HomeVizionariiScriitoriScriitoarea Lucia Demetrius, comunistă din convingere

Scriitoarea Lucia Demetrius, comunistă din convingere

Lucia Demetrius
DS TW

Lucia Demetrius s-a născut pe 16 septembrie 1910 la Bucureşti și a fost fiica prozatorului Vasile Demetrius. În anii 1921 – 1928 a urmat cursurile Şcolii Centrale „Marica Brâncoveanu” din Bucureşti, ce era condusă la acea vreme de Maria Delavrancea, soția lui Barbu Ștefănescu Delavrancea. În 1931, şi-a luat licenţa în filozofie, absolvind, concomitent, cursurile Conservatorului de artă dramatică, la clasa profesorului Ion Manolescu, iar în 1932 şi-a luat şi licenţa în litere.

După câteva luni în care a jucat pe scena teatrului din Cernăuţi, Lucia Demetrius a devenit actriţă a companiei teatrale „13 şi unu” condusă de scriitorul G. M. Zamfirescu, unde i-a avut colegi pe Tantzi Cocea și Emil Botta. În 1934, a plecat la Paris pentru a urma cursurile Şcolii de înalte studii sociale şi de ziaristică (École des hautes études sociales et de journalisme).

carturesti.ro

Lucia Demetrius a debutat în publicistică în 1933, în „Vremea“, cu un articol despre actorul Moissi, iar în literatură în 1934, când i-a apărut în „Revista Fundaţiilor Regale“ un fragment din viitorul roman „Tinereţe“, publicat în volum în aprilie 1936. Cartea a fost elogiată de criticul Eugen Lovinescu și ulterior a fost distinsă cu premiul „Femina”.

Lucia Demetrius

În 1937, a realizat, alături de Marietta Sadova, adaptarea scenică a romanului “Suferințele tânărului Werther” pentru Teatrul Național:

“Viitoarea premieră a Naţionalului e piesa Werther după romanul lui Goethe, prelucrare de Marietta Sadova şi Lucia Demetrius. Este pentru prima oară când o lucrare dramatică e semnată de două nume feminine, deci un fapt unic, o colaborare între femei. Publicând convorbirea cu doamna Marietta Sadova, am socotit că e interesant să cerem și colaboratoarei d-sale un interview, ca să animăm această conlucrare. Iată răspunsurile domnișoarei Lucia Demetrius:

— Ne aflam astă vară împreună la Balcic şi ne întrebam dezorientate şi prea libere ce-o să facem cu două luni de vacanţă, noi amândouă prea deprinse cu munca. Ni s-a părut potrivit să ne interzicem de bună voie dreptul la odihnă. Ne-am propus în glumă să dramatizăm un roman, am căutat în glumă romanul şi când într-o seară am spus «Werther», am simţit amândouă că o să devenim serioase. Și am fost.

fashiondays.ro

Am lucrat, cu doamna Sadova, îndrăgostite de «Werther» şi fermecate de imaginea dramatică, din ce în ce mai clară şi mai vie pentru noi, cu o stăruinţă şi o gravitate care ne-ar fi făcut să uităm aproape Balcicul, dacă marea nu s-ar fi urcat aproape la ușă.

Lucia Demetrius

Am găsit în doamna Marietta Sadova un admirabil tovarăș, cu care m-am înțeles minunat la cuvânt şi la fiecare amănunt. Ne-am întregit una pe cealaltă. Deşi această colaborare a început numai din glumă şi numai din întâmplare, totuşi îndrăznesc să cred că am realizat împreună un lucru care nu păcătuieşte nici faţă de Goethe, nici faţă de teatru şi sunt mulţumită că s-a întâmplat aşa. Te rog însă să nu scrii asta. (Îi cer iertare d-rei Demetrius pentru indiscreţia gazetarului). Nu trebuie să-mi spun eu părerea înaintea criticii care nu va întârzia mult. Premiera e fixată în decembrie.

— Proiecte de viitor?

— Public în iarna asta romanul «Marea Fugă», în care încerc mai mult decât realizasem în «Tinereţe», adică mai mult decât o confesiune. Am vrut sa fac oameni care să se mişte independent de mine și să trăiască o viață proprie. Am vrut să scriu un fel de imn vieţii şi am vrut… o să spună critica ce am vrut şi dacă am izbutit să scriu o carte adevărată.

— Dat fiind că “Marea Fugă” este un lucru realizat, nu mi-aţi răspuns la întrebare. Deci?

—Ai dreptate, vreau să scriu o altă piesă. Adică vreau să scriu un lucru care se potriveşte mai mult a fi dramă decât roman. Însăşi subiectele îţi impun forma în care se cer concretizate şi nu îţi spui tu ca autor: aş vrea să scriu un roman sau o piesă. Tema vine de dincolo de tine şi forma ei există înainte de a lua tu cunoştinţă de ea. Vreau să scriu drama «Rasputin», pentru că chipul acestui om care nu putea fi altfel decât mare şi sincer, mă urmăreşte. Văd în el, mai mult decât în «Faust», lupta dintre bine şi rău dată nu pe un plan intellectual, ci pe unul mai jos, mai intim şi mai nediferenţiat. O atmosferă încărcată de misticism, de ortodoxie, de vitalitate dinamică şi suferință.

— Care au fost începuturile literare?

—Am început simplu. Am scris o carte, «Tinereţe». Am scris-o la îndemnul lui Camil Petrescu şi încurajată de opinia maestrului Eugen Lovinescu, căruia îi citisem un capitol. Până la această primă carte mă consideram actriță, viitor doctor în filosofie, orice altceva decât scriitoare. Până la «Tinereţe» nu scrisesem nici un rând.

—Ce v-a făcut să continuaţi, dat fiind că «Tinereţe» a fost un aceident? — Dacă jucam teatru era pentru că simţeam că am, ca orice artist care se exprimă într-o formă sau alta, o vitalitate şi un conţinut sufletesc căruia viaţa normală nu-i ajunge ca tipar. Artistul, sau cel ce se consideră astfel, simte în el puteri care trebuie neapărat să se manifeste în mai mult decât viaţa unui singur individ. Când scriu literatură, simt că dragostea pe care o am pentru creaţiune îşi găseşte în sfârşit un debuşeu. Scriind literatură pot să iubesc atât cât iubesc oamenii lucrurile. Arta e un act de adoraţie.

— Ce literatură preferaţi?

—Dă-mi voie să-ţi răspund banal: literatura bună. Citesc cu bucurie Eschil, Balzac, Julien, Green şi Cocteau. Nu înţeleg că se poate prefera un gen sau un stil.

Unii preferă muzica de dans la patefon, alţii discuri cu fragmente din opere sau simfonii. D-na Lucia Demetrius ascultă vocea Damiei, Mariannei Oswald şi a lui Moissi recitând poemele «Erl König» şi «November Wind» cu o voce ale cărei resonanţe te cuprind. Graţie discurilor, poezia şi muzică sunt o permanentă prezenţă în casa domnișoarei Demetrius”.

*** Rampa, decembrie 1937

Prozatoarea a colaborat în perioada interbelică cu gazetele epocii, „Vremea”, „Rampa“, „Adevărul literar“, „Cuvântul liber“, „Evenimentul“, „Bis“, „Facla“, „Curentul Familiei“, iar între anii 1943 – 1945 a publicat cronici dramatice în „Rampa“, „Evenimentul“ şi „Bis“.

În perioada războiului, i-a fost interzis numele de pe afişele teatrale, unde figura ca traducătoare, pentru că mama ei era evreică. A lucrat în acei ani ca infirmieră la spitalul pentru răniţii aduși de pe front ce fusese instalat în fostul ei liceu, Şcoala Centrală.

Începând din 1944, Lucia Demetrius a devenit profesoară la Conservatorul seral muncitoresc și, pentru o perioadă de trei ani, prim secretar de presă la Ministerul Informaţiilor şi Propagandei.

Debutul în dramaturgie a avut loc în aprilie 1946, cu piesa “Turneu în provincie”, jucată pe scena de la Sf. Sava a Teatrului Naţional din Bucureşti: „Am început să scriu teatru după război, mărturisea ea, înainte scrisesem mai ales proză. Am simţit nevoia să scriu pentru scenă. Anumite lucruri trebuiau spuse repede şi direct. (…) Contactul foarte direct şi foarte cald cu un public larg pe care îl aduce teatrul m-a determinat să dau atâta atenţie dramaturgiei”.

Lucia Demetrius

În 1950 – 1952 a semnat, ca regizoare, spectacole la teatrele din Sibiu și Braşov și a continuat să publice în presa vremii. A devenit în odioșii ani ’50 activistă culturală din convingere, era membră a Federaţiei Democrate Internaţionale a Femeilor, participa cu entuziasm la întâlnirile de partid, mergea prin fabrici și uzine ținând conferințe, își alegea personajele din clasa “țărănimii muncitoare”, susținea fără clipire transformările sociale pe care regimul le impunea, iar piesele îi erau puse în scenă și volumele îi erau publicate în tiraje impresionante.

Printre operele publicate în acea epocă la care s-a adaptat foarte repede și cu un zel care poate fi explicat doar prin ascensiunea socială pe care i-a oferit-o noul regim, se numără piesele de teatru “Cumpăna”, “Premiera”, “Oameni de azi”, “Oameni și jivine”, “Trei generații” (pusă în scenă în anii 2015 de Teatrul Odeon, în regia lui Dinu Cernescu), “Ultima Tauber”, “Arborele genealogic”, “Vlaicu și feciorii lui”. Scriitoarea a tradus din Turgheniev, Tolstoi, Gogol, Maupassant, Hugo, Balzac, Flaubert și Shakespeare.

Lucia Demetrius a încetat din viață pe 29 iulie 1992 la București, la vârsta de 82 de ani. Memoriile ei au fost publicate în 2005 de Editura Albatros. Criticul literar Gabriel Dimisianu scria în prefața volumului:

„Memoriile Luciei Demetrius sunt interesante fie şi doar prin aceea că aparţin unei scriitoare care a străbătut aproape tot veacul XX. A trăit evenimentele lui cruciale, a cunoscut pacea şi războiul, cele trei dictaturi, revoluţiile, reale sau pretinse, epocile „bune“ şi epocile „rele“, destule argumente pentru a-l atrage cu evocările ei pe cititorul român de azi, a cărui sete de informare istorică nu a fost încă astâmpărată de marele val memorialistic postdecembrist. Nu e însă numai atât. Memoriile acestea îl vor interesa pe cititor și prin dimensiunea lor subiectivă, prin felul propriu al autoarei de a vedea lumea din jurul ei, de a reacţiona într-o împrejurare sau alta, dictat de sensibilitatea, de firea ei, ca şi de formaţia ei morală şi intelectuală.

Lucia Demetrius îşi înscrie memoriile (de fapt cel mai des le numeşte amintiri) în linia unei acţiuni de reconstituire a trecutului care exclude fabulaţia, interzicându-şi să umple fie şi cu aproximări eventuale goluri, eventualele ruperi ale filmului interior: „Nu voi scrie decât despre evenimente şi oameni de care îmi aduc aminte bine. Ceea ce e uitat rămâne uitat, într-o carte de amintiri adevărul nu poate fi înlocuit cu fabulaţia. E destul loc în literatură pentru fabulaţie“.

Lucia Demetrius

Altă exigenţă: autoarea nu va selecta după criteriul simpatiei sau antipatiei, al impresiei „bune“ sau „rele“ pe care şi-a facut-o despre cineva, ci după acela al adevărului, astfel cum i s-a impus ei ca adevăr, bineînţeles. Sunt ideile reper expuse limpede la început de drum şi nu vom avea temeiuri să susţinem, după ce am parcurs întregul text, că au fost vreun moment trădate: „Nu voi scrie, fireşte, numai despre exemplarele umane pe care le-am admirat şi le-am iubit în viaţă. Ar însemna să fac o selecţie care n-ar reprezenta nici o epocă, nici un adevăr oarecare. Voi scrie, în măsura în care îmi amintesc, despre oamenii care au determinat ceva în rău sau în bine în mine şi în jurul meu, care au ţesut cu gândurile sau actele lor această viaţă la care am participat“.

Lucia Demetrius

Scrise intermitent („pe apucate“), aşa cum autoarea avertizează („Scriu aceste amintiri pe apucate. Câteva în 75, câteva în 77“), ajungând, după opriri numeroase, după dese întoarceri din drum, până în pragul lui 1990 (ultimul an menţionat), amintirile Luciei Demetrius răsfrâng, fireşte, înainte de orice altceva, condiţia şi spiritul senectuţii. Sunt ale cuiva care are multe de spus pentru că a văzut multe, pentru că dispune de un trecut. Ale cuiva care priveşte în urmă pentru că are la ce să privească. (Din prefaţa volumului „Memorii” de Lucia Demetrius, Editura Albatros)

DS TW
No comments

leave a comment