“Când mi-ai cerut o contribuție pentru numărul comemorativ închinat lui Avram Iancu, ţi-am răspuns:
— Cum nu? Doar l-am cunoscut și personal… Era un răspuns pripit și întrucâtva prea orgolios. Da, l-am cunoscut pe Avram Iancu. Am privit în ochii lui întunecați și am pipăit mâna lui aspră… Dar ce eram eu atunci? Un copil nu prea mic ca să nu pot înţelege ce putea să fie un rege detronat, dar nu destul de matur ca să-mi dau seama de întreaga tragedie pe care am înţeles-o mult mai târziu.
Ce pot să-ţi spun eu, ce pot să spun cititorilor acestei excelente reviste, despre Avram Iancu? Despre viaţa, despre faptele lui, sunt atâţia martori şi atâtea dovezi… Impresiile mele de copil le-am notat acum 20 de ani, într-o schiţă intitulată “Numai cu o moarte”, căreia neuitatul meu maestru Al. Vlahuţă i-a făcut loc, mişcat, în revista lui, “Vieaţa”.
Eram copil de 9 – 10 ani când am văzut pe acest om ciudat intrând pe poarta casei noastre. Am rămas nedumerit când am văzut respectul religios cu care părinţii mei tratau pe acest om atât de simplu după port şi înfăţişare, cu faţa arsă de soare şi brăzdată de sute de încreţituri, cu privirea întunecată sub sprâncenele stufoase şi aspre.
S-a aşezat afară pe un scaun, a cerut apă, şi a rămas toată vremea mut și nepăsător la toate întrebările ce i se făceau. Apoi s-a sculat, a zis «bună ziua» și a plecat mai departe.
— Tată, cine a fost ăsta?
Tata m-a dus în casă şi mi-a arătat în perete portretul unui om tânăr, o înfăţişare războinică în frumosul port muntenesc, cu puşca la spate.
— Dar ăsta e Avram Iancu, zic eu.
— El a fost!
El! Eram copil, şi n-aş fi înţeles această schimbare decât ca o nenorocire, ca o catastrofă, cum n-aş fi putut înţelege moartea…
Peste un an, era o mare înmormântare la Ţebea, sub stejarul lui Horia. Era o mulţime imensă de oameni, veniseră ţărani până de dincolo de Abrud, şi din tot Zarandul.
Murise Iancu!
Murise umbra lui.
Câţiva copii ţineau făcliile lungi de ceară, pe când o mulţime de preoţi spuneau rugăciunile de mort. Ca prin vis îmi aduc aminte cum, în mijlocul unei tăceri ce te cutremura când vedeai miile de capete ce se pierdeau în depărtare în toate părţile, un coşciug simplu se lăsa încet în groapa săpată sub crengile uriaşe ale stejarului din mijlocul cimitirului… Ce se petrecea oare în acele momente în sufletul atâtor oameni adunaţi la această jalnică ceremonie?
Astăzi ştiu, îşi aduceau aminte şi-şi jurau să îşi aducă aminte în veci că acest om, conducătorul lor de lupte glorioase, dar nerăsplătite încă, murise de două ori: îl ucisese de mult răutatea lumii şi abia acum îl atingea şi coasa vremii.
Deci acestea au fost singurele două momente când am stat alăturea de Iancu. Dar poate mă vei întrebă dacă nu cunosc amănunte din viaţa lui, câtă vreme bunicul meu, popa Balint, i-a fost poate cel mai de aproape în revoluţie?…
Desigur că da. Însă despre vieaţa lui Iancu las să vorbească Iosif Sterca Şuluţu, fostul preşedinte al «Asociaţiei», care a publicat cel mai bogat material de date şi amintiri despre acel mare contemporan al său şi care avea şi amintirea vioaie şi povestirea atrăgătoare. Eu acuma n-am să mai adaug nimic la toate acestea.”
*** Ion Gorun, Revista Transilvania, septembrie 1922
Ion Gorun, pe numele real Alexandru I. Hodoș, s-a născut pe 30 decembrie 1863 la Roșia Montană, în comitatul Alba de Jos, și a fost nepotul lui Simion Balint, unul dintre fruntașii Revoluției de la 1848.
Devenit gazetar și scriitor, a fost bun prieten cu Alexandru Odobescu, Titu Maiorescu, George Coșbuc, Alexandru Vlahuță, Octavian Goga, Șt. O. Iosif și Barbu Ștefănescu Delavrancea.
Începuturile lui literare au fost timpurii, înainte de 1890. Totuși Gorun a pătruns cu greu în lumea literară. În anul 1902, cu ocazia apariției primelor două volume: “Câteva versuri” (1901) și “Alb și Negru (1901), Ilarie Chendi scria: “Anul trecut au apărut două volume de literature, versuri și proză, sub iscălitura d-lui Ion Gorun. Răsfoiesc ziarele din câteva luni după apariția acestor două scrieri, caut în sumarele revistelor eminente și ale celor efemere, dar nu aflu nici o urmă de răsunetul produs în public”.
Ion Gorun a încetat din viață pe 30 martie 1929 la București.
