“Stăteam de vorbă cu un om din generația trecută, care ocupă o importantă funcţie administrativă în stat. Generaţia trecută, vorba vine, pentru că, deşi preopinentul meu a trecut de cincizeci, coboară adică versantul vieţii, totuşi numai „trecut” nu este. Nu de mult, amicul (nu-i dau numele, persoană însemnată), mi-a spus mie, ca reprezentant al generației mai… proaspete.
— Nu sunt un „laudatoris temtipori acti” — vreau să spun că nu sunt pornit să laud cu tot dinadinsul tot ce aparţine trecutului. Și totuşi, să recunoşti că generaţia asta nouă, care se bucură acum de atâtea atenţii, e mult mai puţin… pitorească decât cea de-acum treizeci sau patruzeci de ani. De când se tinde la distrugerea individualităţii, să observi că Bucureştii sunt lipsiţi de „tipii” care contribuiau atâta la farmecul lui. Intră într-o cafenea, intră într-un local de consumație. Figuri șterse, consumatori oarecari — poate oameni cucumsecade, — dar lipsiți de pitotoresc.
Ei, nu era așa înainte. Uite, să-ți evoc berăria „Gambrinus” de acum treizeci și cinci, patruzeci de ani. Localul se afla tot pe strada Câmpineanu, numai că intrarea nu era prin colţ ca acum, ci prin mijloc, în locul unei ferestre de astăzi. Iată vreo câţiva nelipsiţi oaspeţi ai acestei berării al cărei antreprenor era unul Petre Gheorghevici, sârb de felul lui.
În colţul din fund de lângă „comptuar“, jucau zilnic partide de domino Ion Gorun (Al. Hodoş) şi Gh. Ranetti, care în revista „Zeflemeaua” îşi adoptase pseudonismul „Delagambrinus”.
Gorun, ca toți infirmii de ureche, era taciturn; în schimb, Ranetti îşi însoţea manipularea bucăţelelor de joc cu fel de fel de observaţii la care Hodoş nu reacţiona defel. Jucau „pe o trataţie”. De cele mai multe ori, Ranetti câştiga şi-l invita pe Gorun să comande. Acesta, după ce tăcuse toată partida, observa cu o voce scăzută: „Lasă, lasă Ghiţă, c-am văzut eu c-ai măsluit, dar n-am vrut să-ţi spun”.
La altă masă stătea Vasile Hasnas, cu nelipsitu-i căţel pudel, dresat şi împodobit cu fel de fel de panglicuțe. De „Bubi” al lui, Hasnas se despărţea foarte greu. Câte un tinerel, admirator al talentului lui Vasile Hasnas, excelent „june comic brilliant” — tocmai ce lipsește acum teatrului nostru — venea la masa lui și-l ruga să-i cânte o melodie pe atunci la modă din “Fatinitza”, opereta lui Suppe, tradusă de Bengescu-Dabija. Întreabă-1 pe d. Anibal Stoenescu, actualul secretar general al prefecturii de poliție, dacă nu făceam aşa.
Parcă-l văd pe Liciu, de multe ori exuberant, dar şi de multe ori amărât, plictisit, transpirat. Când era dus pe gânduri, comanda întotdeauna un absint şi noi, cum vedeam în pahar băutura verde, ştiam; iarăşi s-a bătut Liciu cu iubita lui.
Și, vecin cu Liciu, era Jianu, fostul soţ al d-nei Constanţă Gânescu, mai târziu Demetriade, care pentru nimic în lume nu bea berea fără să bage în pahar un încălzitor. Îl vedeai apoi pe Vasile Leonescu, înalt, spătos, cu părul lui buclat, actor şi autor dramatic. Își scria piesele în special în colaborarare cu Duţescu-Duţu.
Vasile Leonescu nu prea se avea bine cu Nottara şi în „momentele” lui, cum vedea un actor mai tinerel de la Teatrul Național, îl lua:
— I-ascultă amice, aveţi p-acolo, pe la teatru, pe unu’ meşterul Costică?
— ?
— Ei, meşterul Costică tot aşa se beregătueşte?
Câteodată, Leonescu le spunea celor din jurul lui: „cine are răbdare şi-l interesează, să vie la mine acasă să asculte o piesă”. Și ne duceam, fie în Strada Regală, unde locuia Vasile când nu era însurat — o cameră mobilată, plină cu amintiri, fotografii, coroane de lauri cu panglici tricolore – sau în apartamentul lui Rădulescu-Niger, din casa Olbrich, de pe strada Sfântul Ionică, unde a fost restaurantul „Enescu”.
Şi, după cetire, de multe ori, Leonescu îşi lua vioara şi, fără să fie un virtuos, trăgea din arcuş cu mult sentiment.
Mai venea la „Gambrinus” Vasile Toneanu, care debutase strălucit, înlocuind pe marele Ştefan Iulian, bolnav, în Jupan din „Voevodul Ţiganilor”, tradus şi montat în condițiuni superioare de d. Paul Gusty.
Un tip al localului era şi Ştefan Vellescu, profesor la Conservator, fost ajutor de primar, actor, ofiţer al stării civile şi proprietarul pensionatului de băieţi cu acelaşi nume.
Dar ceea ce dădea prestigiul „Gambrinusului” era o masă izolată şi oarecum ascunsă printr-un paravan, la care şedeau, purtând nesfârşite discuţii, Caragiale, maiorul (mai târziu generalul) Lambru, Delavrancea, căpitanul (mai târziu generalul) Iliescu, Niculescu-Bratu, atotştiutor, dar de multe ori cu picioarele goale în ghete, fără intermediul bocancilor.
Aceasta era o masă specială, la care „streinii”, chiar nenea lancu Brezeanu, nu prea erau primiţi cu plăcere. Generalul Lambru, zis „Taie Cruce”, şi-a avut celebritatea lui în Bucureştii de altă dată. Numit apărător din oficiu într-un proces al unui soldat învinuit de atentat la pudoare, Lambru, pe vremea aceea căpitan, a făcut o demonstraţie practică, cu o sabie şi o teacă, tinzând să dovedească „că dacă nu vrea femeia, nu poţi să atentezi la pudoarea ei“. Consiliul nu s-a lăsat însă impresionat, aducând un verdict prin care soldatul a fost condamnat. Atunci Lambru a scos sabia şi dintr-un gest a tăiat crucea care se afla pe masa consiliului, spunând că „dacă aşa se împarte dreptatea, atunci crucea nu mai are ce căuta în faţa judecătorilor”.
Uşor de închipuit că gestul acesta care i-a adus porecla de „Lambru taie cruce” a avut urmări și n-a lipsit mult ca Lambu să fie reformat. În orice caz, el a fost multă vreme îndepărtat de la avansare și Regele Carol, de câte ori venea vorba despre Lambru, spunea cu accentul lui: „Da, da, Lambru e pun. dar e nepun“.
Delavrancea perora cu vocea lui spartă, cu haină cadrilată, încheiată până sus (aşa cum mai poartă astăzi doar maestrul Radu Rosetti), cu ghete fără tocuri, cu rama cusută împrejur şi cu nedespărţita lui servietă.
Aceştia au părăsit mai târziu „Gambrinus-ul” pentru… restaurantul gării Filaret, unde descoperiseră nişte vin grozav şi linişte pentru discuţii. În acest timp, director al Teatrului Naţional era Grigore Cantacuzino-Grigri, socrul generalului Lahovary, care nu venea la teatru decât în cupeu, iar subdirector, C. Stăncescu, profesor de estetică la Școala de arte frumoase, el însă cea mai inestetică figură pe care a putut-o imagina Creatorul. Caricaturile lui Jiquidi și ale lui Petrescu-Găină l-au prins de minune.
Revenind la „Gambrinus”, după moartea antreprenorului Gheorghevici, Caragiale a devenit proprietarul localului.
De altfel, Caragiale mai fusese berar înainte, când ținea berăria „Bene bibendi”, pe strada Sfântul Nicolae Șelari, mai târziu plăcintăria „Zappa”, astăzi un magazin de galanterie.
Caragiale n-a avut însă noroc ca negustor, mai ales că la 1906 Berea Oppler pe care o vindea Caragiale a prins un pronunţat miros de ceapă, maistrul berar fiind cumpărat de concurenţă. După ce a închis berăria, Caragiale nu a fost prea multă vreme mofluz, căci i-a venit o moştenire, una din multele pe care s-a priceput să le cheltuiască.
— Ei, nu am dreptate, a observant omul din altă generaţie, când spun că altădată Bucureştii erau, din punct de vedere al locuitorilor, mult mai pitoresc? Şi nu ţi-am enumerat decât oameni de valoare, nu rataţii. De aceştia nu ne putem plânge astăzi…”
*** Ioan Massoff, Adevărul, 17 aprilie 1936
Sediul Berăriei Gambrinus din Strada Câmpineanu (localul se afla la parterul Casei Mandy, numită astfel după numele celebrului fotograf care o clădise cu mulți ani în urmă) a fost demolat, din decizia Primăriei Capitalei, în mai 1937. În locul cârciumii s-a ridicat un block-house de zece etaje, proprietatea fraților Czell din Brașov, iar parterul a fost amenajat pentru magazine.
Berăria Gambrinus s-a reînființat pe 10 august 1941, la parterul Hotelului Palas de pe Bulevardul Elisabeta, colț cu Brezoianu. Presa consemna:
“Acest local care prin spaţiul şi confortul său constitue o revelaţie pentru publicul consumator a fost pentru proprietarul lui, d. Vasile Naumescu, până l-a adus aci, o muncă aspră şi un prilej de sacrificiu cum rar s-a mai întâlnit.
Graţie domniei sale şi d-lui Theo Czell, care l-a susţinut băneşte, Capitala se poate mândri cu un nou local de mari proporţii. În răcoroasa sală cu boltele arcuite în stil roman s-a adunat duminică dimineaţa o mulţime de invitaţi, prieteni şi simpatizanţi ai sinistratului de „Carlton” (Naumescu deținuse un local la parterul Blocului Carlton, prăbușit la cutremurul din noiembrie 1940).
O voioşie şi o atmosferă plină de încredere plana asupra numeroasei si selectei asistente, din care desprindem pe dr. Czell, proprietarul fabricii Luther, familia avocat Athanasiu, d. și d-na Dobrescu, d. Anghel Frunzănescu, d. Grigoriu, directorul U. G. R., d. G. Radomir, directorul ziarului „Luceafărul”, arhitect Teo Sasu, inspectorul fabricii Luther, d. Victor Olescu, precum şi un numeros grup de gazetari.
După ce s-a terminat sfeştania, invitaţii au vizitat localul cu toate instalaţiile ultramoderne. Apoi vizitatorilor li s-au servit gustări alese şi bere. După prânz, chiar din prima zi, localul a fost arhiplin de clienţi. Berăria Gambrinus îşi va retrăi gloria de altă dată…”
Să mai adăugăm că, în vremea în care a fost proprietar la Gambrinus, Caragiale a tipărit o broșură numită „Mitică”, în editura… Berăriei „Gambrinus“. Volumaşul cuprindea — ce altceva? — miticisme de mare circulaţie în epocă de tipul:
– Câte ceasuri sunt, Mitică?
– Câte au fost ieri pe vremea asta!
