent, a fost laureată. Acum sunt profesoară la anul I. Lucrăm exerciţii de comportament, improvizaţii, pentru ca apoi să abordăm şi texte din literatura contemporană. Există foarte multe probleme legate, mai ales, de criteriile ce ar trebui să fie cât mai ştiinţifice în cadrul examenului de admitere.
…Am redus mult din activităţile mele gospodăreşti. Ştiu că umblă vestea cu privire la talentul meu culinar. Dar acum sufăr din pricina lipsei de antrenament. Hobby? Grădinăritul. Mărturie stau ghivecele cu flori de pe terasă.
Ce-mi place mai mult? Teatrul! …Ce nu-mi place: minciuna. Eu sunt dintre acei care cred că niciodată teatrul nu a fost şi nu va fi o minciună. Sunt o adeptă a căutărilor şi inovaţiilor în teatru, cu condiţia ca ele să spună ceva. Cred că şi Teatrul Naţional poate încerca formule mai puţin conservatoare. Părerea mea este însă că prima scenă a ţării are o dublă datorie: să cultive patrimoniul cel mai valoros al repertoriului naţional şi clasic, să-l transmită tinerelor generaţii, în cele mai bune condiţii artistice. Aceasta, pe scena principală, unde cred că nu au ce căuta experimentele. Acestea pot fi găzduite pe o a doua scenă, dedicată exerciţiilor. confirmărilor, afirmărilor. Numai cei care au trecut examenele pe scena mică pot fi apoi promovaţi pe scena mare. Oricare alte criterii: moda, protecţia etc. etc. nu fac casă bună cu prima scenă a ţării.
…E târziu. Trebuie să coborâm cele opt etaje, pentru ca în staţie să aşteptăm troleibuzul care o va duce pe profesoară către Institutul de teatru de pe cheiul Dâmboviţei. Eugenia Popovici mi-a spus multe, multe au rămas nespuse, dar, dincolo de cuvinte, marea actriţă se autodefineşte în nenumăratele sale întâlniri cu publicul. Diseară, punându-şi peruca albă, dând frâu liber temperamentului său comic, copios, actriţa va ridica în picioare încă o sală. Dar, până atunci, o aşteaptă în bănci „copiii” care, desigur, visează şi ei că, într-o zi, un reporter, aidoma celui de azi, le va închina şi lor câteva pagini în revista de specialitate…”
(Al. Popovici, Teatrul, 1971)
Marea actriță a încetat din viață pe 23 decembrie 1986. Regizorul Horea Popescu scria în memoria ei „Eugenia Popovici nu semăna cu nimeni. Şi nimeni nu-i putea semăna. Avea un farmec al ei, unic, inconfundabil, care a impus-o în galeria de onoare a actorilor de la Teatrul Naţional. Totul era spontan în creaţia ei. Probabil din cauza fericitei coeziuni dintre umorul şi inteligenţa sa. Era actriţa care îşi pricepea imediat rolul şi care, în chiar clipa când îl intuia, îl şi îmbogăţea. Galeria de roluri prin care a trecut, asemenea unui meteor, nu a fost pentru talentul ei destul de bogată, multe dintre personajele pe care le-a interpretat fiind apariţii episodice. Dar, aşa cum urma luminoasă a unui astru, chiar după ce s-a şters de pe boltă, îţi rămâne întipărită în memorie, cu inefabila ei poezie, cine poate uita vreodată hazul irezistibil cu care se exprima Eugenia Popovici, candoarea, dar şi prospeţimea cu care îşi încărca, prin cîteva replici şi gesturi, eroinele?
Unii au numit-o „cea mai ingenuă dintre ingenuele teatrului românesc“, fiindcă interpreta a depăşit hotarele acestui gen mai mult sau mai puţin liniştit. Cei mai mulţi însă au înţeles că o atrăgeau în special rolurile de compoziţie, de complexitate psihologică, chiar de mică întindere, care însă îi ofereau un material de analiză bogat şi îi stimulau imaginaţia şi mijloacele de expresie. Nu întâmplător, în „Enigma Otiliei” după G. Călinescu (pusă în scenă la Teatrul Național în 1969) a folosit peruca, şi-a lipit un ochi, şi-a confecţionat un nas proeminent. Nu întâmplător, în „Moartea unui artist” de H. Lovinescu ţinea în gură un chewing gum pentru a da vorbirii eroinei un caracter aparte.
Ştia că viaţa unui personaj se constituie din caracterul lui exterior şi, deopotrivă, din viaţa sa interioară. Că, pentru a convinge, actorul nu trebuie să „joace bine“, ci să compună, să asocieze şi să coaguleze trăsături esenţiale, definitorii, specifice. Să se confunde, până la identificare, cu personajul.
Am aplaudat-o pe Eugenia Popovici în multe dintre spectacolele în care a evoluat. Ea s-a identificat cu Oana din „Apus de soare” şi cu Lucietta din „Bădăranii”, cu Maria Antonovna din „Revizorul” şi cu Dada din „Moartea unui artist”, cu Frosine din „Avarul” şi cu Eufrosina Grosu din „Surorile Bega”, cu Elena Domnişor din „Să nu-ţi faci prăvălie cu scară” şi cu Elencu din „Coana Chiriţa”.
Cu toate personajele pe care le-a interpretat. Cărora le-a dat viaţă. O viaţă autentică. În cariera artistică a Eugeniei Popovici n-a existat niciun rol, oricât de mic (cum a fost, de exemplu, Eleva din „Steaua fără nume”) care să nu satisfacă pe deplin. Actriţa a reuşit performanţe de neuitat pe partituri episodice, folosind adevărate virtuozităţi de abilitate şi intuiţie, de profunzime şi fineţe. Din păcate, astăzi nu ne rămâne decât să ne reamintim cu recunoştinţă de laurii succeselor ei şi să regretăm profund că actriţa care a dovedit şi prin roluri mici cât poate fi de mare un interpret s-a retras cu discreţe şi neaşteptat, înainte să fi obosit a juca…”
*** Teatrul, 1987
