Destinul lui Ion Păun-Pincio, delicatul poet mort la doar 26 de ani

Ion Păun-Pincio s-a născut pe 17 august 1868 în târgul Mihăileni din judeţul Dorohoi, dintr-o familie relativ înstărită (tatăl său, Alexandru Păun, era subprefect, iar mama, Maria Cozmiţă, se trăgea dintr-o familie de intelectuali bucovineni). Viitorul poet a urmat liceul la Pomârla, Botoşani şi Iaşi şi a intenționat apoi studieze la Iași, la Conservatorul de artă dramatică.

Moartea tatălui său, care a lăsat în urmă o situaţie financiară încurcată, l-a împiedicat să continue cursurile. Pincio trebuia să găsească acum o sursă de câştig pentru a-şi putea întreţine mama, o soră şi doi fraţi mai mici.

În această perioadă a început pentru tânărul poet, care încă de pe băncile liceului publicase versuri în revistele epocii, drumul calvarului. ÎI găsim la începutul anului 1892 diurnist la telegraf, în Bucureşti. Transferat la Brăila, a fost trimis ulterior, în urma unui conflict cu un superior, în comuna Piua-Petri, cu un salariu ridicol. Bolnav şi înfometat, Ion Păun-Pincio şi-a înaintat demisia şi s-a întors pentru un timp, pentru a-şi îngriji sănătatea, la Brăila, unde se stabilise familia lui.

Este interesantă, pentru studiul vieții poetului, cererea de demisie, înaintată printr-un prieten Direcţiunii Generale a Poştelor din Bucureşti. Pincio scria: “Trebuia sau să mă lipsesc de o bucată de pâine, a cărei primă îmbucătură a fost cu mult mai amară decât mă aşteptam, sau să plec să-mi fac osânda… Şi am plecat. Că-mi era haina ruptă pe la coate şi că nu aveam un ban de cheltuială — îmi era jale şi nu prea — dar nedreptatea ce mi s-a făcut mi-a strâns inima de durere şi desgust… În scurt, am luat odaie cu chirie, în care mi-e ruşine să vă poftesc… E umedă, domnule director. Şi nu-i în ea niciun scaun. Un pat vârtos şi atâta tot… Pentru mine însă e bun, trebuie să fie bun. Acum mă dor oasele, poate unde dorm deocamdată fără foc în sobă, dar la leafă o să-mi cumpăr lemne şi o să fie cald şi bine…”

Îl găsim apoi la Bucureşti, casier la berăria Gambrinus a lui Caragiale. Salariul era mai bun, dar nopţile albe pe care trebuie să le facă i-au şubrezit şi mai mult sănătatea şi a fost nevoit să părăsească şi acest post. În următoarele luni poetul a trăit din colaborări episodice la Adevărul, Evenimentul literar, Arhiva Ştiinţifică şi literară, Literatură şi ştiinţă, apoi a participat la un concurs pentru un post de redactor la revista Viaţa a lui Alexandru Vlahuţă, dar a fost respins. În momentul în care a apărut, în 1894, Lumea Nouă, ziarul Partidului Social Democrat, Ion Păun-Pincio a fost angajat ca redactor şi a avut, pentru o perioadă, o viață ceva mai stabilă.

În decembrie 1894, poetul s-a îmbolnăvit: un abces al buzei inferioare pe care l-a tratat singur a dus la infectarea cu bacilul antraxului, care i-a provocat moartea pe 30 decembrie. Medicii de la Spitalul Colțea l-au diagnosticat cu “septicemie cărbunoasă”, dar nu au reușit să-i salveze viața.

Înmormântarea duiosului poet care avea doar 26 de ani a avut loc în după amiaza zilei de 3 ianuarie 1895, “într-o nespusă simplicitate, conform dorinţei sale, şi fără nicio ceremonie religoiasă. Dricul tras de doi cai era fără valtrapură, coşciugul era acoperit cu o năframă roşie, iar deasupra dricului se afla un uriaş pompon roş, acoperit cu zăbranic funebru. Printre prietenii care l-au condus la lăcaşul de veci se aflau Dobrogeanu Gherea, Ion Nădejde, C. Mille, Al. Gh. Radovici, Anton Bacalbaşa, I. Theodorescu, Gh. Diamandy, Sofia Nădejde şi Dimitrie Anghel. În faţa mormântului, doctorul Panait Zosin a citit un trist poem în amintirea lui Pincio:

Poet blajin, te odihneşte-acum,

Că de ne-am strâns, nu ţi-om cânta prohodul,

Ci te-om slăvi, căci ai iubit norodul

Şi-s rari acei ce bat cu noi un drum.

Atâta doar, ni-i jale şi ni-i greu

Că prea din timp te-a’nvăluit odihna.

Bătrânilor se’ngădueşte tihna

Iar tinerii să fie ’n trebi mereu.

Ne’nduioşăm de cântul tău domol

Că ne-întrista din cale-afară mult!

Duios suspin de parcă azi l’ascult…

Rămân gândind şi cu privirea’n gol,

Purtai povara greului de tine

Cum toţi purtăm nevoia ce ne frânge,

Şi nici gândim că’n urmă ni se stinge

Nădejdea chiar în vremuri de mai bine.

***  Adevărul, 1895

Cu vreo trei ani în urmă, Dimitrie Anghel, fiu de boier cu posibilităţi materiale, făcuse o călătorie de patru luni în Italia și îl luase cu el şi pe Ion Păun-Pincio. La scurt timp după moartea poetului, Anghel își amintea: “Pseudonimul Pincio, la care ţinea aşa de mult, e numele unei grădini din Roma, unde adeseori am rătăcit împreună în ceasul dulce, când soarele se cobora după cupola Sf. Petru. Acolo, în grădina plină de statui, sub copacii veşnic verzi, pe terasa de unde putea să îmbrăţişeze cu privirea splendoarea cetăţii eterne, ne spuneam şi discutam impresiile căpătate peste zi.

Călătoria a fost o continuă uimire. Ieşeam întâia oară din ţară. Ne-am oprit succesiv la Fiume, Veneţia, Bologna şi Florenţa, despărţindu-ne apoi la Roma.

Păun era o fire de contemplativă şi succesiunea prea bogată de impresii îl obosea curând. După un ceas petrecut într-un muzeu sau aiurea, era cu neputinţă să-l mai urneşti din loc, îi era de-ajuns pentru ziua aceea. Se aşeza pe scările cheiului şi, ca mulţi bătrâni ce stau şi se încălzesc la soare, sta şi el şi visa. E drept că impresiile căpătate erau puternice şi juste şi e păcat că din scrierile rămase de la el nu s-a răsfrânt mai aproape nimic din ele”.