Moartea Iuliei Hasdeu și durerea ilustrului său tată

Tadeu Hîjdeu s-a născut în satul Cristineşti din Hotin, Basarabia, pe 26 februarie 1838 și și-a petrecut copilăria la moșia părinților, unde „făceam 7000 nebunii de zi, urcându-mă în copaci şi jucându-mă cu un arici”, după cum scria mai târziu, fiind crescut de către mama vitregă. Tatăl său, Alexandru Hâjdeu, cunoștea zece limbi străine, printre care și persana, era istoric, publicist și a scris multe lucrări despre flora Basarabiei.

Tânărul, care mai târziu avea să-și ia numele Bogdan Petriceicu Hasdeu, a studiat Dreptul și Literele la Universitatea din Harkov, unde învățase și tatăl său. După doi ani de studii, în 1855, și-a luat licenţa in drept şi a intrat imediat în armată, nu pentru că ar fi dorit să servească „muscalilor“,— ci fiindcă „din copilărie”, după cum a mărturisit, „auzeam necontenit de la tatăl meu că fiecare dintâi născut în familia Hasdeu a fost oştean şi s-a luptat bine. Aşadar, ceea ce m-a făcut să fiu bun soldat era istoria familiei mele”.

Tadeu a intrat în regimentul de la Nicolaev, din rezerva corpului XI, regimentul de Husari numit contele Radetzky, dar a demisionat la scurt timp din două motive: era persecutat pentru părerile sale şi a prevestit defavorabil pentru ruşi sfârşitul războiului din Crimeea. A plecat apoi la Cahul cu un paşaport (cele trei judete din sudul Basarabiei fuseseră anexate Moldovei prin Tratatul de la Paris), după aceea a primit un permis pe baza căruia Cneazul Moruzi l-a adus la Iaşi şi l-a prezentat Caimacamului Moldovei, Nicolae Vogoride, în 1857.

Despre sosirea la Iaşi, Th. Codrescu povesteşte într-un volum: „Domnul Hasdeu, când a venit în Iaşi în 1857, sub titlul de Prinţul Petriceicu Hasdeu, trăsese la Hanul lui Evangheli din dosul Mitropoliei. De aci, s-a îndreptat spre mine. După putinţa mea l-am îmbrăţişat, ba l-am împrumutat şi cu 25 galbeni, spre a-şi putea urni nevoile ce le avea la han”. Neavând surse de trai, Hasdeu a acceptat să fie numit, pe 8 martie 1858, judecător la Cahul, de către Vodă Vogoride, având misiunea de a rezolva procesele începute sub stăpânirea rusească, tot după legile ruseşti. După doar un an s-a mutat definitiv la Iași, devenind profesor de liceu și bibliotecar al universității. Între 17 mai 1876 și 1 aprilie 1900, a fost director al Arhivelor Statului din București, fiind primul cercetător care a început să publice copii după acte din arhivele străine cu privire la români.

Din 1878, devenise și profesor de filologie comparată la Universitatea din București, dar a cochetat și cu politica, fiind un susținător fervent al regelui Carol I, membru al Partidului Liberal și deputat al formațiunii politice.

Pe 14 noiembrie 1869 a venit pe lume unica sa fiică, Iulia, mama fetei fiind Iulia Faliciu. Înainte de a împlini vârsta de opt ani, copila a trecut  examenele cumulate ale celor patru clase primare, iar la 11 ani a absolvit Colegiul Național „Sfântul Sava”, urmat în paralel cu cursurile Conservatorului de muzică din București.

Bogdan Petriceicu Hasdeu a înscris-o pentru studiile universitare la Paris, Iulia devenind, la vârsta de 16 ani, prima femeie din Regat care a studiat la Sorbona. Doi ani mai târziu au apărut primele semne ale tuberculozei, dar tânăra i-a scris ilustrului ei tată că e decisă să-și susțină teza de doctorat. Din păcate, starea ei de sănătate s-a agravat în scurt timp și a fost nevoită să părăsească Franța, plecând în Italia și apoi în Elveția, în speranța că va primi tratamente care să îi amelioreze suferințele. Situația pacientei s-a degradat rapid, iar în vara anului 1888 tatăl îngrijorat a adus-o la București, apoi la Agapia, unde Iulia a trăit în ultimele sale săptămâni de viață.

Copila a murit pe 29 septembrie 1888, înainte de a împlini vârsta de 19 ani. Dispariția prematură a provocat prăbușirea psihică a cărturarului care, din acel moment, a încercat zi de zi să comunice cu ea și, într-o zi, a simțit că Iulia i-a răspuns.

Bătrânul tată povestea: “Trecuseră șase luni de la moartea fiicei mele. Era în martie, iarna plecase, primăvara nu sosea încă. Într-o seară umedă și posomorâtă, ședeam singur în odaie lângă masa mea de lucru. Dinainte-mi, ca întotdeauna, era o testea de hârtie si mai multe creioane. Cum? nu știu, nu știu, nu știu; dar fără ca s-o știu, mâna mea luă un creion și îi rezemă vârful de luciul hârtiei. Începui a simți la tâmpla stânga bătăi scurte și îndesate, întocmai ca și când ar fi fost băgat într-însa un aparat telegrafic. Deodată, mâna mea se puse în mișcare fără astâmpăr. Vreo cinci secunde cel mult. Când brațul se opri și creionul căzu dintre degete, mă simții deșteptat dintr-un somn, deși eram sigur că nu adormisem. Aruncai privirea pe hârtie și cetii acolo foarte limpede: “Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire” Julie Hasdeu. (“Sunt fericită; te iubesc; ne vom revedea; asta ar trebui să-ți ajungă”.) Era scris și iscălit cu slova fiicei mele”.

Cărturarul a construit în memoria Iuliei un castel la Câmpina, unde astăzi pot fi admirate portretele membrilor familiei, obiecte personale, fotografii și documente originale, mobilier vechi de peste un secol, manuscrise și colecții ale revistelor conduse de Bogdan Petriceicu Hasdeu.

Printre încăperile care pot fi vizitate se află salonul de primire al soției scriitorului, unde se află bustul de marmură al acesteia, sufrageria, cu portretele familiei pictate în medalioane pe pereții camerei și templul castelului, un turn înalt care are un pronaos cu oglinzi paralele și un altar.

În mijlocul turnului se află o statuie a lui Iisus, sculptată de Raphael Casciani și de aici se poate pătrunde în biroul de lucru al lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, în care sunt expuse portretele savantului, soției și fiicei lor, în camera cu cale, dedicată Iuliei, unde se află păpușa fetiței, bustul ei sculptat de Ioan Georgescu din marmură de Carrara, jurnalul și un caiet de matematică. În camera obscură, unde aveau loc ședințele de spiritism organizate de Hasdeu, se păstrează un porumbel de piatră, o lunetă astronomică, un sfeșnic și o statuetă a lui Iisus.

Soția scriitorului a murit pe 2 iulie 1902, iar Bogdan Petriceicu Hasdeu s-a stins din viață pe 25 august 1907, chiar în castelul dedicat iubitei lui fiice, la Câmpina.

“A murit…. a murit cea mai luminoasă rază din cerul nostru atât de puţin strălucit; s-a stins Bogdan Petriceicu-Hasdeu.

…Şi a pierit cu el nu numai cel mai mare istoric şi filolog al neamului, criticul şi poetul de o înfăţişare unică în literatura noastră, dramaturgul care a scris “Răsvan şi Vidra”, înviorătorul credinţei în ţara noastră, ci şi ultimul descendent din străvechiul şi domnescul neam Petriceicu-Hasdeu care, începând din vremurile lui Ştefan cel Mare şi până în timpul domniei regelui Carol, a dat ţărilor româneşti, când viteji luptători, când voievozi, când mari literaţi, poeţi şi învăţaţi…

Pentru el, plecarea din lumea asta e îndeplinirea unei dorinţi neîndurate pe care o hrănea de multă vreme. În ultimul timp, de aproape un an, viaţa lui începea să se topească, încetul cu încetul. Când în Octombrie 1906 l-am întâlnit, la Academie, părea doar o îndepărtată înfăţişare a lui Hasdeu de odinioară; numai vorba rară şi câte-o palidă înviorare a ochilor şi a figurei obosite şi duse pe gândur, mai aminteau pe marele Hasdeu. Iar când, în Aprilie trecut, m-am dus, să-l văd într-o căsuţă din strada Telegrafului (la nr-ul 25), a trebuit ca o privire stăruitoare a magistrului Tocilescu să mă forţeze a-mi stăpâni emoţiunea.

Sunt mai bine de doi ani de când, înainte de a părăsi țara pentru mai multă vreme, salutându-l de plecare—la castelul său din Câmpina, nu prevedeam nimic din nenorocirea care-l pândea. Glumea, făcea planuri a viitoare lucrări, citea mult… doar din când în când privind în jur, prin camerele în care singur era stăpân acum, îşi înăbuşia un oftat, şi repede începea o convorbire pe care-i plăcea să o animeze. De la moartea doamnei Hasdeu, tristeţea singurătăţii a ros, zi cu zi, viaţa marelui învăţat, până ce sâmbătă, 25 august, l-a răpus pentru totdeauna.

Puţini au fost acei care au urmat carul funebru, ce trecu aproape necunoscut pe stradele Bucureştilor; şi, printr-o curioasă întâmplare, tocmai unii din cei străini lui sau cu care, de mult, nu mai era în prieteneşti raporturi, i-au urmat rămăşiţele până la ultima locuinţă pământească şi i-au adus ultimul omagiu.

(…)

La groapă a fost condus de o mână de oameni, dar amintirea lui va fi păstrată prin veacuri de un popor întreg.

A început viaţa lui literară şi ştiinţifică prin a fi contestat. Cu atât mai bine pentru el şi cu atât mai rău pentru oamenii care o făceau. «Aşa sunt salutate geniile în zorile lor: ciudată greşală, de care se miră toate generaţiile după ce lucrul s-a săvârşit, şi pe care toate o reâncep cu naivitatea).

Va fi batjocorit, uitat ori micşorat a doua zi după moarte? Va fi o dovadă că el, ca şi toţi oamenii mari, trebuie să treacă printr-o perioadă curioasă, dar obișnuită, de negare, de ascundere a stelei lor, în dosul norilor ignoranţei?

Va fi lăudat de cei care au aruncat asupră-i cu noroi? Va fi omul despre care vorbeşte poetul, omul mare urât de cei mici, hărţuit o viaţă întreagă şi nelăsat în linişte nici o zi?

Şi dacă ar fi îngăduit celui care scrie aceste rânduri la întâmplare cu gândul întunecat de durere şi cu inima plină de amar ca să-şi arate şi el simţămintele sale pentru cel care prin operele lui i-a înviorat, i-a împuternicit şi desăvârşit viaţa; ce-ar putea spune omul care şi-a pierdut pe părintele său sufletesc, în minutele în care îşi ia adio de la cel pe care niciodată, niciodată nu-l va mai întâlni pe acest pământ?” (N. I. Apostolescu, Paris, 3 şi 4 septembrie, 1907)

Barbu Ştefănescu Delavrancea:

[…] Hasdeu, acest om fenomenal, acest savant care poartă pe umeri surâzând, ca şi acum n-ar duce nimic, enorma sumă de cunoştinţe, acest scriitor neobosit care trece prin toate formele de stil c-o pricepere fără exemplu, încât de la glumă şi spirit se ridică până la paginile severe, măreţe, lapidare, turnate în Historia sa ca pe nişte plăci nepieritoare de bronz. („Românul”, 15 iulie 1837)

Nicolae Iorga:

Hasdeu a fost un om genial – cine i-a putut tăgădui serios această însuşire? – a dispus de cunoştinţe neobişnuite în toate domeniile, aşa încât oricând putea uimi pe cei mai mulţi; a fost un scriitor îndrăzneţ în luptă şi de o necruţătoare ironie, a fost un convorbitor care aducea în discuţie puncte de vedere noi, şi, când nu putea lumina, orbea prin scăpărarea scânteilor […] A fost frumos, a fost iubit, a fost mândru, a gustat larg din mierea cerească a gloriei ; os de domn, s-a visat domn el însuşi. A fost bogat pe vremuri. A trăit mult şi a luat vieţii tot ce ea poate să deie […]. („Neamul Românesc”, 2 septembrie 1907)

Mihail Sadoveanu:

Hasdeu a fost, am putea zice, un fel de expresie eroică a culturii noastre de la 1870. Izbucnind în vremuri când toate se clădeau la noi, când toate tărâmurile de activitate erau nelucrate, s-a avântat cu ardoare în toate domeniile: a scris poezii şi nuvele, dramă şi comedie, istorie, filologie, ştiinţă. Tot ce a întreprins poarta pecetea genială […]. Mintea ascuţită şi erudiţia lui Hasdeu au fost ale unui învăţat. Sufletul a fost al unui romantic […]. (1919)

George Călinescu:

[…] Opera hasdeeană rămâne ca literatură a imaginaţiunii ştiinţifice, ca un roman al senzaţiei investigate. Cu veleităţi pozitiviste, cu tendinţa de a reconstitui dintr-un dinte de cal un dinozaur, Hasdeu e un Al. Dumas al istoriei şi un Edgar Poe al filologiei. El posedă pânâ la virtuozitate arta de a aţâţa curiozitatea, de a irita şi de a amâna, de-a lăsa pe cititor în prada celei mai furioase nevoi de a afla imposibilul. (Istoria literaturii române, 1941)

Galerie foto: