În noaptea de 4 martie, la ora seismului, 21 şi 22 de minute, medicii Grigore Rusu şi Florica Găgeanu legau unui bolnav ultimul fir în sala de operaţie a clinicii de chirurgie. Pe urmă s-a stins lumina şi n-au mai văzut nimic. Operatul va pleca însă acasă, vindecat. De la acea oră, Spitalul Colţea, bătrânul Spital Colţea, cel mai vechi din Bucureşti şi din ţară, care a supravieţuit multor seisme, a devenit neincăpător.
“Eu mă aflam în sala cinematografului “Patria”, mărturisea profesorul doctor docent Alexandru Prişcu, şeful clinicii de chirurgie. Cum am ieşit din sală, destul de greu, şi cum acasă n-am avut pierderi majore, am venit repede aici. Dar n-am fost întâiul. Şase medici secundari erau deja în clinică: Adonis Bălan, Ioniţă Vulcanescu, Viorel Crângu, Agenor Pop, Maria Hell, Marilena Mitu. Eram pregătiţi cu truse de operat, sânge, soluţii sterile, anestezic şi chiar halate. Cu aceşti oameni am organizat echipe pentru trei săli de operaţii, cu toate că într-una din săli tavanul era căzut”.
Din acel moment medicii de la Spitalul Colţea n-au mai plecat acasă. Au făcut ieşirea unor bolnavi cronici şi în locul lor au fost primiţi răniţii de pe urma cutremurului. În prima noapte au primit ajutor 350 de bolnavi şi au fost internaţi peste 60. S-au făcut operaţii de primă urgenţă, hemostază, deșocare, imobilizare de fracturi, amputaţii de urgenţă. La un moment dat, relata doctorul Prişcu, am rămas şi fără lumina pe care ne-o asigura grupul nostru electrogen. Atunci am aprins lămpile cu gaz, felinare şi chiar lanternele. Am operat la lumina lanternelor şi a lămpilor cu petrol”.
În acel moment de maximă încordare omenească, medicilor de la Colţea le-au venit în ajutor alţi medici de la Clinica de radiologie, în frunte cu profesorul doctor Ion Pană, şeful clinicii, şi au mai venit ca voluntari 50 de studenţi de la Facultatea de medicină, care au fost de un mare folos. În curtea spitalului, la lumina lămpilor şi a lunii, studenţii de la medicină au acordat primele îngrijiri, au pansat răniţii, i-au cărat cu tărgile pe cei gravi în sălile de operaţii. Au mai venit, tot ca voluntari, doctorul pensionar Silviu Carp, de 73 ani, doctorul Ştefan Neagu cu soţia, asistentă, au venit foarte mulţi alţii. Un singur om întârzia să vină, un om care toată viaţa lui a venit primul: doctorul Ionel Ţugui, directorul Spitalului Colţea. Cutremurul l-a surprins în blocul de pe strada “Apolodor”, împreună cu soţia, şi au fost amândoi striviţi de greutatea zidurilor. Copilul lor, student în medicină, a scăpat, pentru că în seara aceea se afla la o şedinţă intr-unul din amfiteatrele facultăţii. “Şi anul acesta, doctorul Ionel Ţugui se pregătea să sărbătorim 275 de ani de la intrarea in funcţiune a spitalului”, spuneau colegii.
Ceea ce m-a mişcat cel mai mult aici, la spital, mărturisea studentul Gheorghe Cerin, a fost situaţia cumplit de tragică a colegului nostru Mircea Bourceanu care, când s-a produs cutremurul, era şi el în amfiteatrul cel mare al Facultăţii de medicină. După ce a ieşit ultimul student, a picat tavanul. Bourceanu a salvat o colegă, dar când a ajuns acasă şi-a găsit părinţii şi bunicii morţi. Pe mama sa a găsit-o pe scară. Altul în locul lui ar fi împietrit de durere. Dar pe el, poate tinereţea, poate tăria lui morală l-au ajutat să rămână lucid. A lăsat blocul acela blestemat de pe “Apolodor”, şi a venit la spital să dea ajutor răniţilor. “Eu nu mai am ce pierde, a zis, vreau barem să ajut nişte oameni”.
O parte dintre pacienții care necesitau operaţii de specialitate au fost transferaţi la Spitalul militar central. O fată care vindea bomboane la blocul “Scala”, mamă a doi copii, a fost salvată, dar cu ambele picioare tăiate de jos de genunchi, povestea doctorul Prişcu. N-am crezut că scapă. A avut mare voinţă să trăiască. Cu două proteze bune, va putea să meargă singură, să rămână lângă familie şi copiii ei. Şi aceasta este totuşi o mângâiere.
