“Peronul Gării de Nord avea sâmbătă dimineaţa aspectul unui decor de revistă. Trenurile păreau de carton, şi Tănase în aşteptarea Josephinei Baker fredona un cuplet cu deraieri şi cu Tancred cântat acum câţiva ani.
Deşi ora e matinală, afluenţa e destul de mare. În afară de artiştii teatrului «Cărăbuş», veniți să salute pe noua lor parteneră, sunt foarte multe cucoane, curioase să vadă cele dintâi pe “Sirena tropicelor”.
—Unde jucăm diseară? e marea problemă. Timpul e ameninţător şi fără speranţe de îndreptare.
— Ne mutăm cu tot calabalâcul şi jucăm la Eforie.
Marilena Bodescu şi Nataliţa Pavelescu aşteaptă înfrigurate cu nişte imense buchete de flori.
Un şuierat prelung şi acceleratul intră violent în gara. Josephine Baker apare la fereastra vagonului. E nostimă, vioaie şi salută pe Tănase, care improvizează o scurtă cuvântare de bună-venire.
Aclamată de artiştii Teatrului Cărăbuş, Josephine Baker descinde din vagon. E îmbrăcată în negru, poartă un tailleur cu guler de astrahan şi cu un desen broderie. O eșarfă bayadere, pantofi de lac negru cu şarpe şi ciorapi „tete de negre”. În mână, o poșetă hexagonală cu aplicaţii de piele de șarpe. Poartă o pălărie de catifea tighelită, strâmtă şi fără borduri.
Iau loc în autombilul care o duce pe Josephine Baker în oraș. În parcursul de la gară până la hotel, Josephine Baker își culege primele impresii asupra orașului. A fost plăcut surprinsă zărind un fel de compatrioate: ţigănci frumoase cu coşuri imense cu flori.
— N y a beaucoup des tziganes ici? întreabă curioasă Josephine Baker. La hotel am avut prilejul să vorbesc din nou cu Sirena tropicelor.
— M-am făcut dansatoare pentru că încă din copilărie dansul a fost marea mea pasiune. Îmi place să dansez la nebunie — aș dansa toată viața. Eu am adus pentru prima oară charleston-ul la Paris. Europenii au văzut cum dansează negrio charlestonul. Şi au inventat un altul, care nu seamănă cu cel adevărat. Nu e rău nici acela.
Charlestonul ar trebui să se danseze cu nişte coliere de scoici care tremură pe piele şi scot un zgomot sec. Eu am înlocuit scoicile cu banane şi cu pene. Charlestonul trebuie dansat din şolduri şi dând din mâini.
Eu sunt foarte superstiţioasă. Există semne bune şi semne rele, nu trec niciodată pe sub o scară. În cabină la mine nu e voie să se fluiere. Fluieratul e trădător şi aduce nenorocire. E un şarpe, semn al morţii, şi merge rău celui care încalţă piciorul drept.
Un cuţit dăruit strică prietenia. Cuţitele şi furculiţele nu trebuiesc încrucişate niciodată. Nu lucrez cu acul niciodată joia şi sâmbăta după-amiaza. Firul tors într-o zi de carnaval e mâncat de şoareci.
Josephine Baker mi-a mai vorbit de succesul obţinut la Budapesta şi că de la noi se va îndrepta spre ţările nordice”.
*** Rampa, 1928
