Lucrezia de’ Medici, ducesa de Ferrara

Lucrezia de’ Medici s-a născut pe 14 februarie 1545 la Florența și a fost al cincilea copil și a treia fiică a lui Cosimo I de’ Medici și a Eleonorei de Toledo. La fel ca toți copiii cuplului ducal, a primit o educație bună și a fost crescută în conformitate cu regulile stricte ale curții spaniole pe care mama ei le considera cele mai potrivite pentru rangul familiei. Fetele nu-și puteau părăsi camerele fără permisiune și, chiar și în acest caz, trebuiau să fie însoțite în permanență de o guvernantă, deși, în afara tatălui și fraților, la curte nu aveau acces decât bărbați vârstnici.

Încă din copilărie, părinții i-au căutat un pretendent demn pentru căsătorie, primul candidat fiind Don Pedro de Aragona y Cardona, al 3-lea Duce de Montalto, dar aranjamentul nu a fost finalizat. În 1552, când fetița avea șapte ani, a fost logodită cu Fabio Dal Monte, nepotul Papei Iulius al III-lea, însă logodna a fost anulată după moartea suveranului pontif, în 1555.

În 1557, ca un semn de reconciliere între Ercole al  II-lea d’Este, Ducele de Ferrara, și regele Filip al II-lea al Spaniei, s-a decis ca Alfonso, prințul moștenitor de Ferrara, să se căsătorească cu Maria de’ Medici, sora mai mare a Lucreziei, dar aceasta a murit la scurt timp și cea mică i-a luat locul. Ambasadorilor ducelui de Ferrara care veniseră Florența pentru a le fi prezentată viitoarea mireasă nu le-a fost însă arătată copila, motiv pentru care toți au crezut că este urâtă sau că suferă de o infirmitate fizică.

Cu toate acestea, un an mai târziu a fost semnat un contract de căsătorie care prevedea ca tânăra să primească o zestre de 200.000 de scudi de aur, Alessandro Fiaschi, reprezentantul Ferrarei, i-a adus Lucreziei un inel de logodnă și de-abia atunci diplomații au văzut-o pentru prima dată și s-au declarat mulțumiți de înfățișarea ei.

Alfonso d’Este a venit la Florența pe 18 mai 1558, două luni mai târziu cei doi s-au căsătorit în capela din Palazzo Pitti, dar, la cererea soacrei sale, bărbatul a fost de acord să amâne noaptea nunții până în momentul în care soția sa ajunge la pubertate, astfel că, la trei zile după nuntă, Alfonso a părăsit Florența. Ducele a plecat la Paris, iar Lucrezia, deși fusese invitată de socrul ei să se mute la Ferrara, a rămas la alături de familia ei la Florența.

Noua prințesă moștenitoare a continuat să trăiască în camerele Palatului Pitti, împreună cu sora sa, Isabella, izolate complet de restul lumii. Adolescenta se îndrăgostise din prima clipă de soțul ei și îi trimitea aproape săptămânal scrisori înflăcărate, dar bărbatul i-a răspuns rareori și părea complet dezinteresat de ea.

În timp ce aștepta cu înfrigurare vești de la Alfonso, Lucrezia de’ Medici nu mânca mai nimic, vorbea puțin și începuse să își dorească cu disperare să părăsească reședința părinților, pe care o vedea ca pe o închisoare. După moartea Ducelui Ercole al  II-lea pe 3 octombrie 1559, Alfonso a devenit Duce de Ferrara, Modena și Reggio sub numele de Alfonso al II-lea, a părăsit Franța și a venit în sfârșit la Florența pentru a-și lua soția.

Cei doi au ajuns la Ferrara pe 17 februarie 1560, dar la scurt timp tânăra ducesă a început să se simtă rău și își petrecea aproape tot timpul în camerele ei. Lucrezia de’ Medici a murit pe 21 aprilie 1561, după ce a suferit timp de aproximativ o lună de febră, slăbise vizibil, tușea constant și avea sângerări nazale aproape permanente, diagnosticul cel mai probabil fiind tifos exantematic, deși s-a spus că a suferit și de tuberculoză pulmonară sau chiar că a fost otrăvită de soțul ei.

Ducesa a fost înmormântată în Mănăstirea Corpus Domini, necropola Casei de Este din Ferrara, iar ducele Alfonso s-a mai căsătorit de două ori: în 1565 cu Arhiducesa Barbara de Austria și în 1579 cu Margherita Gonzaga, însă nu a avut moștenitori de la niciuna dintre soții. După moartea lui, Ducatul de Ferrara a devenit parte a Statelor Papale, iar Ducatele de Modena și Reggio au fost moștenite de nepotul său, Cesare d’Este.