Feodor Ivanovici Șaliapin s-a născut pe 13 februarie 1873 într-o familie de țărani din orașul Kazan din Tatarstan, într-o locuință modestă închiriată de la negustorul Lisitzin, și a fost botezat a doua zi de niște vecini: cizmarul Nikolai Tonkov și Ludmila Kharitonova, o fetiță de 12 ani. În 1878, pentru că plata chiriei era o povară, familia s-a mutat în satul Ametyevo, într-o căsuță mică și fără prea mult confort.
Foarte talentat, copilul a luat lecții de canto de la profesorul Dmitri Usatov și și-a început cariera mai întâi la Tbilisi, în Georgia, apoi, din anul 1894, a cântat la Opera Imperială din Sankt Petersburg. Tânărul tenor a fost apoi invitat să cânte la compania privată Mamontov, apărând în primul său spectacol în rolul lui Mefisto din opera “Faust” a lui Charles Gounod, cu un mare succes.
La Mamontov, Șaliapin l-a întâlnit pe Serghei Rahmaninov, care era dirijor asistent și cu care a rămas prieten pe viață, iar acesta l-a învățat teorie muzicală, inclusiv cum să descifreze o partitură, insistând ca Feodor să învețe nu numai propriile roluri, ci și toate celelaltedin operele în care era distribuit.
Sub îndrumarea lui Rahmaninov, s-a pregătit pentru rolul principal din opera “Boris Godunov” a lui Mussorgsky, care a devenit cel mai cunoscut personaj pe care l-a interpretat vreodată, iar Șaliapin i-a întors favoarea explicându-i prietenului său cum își construiește evoluția în jurul unui moment culminant, Rahmaninov folosind mai târziu această tehnică în cariera sa de pianist.
Remarcând succesul artistului la Teatrul Mamontov, Teatrul Bolshoi din Moscova i-a oferit un contact în baza căruia a apărut exclusiv în spectacolele instituției din 1899 până în 1914, iar în 1901 a început să participe la turnee în Occident, făcându-și debutul la Scala în opera „Mefistofele” a lui Arrigo Boito, sub bacheta unuia dintre cei mai cunoscuți dirijori ai secolulului XX, Arturo Toscanini.
Șaliapin a fost căsătorit de două ori. Și-a cunoscut prima soție, balerina italiană Iola Tornaghi, la Nijni Novgorod, cei doi s-au căsătorit în Rusia în 1898 și au avut șase copii: Igor, Boris (care a devenit un cunoscut artist grafic pentru revista Time), Irina, Lidia și gemenii Feodor Jr. (care a devenit actor) și Taniya.
În timp ce era căsătorit cu Tornaghi, artistul a locuit în paralel și cu Marina Petsold, o văduvă care avea deja doi copii din prima căsătorie și care i-a dăruit artistului trei fiice: Marfa, Marina (care a devenit actriță) și Dasya. Cele două familii ale lui Șaliapin locuiau separat, una la Moscova și cealaltă la Sankt Petersburg și nu au interacționat niciodată, iar după divorțul de Iola, Șaliapin s-a căsătorit cu Marina Petsold, care l-a urmat în exilul său la Paris.
În 1913, Șaliapin a apărut pe scenele de la Londra și Paris datorită genialului impresar rus Serghei Diaghilev, cântând în special piese populare rusești, printre care “Along Peterskaya” și “Cântecul marinarilor de pe Volga”. În perioada Primului Război Mondial, a fost invitat în mod regulat la opera privată Zimin din Moscova, după război și-a reluat turneele, iar în 1925, când a cântat la New York, pianistul său a fost tânărul Harry Lubin, care mai târziu a devenit compozitorul coloanei sonore a serialului de televiziune “The Outer Limits”.
Artistul a făcut un turneu extrem de apreciat în Australia în 1926, oferind o serie de recitaluri care au fost foarte bine primite, dar viața sa personală și averea pe care o obținuse până la acel moment erau în pericol din cauza situației din Rusia de după Revoluției bolșevică din 1917.
Muzicianul s-a confruntat cu realitățile dure ale vieții de zi cu zi sub regimul comunist și cu climatul instabil care a urmat războiului civil, ambele combinate cu încălcarea frecventă a drepturilor și libertăților omului de către autoritățile sovietice, motiv pentru care a decis să nu se mai întoarcă în URSS după anul 1921, deși a susținut în continuare că nu este un adversar al Rusiei, probabil de teamă ca familia sa rămasă la Moscova să nu aibă probleme.
Feodor Șaliapin s-a mutat inițial în Finlanda și mai târziu a trăit în Franța, la Paris, oraș pe care îl iubea, continuând să susțină concerte în Anglia și Statele Unite. Pe lângă rolul său din “Boris Godunov”, care era extrem de îndrăgit de publicul occidental, artistul a avut un mare succes cu interpretările în operele “Ivan cel Groaznic” și “Mozart și Salieri” ale compozitorului Nikolai Rimsky-Korsakov, în “Faust”, opera lui Charles Gounod, în “Don Quijote” a lui Jules Massenet și în „Don Carlos”, opera în cinci acte a lui Giuseppe Verdi. Muzicianul a venit de două ori și la București, prima dată în mai 1929, iar al doilea turneu l-a susținut doi ani mai târziu.
În 1933, Șaliapin a jucat în filmul cu sunet “Don Quijote” realizat de regizorul G. W. Pabst, producție filmată în trei versiuni diferite, în limbile franceză, engleză și germană, peliculă despre care a vorbit într-un interviu inedit acordat ziarului bucureștean Rampa:
“O zi însorită a Parisului te îndeamnă să-l cunoşti chiar dincolo de zidurile lui. Şi dincolo de locul unde până mai deunăzi au fost „Ies fortifs”. Un tramvai ne duce într-un banlieu parizian. Nu e un oraş. Nu e un târg. Nu-i poţi spune nici sat. Numirea cea mai potrivită ar fi o grădină în marginea unei case de vaste proporţii.
Şi în această grădină e azi adăpostită cetatea filmului francez, unde pare-se că-i refugiată întreaga activitate cinematografică a bătrânului continent.
Cred că atmosfera nu diferă de aceea pe care ne-o descriu vizitatorii Hollywood-ului. O sumedenie de studio-uri, cu ,,hall“’-uri imense, cu înscenări ce se văd la tot pasul şi în fiecare colţ, cu vedete pe care le-ai admirat pe pânza albă şi le vezi acum, roind în jurul tău, într-un cuvânt o lume trepidantă aflată sub focul reflectoarelor, sub poruncile regizorilor stăpâniţi de nervi, plină de năzuinţi şi temătoare de eşecuri.
Prietenul care mă însoţeşte, normand taciturn şi cu admiraţii niciodată gălăgios mărturisite, mă apucă de braţ şi mă opreşte locului.
Un asemenea gest de neaşteptată exuberanţă din partea prietenului meu avu darul să mă surprindă. O surpriză de scurtă durată, pentru că lămurirea nu întârzie să vină.
— Ista-i Șaliapin!
Trecuse pe lângă noi şi statura lui înaltă, semeaţă, chipul lui de medalie, mersul lui mă făcură să-l urmăresc o clipă.
E foarte adevărat că, în trecerea lui, Șaliapin stârnise murmurul şi curiozitatea tuturor, chiar şi a obişnuiţilor aflaţi în acest „Hollywood parizian”.
ÎI urmăresc şi-l văd intrând într-o cabină a unui studio. Se cuvine să spun că am izbutit să mă primească fără zăbavă şi fără nici o peripeţie de ordin reportericesc. Nu mi-a ieşit în cale nimeni care să-mi oprească paşii, n-am fost nevoit să escaladez ferestre şi să pătrund la el în miez de noapte ca să-i surprind somnul. Lucrul s-a petrecut foarte simplu, aşa că acei care şi-au făcut iluzia că Feodor Şaliapin e un personaj inabordabil pe care nu-l poţi apropia decât cu preţul unor riscuri supraomeneşti vor fi, de bună seamă, foarte dezamăgiţi… Da, lucrul s-a petrecut extrem de simplu, cu simplitatea omului care vine să bea un ceai, poftit de căldura samovarului… Pentru că aceasta e prima impresie în apropierea lui Saliapin Te afli, din prima clipă, în cea mai autentică atmosferă rusească, — şi aceasta numai privindu-l.
— Vreau să ştiu cărei întâmplări se datoreşte faptul că marele cântăreţ Şaliapin, obişnuit al sălilor de concert sau de operă, se află în plin oraş al cinematografului?
Aceasta-i prima întrebare. Şi iată răspunsul:
— Sunt aici şi lucrul nu trebuie să vă mire. Debutez.
– ?
— Da, debutez! Şi-mi pare bine că pot spune acest lucru unui român, căci am fost în România, cunosc această ţară şi preţuiesc nespus de mult pe români. Debutez într-un film. Va fi primul meu film vorbit şi cântat. Acum am terminat şi, după cât se pare, toată lumea e mulţumită de acest debut, chiar şi Pabst, care-i omul cel mai pretenţios din câţi am cunoscut până azi.
— Şi cum se numeşte acest film?
— Don Quijotte.
Auzisem într-adevăr de această montare în care marele cântăreţ, deţinând rolul principal, are cea mai desăvârşită creaţie şi de actor. Nu mai era pentru nimeni o taină acest film menit să statornicească gloria regizorului Pabst şi să însemne, din pricina neîntrecutului Saliapin, un moment în istoria cinematografului mondial.
— Şi cum vi-s intenţiile?
— Deocamdată să mă odihnesc. Nici nu vă daţi seama cât suflet se cheltuieşte, câte munci istovitoare sunt la montarea unui film. Simt nevoia de odihnă. De o odihnă pe care o socot bine meritată.
— Şi pe urmă?
— Pe urmă? Ei bine, pe urmă… vom vedea! În orice caz, pot să-ţi declar că după ce am văzut şi eu filmul, ca simplu spectator, sunt foarte mulţumit. Deci sunt fericit pentru că aşa se dobândeşte fericirea în viaţă: să ai conştiinţa propriei mulţumiri.
Cu această vorbă omenească – se vede şi în vorbă cât e de rus Șaliapin — ne-am despărţit.
În forfoteala din afară surprind un plan: toţi actorii, toţi regizorii, autorii de scenarii, operatorii şi maşiniştii pun la cale sărbătorirea marelui Șaliapin pentru izbânda lui actoricească din „Don Quijotte”.
Ne întoarcem la Paris, prietenul meu şi cu mine, luând cu noi imaginea celui mai mare cântăreţ şi actor cu care azi se mândreşte şi se cinsteşte întreaga omenire”.
*** Mihail Valeriu, Rampa, 3 noiembrie 1933
În 1932, artistul își publicase memoriile, “Man and Mask: Forty Years in the Life of a Singer”, iar ultima sa apariție pe scenă a avut loc la Opera din Monte Carlo în 1937, în celebrul său rol din “Boris Godunov”.
Feodor Șaliapin a murit la Paris pe 12 aprilie 1938, la vîrsta de 65 de ani, din cauza unei leucemii, iar în 1984 rămășițele sale au fost transferate la Moscova, fiind reînhumate în cimitirul Novodevichy.
Surse:
Semion Rozenfeld, L-am cunoscut pe Șaliapin, 1958
Joseph Darsky, Tsar Feodor: Chaliapin in America, 2012
