Ioan Slavici, scriitorul trimis la închisoare de trei ori, și-a găsit împlinirea alături de cea de-a doua soție, fosta sa elevă de la Azilul Elena Doamna, care i-a dăruit șase copii

Ioan Slavici s-a născut pe 18 ianuarie 1848, la Șiria, în comitatul Arad, fiind fiul lui Sava Slavici, un maistru cojocar care avea propria sa cojocărie, și a Elenei Borlea, care provenea dintr-o familie veche românească. Familia a avut cinci copii, dintre care au supraviețuit doar scriitorul și sora sa mai mare, Maria.

Părinții, care aveau o stare materială bună, mai creșteau șase orfani proveniți din familia extinsă. Ioan Slavici a fost un copil neastâmpărat, dar răsfățat de tatăl său. Bunicul patern, prezent în viața familiei, își dorea ca Ioan să devină cărturar și îi citea seara povești, iar mai târziu l-a îndemnat să citească Apostolul și alte cărți populare.

 

Copilul a urmat primele trei clase primare la Șiria, apoi a fost trimis să termine școala primară la Arad, unde a învățat limba maghiară de la alți copii și limba germană de la un învățător catolic. Între 1860 și 1864 urmează primele cinci clase la liceul maghiar și în această perioadă devine membru al Societății de lectură a elevilor români.

În anul 1865 se transferă la liceul german al călugărilor minoriți din Timișoara, dar pentru că  tatăl său sărăcise investind într-o afacere eșuată și o parte a averii familiei îi fusese dată zestre surorii sale, Maria, se angajează ca preceptor al fetițelor unui german, proprietar de restaurant în Timișoara, care i-a oferit casă și masa, putând astfel să se întrețină singur.

 

Tânărul se înscrie ca elev particular la liceul maghiar din Arad în anul școlar 1867 – 1868 și, pentru a se susține financiar, îl meditează pe băiatul grofiței Konigsegg, care rămăsese repetent în clasa a IV-a, luând astfel contact cu viața aristocrației transilvănene.

În anul 1869 se înscrie la Facultatea de drept de la Pesta, împotriva voinței părinților, care doreau ca fiul lor să se angajeze copist la un notar pentru a fi aproape de ei. Slavici rămâne la Pesta doar pentru patru luni, timp pe care l-a petrecut mai mult prin cafenele. După ce se îmbolnăvește și cade pe stradă fiind tratat, în urma intervenției unei spălătorese, la spital, se întoarce acasă.

Ascultând sfaturile părinților, se angajează peste vară la notarul din Comlăuș. Deși nu avea de gând să-și mai continue studiile, în toamna anului 1869, cu ocazia recrutării în armata imperială, profită de calitatea sa de student și de o cerere pe care o făcuse înainte să plece din Budapesta de a fi transferat la Universitatea din Viena și solicită, conform prevederilor legale, să facă armata ca voluntar cu termen redus la Viena și se înscrie la Facultatea de Drept.

 

 

Ajuns în capitala imperiului, primește, conform procedurilor, cazare și hrană de la Comandamentul militar, dimineața urmeză cursurile la universitate, iar după-amiaza merge la instrucție militară.

Aici îl cunoaște pe Eminescu și înființează împreună, în anul 1871, Societatea România Jună, al cărei președinte este ales, iar relația de prietenie dintre Eminescu și Slavici se cimentează cu ocazia organizării Serbării de la Putna. După finalizarea stagiului militar și a anului universitar, Slavici se întoarce la Șiria, deprimat și sărac, fără prea multe perspective.

La îndemnul lui Eminescu, tânărul începe să scrie amintiri și povestiri și debutează în anul 1871 în Convorbiri literare cu comedia Fata de birău, apoi publică poveștile Zâna Zorilor, Ileana cea șireată, Peștele pe brazdă, Florița din codru și Doi feți cu stea în frunte.

 

În vara lui 1872 se întoarce din nou acasă având prea multe datorii pentru a sta în străinătate și își găsește părinții bolnavi. Decide să se angajeze la Arad, la cancelaria avocatului Mircea V. Stănescu, deputat în dieta Ungariei, pentru a-și putea sprijini material părinții și pentru a le fi aproape.

La Arad își regăsește dragostea din adolescență, o anume croitoreasă Luiza, apoi acceptă un post de arhivar la Consistoriul ortodox de la Oradea. Legăturile cu viața de la Arad se întrerup în momentul morții părinților, mai ales că Luiza îl părăsise. La sfârșitul anului 1873 a plecat la Viena, cu ajutor financiar de la Junimea, dar nu-și continuă studiile, fiind obligat să stea la pat câteva luni de zile din cauza unei infecții la brațul stâng.

 

Un an mai târziu scriitorul pleacă la Iași, fiind găzduit de Samson Bodnărescu la școala normală Trei Ierarhi, iar aici se reîntâlnește cu Eminescu și se împrietenește cu Ion Creangă. Frecventează saloanele Veronicăi Micle și ale Matildei Cugler, citește la Junimea, devine redactor la Curierul din Iași, iar la sfârșitul anului pleacă la București, fiind numit de Titu Maiorescu secretar al comisiei pentru publicarea documentelor Hurmuzachi.

Cum în martie 1876 conservatorii se retrag de la putere, Maiorescu este dat în judecată de către noul guvern liberal pentru sprijinul financiar acordat lui Slavici și Eminescu în calitate de ministru al instrucțiunii publice și al culturii, iar scriitorul este destituit din funcția de secretar al comisiei și de la catedra de filosofie a Liceului Matei Basarab unde fusese numit suplinitor.

 

În 1875 se căsătorește cu Ecaterina Magyarosy și începe să lucreze la cartea Die Rumänen in Ungarn, Siebenbürgen und der Bukowina, care a apărut în 1881, la scurt timp după volumul Novele din popor.

În anul 1880 Slavici a obținut catedra de limba română și geografie la Școala Normală a Societății pentru Învățătura Poporului Român, apoi a fost numit într-o comisie pentru reforma învățământul secundar și preda ore de limbă română și filozofie la Azilul Elena Doamna. Doi ani mai târziu, în vara lui 1882 călătorește în Italia, susținut financiar de Titu Maiorescu, pentru a se recupera după o perioadă de boală și încercând să pună capăt căsătoriei cu Ecaterina.

 

În 1883 se îmbolnăvește din nou și este trimis de Maiorescu la Viena pentru a se trata. Pe 28 iunie, Eminescu, care se afla în gazdă la Slavici, are primul acces de alienare și este internat la sanatoriu, iar scriitorul este foarte afectat de boala bunului său prieten, încearcând din răsputeri să-l ajute.

În toamnă, Eleonora Tănăsescu, fosta lui elevă de la Azilul Elena Doamna și viitoarea soție a scriitorului, pleacă la Sibiu, ca directoare a școlii de fete. În același timp redactorii ziarului Telegraful român din Sibiu sunt concediați din redacția ziarului, astfel că s-a pus la cale crearea unui ziar independent capabil să se opună jocurilor politice guvernamentale.

În aprilie 1884 Slavici pleacă și el la Sibiu, iar în aprilie apare primul număr al Tribunei sub conducerea sa.  În paralel cu activitatea de la ziar predă limba română la școala de fete și se apropie din ce în ce mai tare de Eleonora, fosta sa elevă.

 

În noiembrie 1885 divorțează în sfârșit de Ecaterina Magyarosy, iar în primăvara lui 1886 se căsătorește cu Eleonora Tănăsescu, împreună cu care va avea șase copii, primul dintre ei, Titu Liviu, născându-se în noiembrie 1886.

În 1887 Slavici este cel care schițează proiectul Memorandumului românilor din Transilvania și Ungaria, care se va semna la Sibiu în 1892. Din anul 1885 începe o serie grea de procese și condamnări la închisoare a redactorilor și a directorului Tribunei.

Ioan Slavici este condamnat la închisoare pentru un an în 1888, fiind acuzat de agitațiune și își va executa pedeapsa la Vác, o localitate aflată în apropiere de Budapesta. Soția sa, Eleonora, ia copilul, care avea doi ani și, gravidă fiind cu cel de-al doilea copil al cuplului, se mută la Vác, pentru a-i fi aproape.

 

După eliberarea din penitenciar scriitorul va merge la Grafenberg, unde stă o lună pentru recuperare, iar la sfârșitul lui august 1889 se întoarce la Sibiu, fiind întâmpinat cu bucurie de foștii colegi și reîncepe activitatea la Tribuna.

În martie 1890 scriitorul revine la București, unde continuă munca la documentele Hurmuzachi, predă la Azilul Elena Doamna și la alte școli particulare. Patru ani mai târziu, pe 15 iunie 1894 a fost numit de către Academia Română director, iar soția sa subdirectoare la Institutul Ioan Oteteleșanu de la Măgurele. Alegerea lui Slavici pentru administrarea institutului de la Măgurele s-a făcut pentru că nu exista nicio persoană mai bine pregătită, dar ideile politice ale scriitorului nu erau nici pe departe pe placul conservatorilor și nici pe cel al liberalilor, astfel că în 1908 va fi demis.

 

În paralel, între anii 1902 și 1904 a încercat să construiască la Bușteni o stațiune balneară și a fost nevoit să facă multe datorii. Din păcate, afacerea a fost fără succes, intrând în faliment în 1912, iar scriitorul a fost obligat să-și vândă biblioteca și tot ce avea de preț în casă, fără a-și putea salva investiția. În același an, începe construcția unei case în București și, urcând pe schele să inspecteze lucrarea, a căzut alegându-se cu mai multe fracturi, astfel că a fost imobilizat mai multe luni.

 

În pragul izbucnirii Primului Război Mondial a devenit director al ziarului Ziua din București, subvenționat cu fonduri germane și austro-ungare și a fost un susținător al neutralității României. În 1916, după ce România a intrat în război de partea Antantei, Slavici a fost arestat și întemnițat la fortul Domnești, iar manuscrisele sale, printre care romanul Musculița, i-au fost confiscate și apoi pierdute pentru totdeauna.

 

Pe 28 septembrie 1916 a fost eliberat de autorități pentru că faptele sale nu au putut fi încadrate în prevederile legii spionajului, iar în perioada următoare a rămas la București, fiind redactor al Gazetei Bucureștilor.

După încheierea războiului, în ianuarie 1919, scriitorul a fost arestat din nou, judecat și condamnat la cinci ani de închisoare, dar a fost eliberat pe 19 decembrie în același an.

 

 

Ajuns la vârsta de 71 de ani, starea sa de sănătate se agravează, are frecvent amețeli, leșinuri, cade și din cauza unei noi fracturi este nevoit să stea trei luni în pat. În 1920 Slavici scrie prima versiune a volumului de memorii “Întemnițările mele”, romanul “Cel din urmă armaș” și un nou volum de povești, iar în ultimii doi ani de viață scrie romanul “Din păcat în păcat”.

Obosit și bolnav, în 1925, Slavici se refugiază la fiica sa care trăia la Panciu, într-un ținut care îi amintea de Șiria lui natală. Scriitorul moare pe 17 august 1925 și este înmormântat la schitul Brazi.

 

 

Alte articole

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *