Jean-Martin Charcot, părintele neurologiei moderne. Amintirile lui Gheorghe Marinescu

“Jean-Martin Charcot a fost figura cea mai reprezentativă a neurologiei timpului său; a fost şi un şef de şcoală în sensul antic al cuvântului şi în zadar s-ar căuta seamănul său în medicină. În afară de aceasta, a fost un profesor fără pereche. În numeroasele mele peregrinări prin Europa am avut ocazia să cunosc personal nu numai pe cei mai iluştri neurologişti contemporani, dar şi pe alţi savanţi mari care au fost Wirchow, Koch şi Ehrlich. Nici unul însă nu mi-a făcut o impresie aşa de profundă ca Charcot.

Trimis de către redacţia revistei „Semaine Médicale” — sunt acum peste treizeci de ani, — ca să fac o dare de seamă despre starea neurologiei în străinătate, am făcut vizite în Anglia, mai întâi lui H. Jackson, Gowers, Ferner, Broadbent, Hosley, Head, Mott. Trecând în Germania, am cunoscut de aproape pe Eric Hitzig, Leyden, Munck, Wernicke, Koellcker, Oppenheim, Waldemeyer. În Italia am vorbit cu Lombroso, Tamburini, Morselli, Golgi, Lugaro, Tanzi, Mingazzini, Bianchi, etc. Am făcut cunoştinţă cu Ramon y Cajal, care desigur este unul din marii savanţi ce fac onoare nu numai propriilor lor ţări, dar şi ştiinţei universale.

În Rusia am cunoscut pe Bechterew, Passepp Kojewnikow, Korsakow, Roth, Dogiel; în Elveţia pe Schiff, Forel, von Monakow; în Olanda, pe Hamburger; în Suedia, pe Arrhenius, Betzius, Holmgreen; în Belgia, pe von Ermengen, Hymans, van Gehuchten.

Ei bine, nici unul din aceşti savanţi eminenţi n-a avut o influenţă aşa de mare ca Charcot asupra minţii şi cercetărilor mele. Această constatare se explică uşor, dacă ne gândim că natura întrunise în Charcot geniul observaţiei, alături de un talent remarcabil de sistematizare şi o mare iubire de artă. Afară de acesta, din lecţiile şi din convorbirile sale se desprindea o filosofie foarte omenească şi, în urmă, în fiinţa lui era ceva măreţ.

Cu toate calităţile sale excepţionale de cercetător şi de savant, Charcot avea conştiinţa perfectă că nu ştim multe şi că suntem departe de a cunoaşte ultimul cuvânt în materie de neurologie. Parcă aud încă expresia sa favorită: „dacă nu mă înşel”, care revenea mereu în lecţiile lui. Aceasta era o mărturisire care îi făcea cinste şi pe care am auzit-o rareori din gura altor savanţi. Fără îndoială, însă, că o atare mărturisire este un stimulent binefăcător spre progres, căci Ştiinţa, ca şi Adevărul pe care îl slujeşte, este de-a pururi în mers.

Lumina care isvora de la Salpêtrière, unde Charcot îşi făcea cursurile, se răspândea în lumea întreagă. Astfel Leyden, un emul al lui Charcot, a putut să scrie: „Tot ceea ce în vastul domeniu al bolilor nervoase era dat la lumină de către el însuşi şi de către alţii şi care cuprindea lucruri noi şi interesante se găsea expus şi demonstrat în această incintă a Salpetrierei şi numai acolo primea locul cuvenit în ştiinţă.

Acolo era centrul, se poate spune marele târg universal al neuropatologiei, unde totul merita să fie văzut şi învăţat, unde aproape zilnic se dădea la iveală ceva nou”.

Aceste cuvinte ale lui von Leyden ne explică defilarea marilor savanţi ai Europei şi chiar ai Americii la Salpêtriere, care devenise Mecca neurologiştilor.

Toţi veneau să prezinte omagiul lor maestrului, care se impunea prin profilul său de imperator roman, prin vorbirea sobră şi corectă, prin puterea de analiză şi prin bogăţia documentării, căci el se informa admirabil asupra tuturor lucrurilor.

În Pantheonul marilor medici, Charcot poate să figureze cu cinste alături de cei mai iluştri. Opera lui e nepieritoare şi dacă în ea s-au introdus câteva lucruri nesigure, aceasta se înţelege uşor, dacă ne gândim la munca mare pe care o cere ştiinţa. De altfel, elevii săi, care au căpătat din învăţământul maestrului dragostea de adevăr, au contribuit la luminarea lor. Astfel, de pildă, Charcot s-a arătat mai mult sau mai puţin refractar faţă de rolul agenţilor exogeni în geneza bolilor şi a acordat poate un loc prea mare predispoziţiei nervoase.

Mi-aduc aminte că atunci când i-am spus, cu timiditate, că rolul infecţiilor şi intoxicaţiilor ar merita să fie aşezat la loc de cinste în patogenia boalelor nervoase, Charcot n-a primit cu bunăvoinţă această afirmare. Însă această teorie a fost pusă în evidenţă de către elevul său, Pierre Marie, care a putut să prevadă că microbii trebuie să joace un mare rol în geneza boalelor nervoase (paralizia infantilă, scleroza în plăci). Dacă Charcot a afirmat după Sydenham că isteria este o mare simulatoare, elevului său, Babinski, îi revine meritul de a fi redus la justa ei valoare această pretinsă simulare. În urmă, un alt elev al lui Charcot, Pierre Janet, a dezvoltat şi completat ideile maestrului asupra isteriei.

Istoria vieţii lui Charcot este simplă. Ea a curs aproape în linişte, întocmai ca şi cursul unui fluviu mare căruia nu-i pasă de furtuni şi care îşi urmează mersul firesc. Jean-Martin Charcot s-a născut la 29 noiembrie 1825 la Paris, unde tatăl său era caretaş şi avea un mic atelier. Într-o zi, tatăl a chemat pe cei patru copii ai săi şi le-a ţinut următorul discurs: „Mijloacele nu-mi îngăduie să vă ţin pe toţi la învăţătură. Ţinând seama de aptitudinele fiecăruia dintre voi, am hotărât următoarea: tu, Martin, vei fi caretaş ca mine, tu, Emil, vei intra în armată, iar Eugen – în marină; cât despre tine, Jean-Martin, deoarece eşti muncitor şi îţi place cartea, vei continua învăţătura şi, când va veni momentul, vei alege între pictură și medicină”.

Toţi au urmat sfaturile tatălui. Jean-Martin, care era să devină mai târziu neurologist, iar după un secol de la naştere era să fie comemorat de toată lumea ştiinţifică, s-a înscris la Liceul Bonaparte, apoi, după ce l-a terminat în 1844, la Medicină, în urma unei lungi chibzuiri. Avea atunci 19 ani. Cum spunea amicul meu, A. Souques, foarte probabil că dacă s-ar fi înscris la Școala de Arte Frumoase, ar fi devenit un mare pictor, căci avea, pe lângă un talent firesc pentru desen, și o pasiune pentru muncă. Dar instinctul l-a împins spre medicină, devenind cel mai mare medic în a doua jumătate a secolului XIX-lea.

Cursurile şi clinica de la Salpetriere

Cursurile libere ale lui Charcot, pe care le făcea în fiecare duminică la Salpêtrière, au durat până la 1882, când s-a creat pentru dânsul o catedră de clinica boalelor sistemului nervos. Această catedră era o consacrare oficială a meritelor creatorului Școlii de Neurologie de la Salpétriere. Charcot era în apogeul gloriei lui. Autoritățile îi dădeau adeseori concursul lor, iar clinica de la Salpétrière putea să fie privită, cel puţin în Franţa, ca un model de şcoală pentru studiul bolilor nervoase. În locul micii săli, mai mult sau mai puţin mizerabilă, ce servea şi de laborator de anatomie patologică şi din care au ieşit atâtea lucrări de mare valoare, i s-a pus la dispoziţie un laborator mai bine înzestrat şi mai bine luminat. În urmă s-a creat un laborator de anatomie patologică cu un atelier de mulaje şi fotografii, care există şi astăzi.

Înzestrat cu un spirit pătrunzător de observaţie, muncitor fără preget şi erudit, Charcot era preparat sa deschidă orizonturi noi în domeniul neuropatologiei. De timpuriu se afirmă prin cercetări originale. În consultaţii, ca şi în întâlniri, Charcot sosea totdeauna cel dintâi. Cu ceasul în mână aştepta ora fixată, se cobora din trăsură şi mergea la bolnav. Dacă medicul curant, oricare era gradul lui, nu era acolo, nu-l mai aştepta, fiindcă avea un fel de groază de inexactitate.

Muncitor ca student şi intern, a fost mai ales un mare muncitor ca profesor. Îndată după masa de seară, se punea la muncă până la o oră înaintată. Niciodată nu se culca mai înainte de miezul nopţii şi uneori cineva din familia lui se ducea să-l scoată din odaia sa de lucru, unde rămânea chiar până la ora trei de dimineaţă.

Citea foarte mult, nu numai publicaţii medicale franceze, dar cunoştinţele sale de limbi străine — vorbea perfect englezeşte şi cunoştea italiana, germana şi olandeza — îi permiteau să fie în curent cu ceea ce se publica în străinătate şi aceasta pe vremea când cu greu s-ar fi găsit, la facultate sau la spitale, trei medici francezi care să ştie o limbă străină.

Tăia cu foarfecele pasagiile care îl interesau, le copia pe foi de hârtie şi le clasa în nişte cartoane speciale. Găsea timpul să citească monografii de istorie, literatură şi artă şi copia pasagiile care îl atrăgeau. Aceste extrase însoţite de reflexii personale formează mai multe caiete, care se găsesc actualmente la fiul lui Charcot. Într-unul din aceste caiete, amicul meu, A. Souques, a găsit un verset din Evanghelie, o citaţie din Schiller şi câteva versuri din Shakespeare. „Fiul meu, zicea Charcot, va fi fericit răsfoind aceste caiete, căci va înţelege mai bine pe tatăl său”.

El a fost unul din cei mai erudiţi medici francezi şi era înzestrat cu o mare generozitate faţă de oamenii harnici. Punea la îndemâna elevilor indicaţii bibliografice, observaţii şi tot felul de lămuriri foarte folositoare pentru cineva care făcea o teză sau o lucrare originală.

REUNIUNILE DIN CASA LUI CHARCOT

Fiind un mare muncitor şi înţelegând valoarea timpului şi vorbelor, a dus o viaţă mai mult sau mai puţin retrasă. Cei care l-au cunoscut mai de aproape au avut impresia că era mai mult un om timid şi puţin dispus pentru veselia uşoară, ceea ce nu-l împiedica să înţeleagă petrecerile şi glumele tinerimii, la care chiar lua parte câteodată. Casa lui era din cele mai primitoare. Nici unul din cei care au fost primiţi la el n-au uitat această admirabilă clădire din timpul regenţei, împodobită pretutindeni cu tablouri şi cu obiecte de artă, care formau lui Charcot un cadru din care se desprindea capul său sculptural, ca o mască impunătoare şi poruncitoare.

Acolo, în fiecare marţi seara, se vedeau în jurul lui toţi acei care purtau pe atunci un nume in ştiinţă, în medicină, în literatură, în artă şi chiar în politică. În acest interior aşa de strălucit, aşa de atrăgător, aşa de demn de maestru, prezida o divinitate tutelară, soţia sa.

El era dezinteresat şi banii nu l-au ispitit decât în măsura nevoilor de familie şi ale rangului său de mare medic. Se conforma jurământului lui Hippocrat: „voiu da îngrijirile mele fără plată săracului şi nu voiu cere niciodată o plată mai mare ca munca mea”.

Masca lui impasibilă ascundea o inimă de aur, cum ne spuneau elevii săi, Brissaud şi Pierre Marie. Era milos faţă de nenorociţi şi suferinţele lor îl mişcau mult. Bunătatea lui se manifesta fără vorbe, însă prin fapte. Uita chiar injuriile. Astfel, cu câteva zile înainte de alegerea lui la Academia de Ştiinţe, a apărut într-un ziar foarte citit un articol veninos destinat să-i compromită candidatura şi care se pare că a fost dictat de câţiva confraţi geloşi. Charcot a fost însă ales. După câtva timp fu chemat la un bolnav care îi spuse: „Eu sunt autorul articolului răutăcios pe care l-aţi citit altă dată. Mă căiesc de fapta mea, însă am ţinut să vă previu, încât dv. ştiind cine sunt să-mi daţi sau nu îngrijirile”. Charcot i-a dat din inimă toate îngrijirile, dar a refuzat onorariul.

Se înţelege că Charcot îşi iubea elevii şi dacă unul dintre dânşii îl părăsea, el suferea foarte mult, fără să zică însă un cuvânt. Era foarte simţitor faţă de ingratitudinea şi răutatea omenească. Răceala aparentă, sentimentul conştient al valorii sale, au fost interpretate de unii colegi meschini ca o vanitate. De aceea primea scrisori anonime, care din când în când îl anunţau cu laşitate şi ironie că va muri în curând din cauza unei hemoragii în capsula externă, datorită ruperii arterei hemoragiei cerebrale, adică termenul întrebuinţat de Charcot.

Charcot a recunoscut meritele tuturor cercetătorilor francezi și străini. El a vorbit de boala lui Parkinson și a lui Basedow, de sindromele lui Jackson, Gübler, Millard, Benedikt, recunoscând oricând dreptul de prioritate. El a arătat meritele lui Duchenne de Boulogne, pe care îl numea chiar maestrul său în neuropatologie. Se înţelege acum de ce şi el cere ca şi alţii să-i recunoască meritele şi să-i cunoască lucrările. Souques istoriseşte că amicul său, M., uitase să citeze în teza sa lucrările lui Charcot asupra bolilor plămânului. Cu ocazia susţinerii tezei, Charcot a menţionat acest lapsus şi a adăugat: „N-am murit încă, domnule!”

Charcot a fost un mare patriot. În timpul războiului din 1870, a îngrijit cu devotament pe soldaţii atinşi de febră tifoidă şi de variolă şi care erau instalaţi la Salpêtrière în barăci provizorii. În timpul asediului, ca şi în timpul Comunei, se ducea la spital fără să-i pese de bombardare şi de alte primejdii care îi ameninţau viaţa. N-a vrut să asiste niciodată la un congres german. Se pare că, în mod indirect, a contribuit la înjghebarea alianţei franco-ruse, căci era amicul lui Gambetta şi al Marelui Duce Nicolae. Spre a avea o idee de simțământul lui pentru datorie şi jertfă de sine, destul să istorisesc un eveniment la care am luat parte.

În luna mai 1893, pe când Charcot vorbea, cu acel accent plin de convingere, în amfiteatrul de la Salpétriere, deodată deveni palid, figura lui trăda suferința și dacă șeful său de clinică, care se găsea lângă dânsul, nu l-ar fi susținut, s-ar fi prăbușit. Avusese un acces de angină de piept. Cu toate acestea, a doua zi de dimineață Charcot era în serviciu la Salpétriére, unde însă tot personalul medical era absent. Mă găseam numai eu, căci locuiam în Boulevard St. Marcel, în fața Salpêtrierei. Accesul de angină de piept care avea să revină şi să-l răpună câteva luni mai târziu nu l-a tulburat de la programul său, căci își făcea o înaltă idee în îndeplinirea datoriilor sale de medic și professor.

Personalul medical crezuse ca Charcot va sta câteva zile în pat să se reculeagă de accesul care, repetându-se, i-a curmat viaţa mai târziu, pe când se afla într-o excursie de studii artistice şi arheologice (16 august 1893).

Iată cum Debove, un elev devotat al lui, istoriseşte împrejurările în care a murit ilustrul savant.

„Vorbind de unele şi de altele, mai ales de arheologie, de istorie, de artele frumoase şi chiar de botanică, ajunserăm la hanul numit „Auberge des Settons”. La masă domni veselia. Strauss și cu mine spusesem că vrem să ne plimbăm seara pe malul lacului, pentru ca să lăsăm pe tovarășul nostru de călătorie să se odihnească devreme.

Charcot se urcă în camera sa, vorbi cu patroana localului, apoi scrise o lungă scrisoare soţiei sale, scrisoare pe care am găsit-o a doua zi, şi în care spunea că de mult nu se simţise aşa de bine şi se culcă în urmă.

Pe la ora 3 despre ziuă, Strauss îmi bătu în uşă. Îl aud încă spunându-mi: „Debove, domnul Charcot e bolnav”. Alergai în camera maestrului nostru, pe care îl găsirăm şezând într-un fotoliu cu faţa palidă, plină de sudoare, cu privirea anxioasă, prada unei dispnei violente, pieptul său producea nişte raluri care se auzeau de la distanţă. Era atins de edem acut al plămânului, cu expectoraţie albuminoasă. Asfixia creştea, producând o insensibilitate care micşora durerea şi agonia. Întrebându-l ce face, îmi spunea că e ceva mai bine; acestea fură ultimele cuvinte ale maestrului. În urmă respiraţia deveni mai lentă, apoi se opri… Charcot murise”.

În acest colţ al Franţei (Morvan) se mai vorbeşte încă de ilustrul mort. Călătorului care întreabă i se arată în camera mobilată ca în 1893, fotoliul în care Charcot şi-a dat sfârşitul la vârsta de 68 de ani”.

*** Prof. dr. Gheorghe Marinescu, membru al Academiei Române (articol publicat în decembrie 1934)