Născut pe 3 mai 1680 la Constantinopol, Nicolae Mavrocordat a fost fiul marelui dragoman Alexandru Mavrocordat Exaporitul, diplomat cunoscut în toată Europa, și al Sultanei Hrisoscoleu și a domnit în Muntenia între ianuarie – noiembrie 1716 şi, ulterior, între martie 1719 și septembrie 1730. Înainte de a fi numit domn la București, ocupase tronul Moldovei tot în două etape (1709 – 1710 și 1711 – 1716).
Considerat un erudit al timpului său, foarte credincios, Mavrocordat a introdus în biserici slujba în limba română și a întemeiat multe şcoli slavone, greceşti şi chiar româneşti. În timpul domniei sale și ulterior în cea a urmașului său, Constantin, au început să vină la București numeroşi dascăli străini, greci învăţaţi, care aveau rolul de a-i învăța carte pe copiii din neamul Mavrocordat şi pe fiii de boieri.
Biblioteca lui Nicolae Mavrocordat nu a fost numai vestită, ci a fost, se spune, unică pentru acele vremuri. Legenda arată că vreo douăzeci de ani a încercat Bonnac, agentul ambasadorului francez la Pera, să o achiziţioneze în numele regelui Franţei, sau cel puţin o parte din ea, sau, dacă nu, măcar să pună să i se copieze unele manuscrise mai importante, ca de pildă „Vieţile pustnicilor” de Pateric, sau un Damaschin din secolul al VIII-lea, pe care francezul sugera să Mavrocordat l-ar fi furat de la Sfântul Munte.
“Cu toate linguşirile ce i se făceau, Mavrocordat, om foarte ştiutor de carte şi amorezat nebuneşte de biblioteca lui, n-a îngăduit niciodată să se apropie măcar cineva de ea, de acele rafturi încărcate cu cele mai preţioase cărţi şi manuscrise culese de el prin tot Orientul, şi care zăceau înşirate de-a lungul pereţilor din bolţile mănăstirii Văcăreştilor. Bonnac ajunsese să dorească moartea voievodului, numai să încapă odată biblioteca în mâinile lui.
Şi lucrul acesta s-a întâmplat, dar numai pe jumătate. Nicolae Mavrocordat muri, însă cărţile lui fură moştenite de fiul său, Constantin Vodă, care opuse lui Bonnac aceeaşi încăpăţânată rezistenţă ca şi tatăl său. Abia mult mai târziu, fiind închis la cele Şapte Turnuri cu riscul de a-şi pierde viaţa, Mavrocordat fu silit să vândă biblioteca bătrânului său pentru a se răscumpăra. Dar Bonnac era şi el mort pe atunci, astfel încât tot tezaurul acela a fost împrăştiat în cele patru puncte cardinale, încăpând în mâini de oameni vanitoşi probabil, dar neînţelegători!”
Despre viața de familie a domnitorului există amănunte foarte interesante păstrate în arhive. Din prima sa căsătorie, cea cu Casandra Cantacuzino, care a decedat înainte ca el să fi ajuns domn, a avut doi copii, pe Scarlat, care a venit pe lume în 1701 și a murit în 1724, şi pe Ruxandra, născută în 1702 și decedată înainte de venirea lui pe tronul Țării Românești.
A doua sa soție a fost Pulheria Țuchi (Tzouki), moartă în 1716, în timpul primei domnii a lui Mavrocordat în Muntenia. Copiii proveniți din acest mariaj au fost Maria (1706 – 1725), Alexandru (1708 – 1722), Constantin (născut în 1711, de șase ori domn al Țării Românești și de patru ori domn al Moldovei), Ioan (născut în 1712) şi Toma, care a murit în 1716, în acelaşi an cu mama sa.
Din cea de-a treia căsătorie, cu Smaranda, fiica paharnicului Panaiotache şi a Smarandei Cremidi, au rezultat doi copii, Alexandru (născut în 1720) şi Sultana (născută în 1721).
Chipurile lui Nicolae Vodă şi ale familiei sale au fost pictate în mai multe biserici din Bucureşti: Mănăstirea Văcăreşti, Paraclisul Văcăreşti, Paraclisul Mitropoliei, Stavropoleos, Toţi Sfinţii şi Foişor. În nici una dintre ele nu este înfățișată însă nici întâia soție a lui Mavrocordat, nici copila Ruxandra din prima căsătorie, pentru că amândouă muriseră înainte ca el să fi ajuns domn.
În Biserica mare de la Văcăreşti, construcție începută de Nicolae Vodă în timpul primei domnii, în anul 1716, şi încheiată în cea de-a doua, în 1722, au fost pictați pe pereţi, de la stânga spre dreapta, privind din interior spre ușă:
Pe zidul lateral, o femeie încoronată, având lângă ea un adolescent cu coroană și un copil cu coroană, dar inscripţiile au fost şterse de timp. Figurile îi reprezintă pe doamna Pulheria, cea de-a doua soție a domnului, care decedase în 1716, împreună cu fiii ei, Toma, copilul care murise în același an, şi Alexandru, care era şi el mort în 1722, la finalizare bisericii. Acelaşi grup al morţilor, adică doamna Pulheria cu fiii ei, Toma şi Alexandru, figurează şi în Paraclisul Mitropoliei.
Pe zidul din faţă de la Văcărești era înfățișat un băiat cu coroană, un altul cu o căciulă ascuţită, altul cu coroană, toate cele trei chipuri având inscripţiile şterse. Apăreau, apoi, Scarlat Voievod (primul fiu din prima căsătorie) și Nicolae Voievod, ctitorul, ţinând biserica cu Doamna Smaranda, a treia soţie. Sub ei, purtând o cunună, au fost pictați un băiat cu coroană (Alexandru, fiul Smarandei) şi o fetiţă cu căciulă (Sultana, fiica Smarandei). Lângă Doamna Smaranda a fost înfățișată Maria Doamna, fiica domnitorului din a doua căsătorie.
Cei doi tineri încoronaţi ale căror inscripţii au fost şterse de timp sunt probabil Ioan și Constantin (fii din cea de-a doua căsătorie). Este posibil ca băiatul cu căciulă să fie Nicolache, fiul domniţei Maria cu cămăraşul Ioan, deci nepot al lui Nicolae Mavrocordat.
În paraclisul de la Văcăreşti, a cărui construcție a fost începută de Nicolae Vodă şi încheiată în 1736 de fiul său, Constantin, figurează pe zidul lateral din stânga Scarlat Voievod (fiul din prima căsătorie a lui Nicolae Vodă, deşi între timp murise) și Ioan Voievod, băiat provenit din a doua căsătorie şi, deci, frate bun cu ctitorul Constantin Vodă. Apoi, tot pe zidul lateral, a fost înfățișat Alexandru Voievod (fiu din a treia căsătorie a lui Nicolae), iar pe zidul din faţă, Doamna Smaranda, a treia soţie, şi Nicolae Mavrocordat. Pe cealaltă parte a ușii au fost pictați Constantin Vodă Mavrocordat, cea de-a doua lui soție, Doamna Ecaterina (născută Rosetti), iar pe zidul lateral din dreapta, Doamna Sultana (fiica dina treia căsătorie a lui Nicolae).
În Paraclisul Mitropoliei, ctitoria de la 1723 a lui Nicolae Vodă, figurează, în aceeaşi ordine: Ioan și Scarlat (fiii din a doua căsătorie), Nicolae Mavrocordat și, sub el, un băieţel cu coroană, care este Alexandu Voievod (fiu din a treia căsătorie) și Smaranda Doamna, a treia soţie. Sub ea este pictată o fetiţă (Sultana, din a treia căsătorie), Maria Doamna (fiica din a doua căsătorie a domnului), apoi Pulheria Doamna (cea de-a doua soţie) şi fiii ei, Alexandru şi Toma, acelaşi grup al morţilor ca pe zidul lateral din biserica mare de la Văcăreşti. În paraclis figurează, deci, întreg neamul lui Nicolae Vodă Mavrocordat, în afară de prima lui soţie şi de fiica Ruxandra, născută din acel mariaj şi moartă de timpuriu.
În Biserica Stavropoleos, Nicolae Vodă Mavrocordat figurează datorită ajutoarelor ce le-a acordat acelei biserici a cărei construcție a fost finalizată în 1724, iar în Biserica Toţi Sfinţii a fost pictat deoarece lăcașul de cult a fost clădit în timpul domniei sale, în 1726, ctitoria fiind a mitropolitului Daniil. Biserica Foișor, care a fost ctitoria Doamnei Smaranda, cea de-a treia soție a domnitorului, îi înfățișează pe cei doi soți împreună cu copiii lor, Alexandru și Sultana.
Nicolae Mavrocordat îşi începuse domnia în Țara Românească în împrejurări potrivnice. Abil, a ştiut să facă faţă conflictelor din țară și, ca să se pună la adăpost de intrigile boierilor, a căutat sprijinul poporului. Domnitorul și-a inaugurat domnia printr-o uşurare a birurilor care apăsau greu asupra oamenilor:
„Cei care împilează pe supuşi în dări, scria el în manuscrisul „Sfaturi”, aprind o năpraznică flacără de ură, întrucât pentru cei mai mulţi oameni averea e sânge şi suflet. Dăjdiile se cade să fie moderate, să nu smulgă, cum zice proverbul, şi pielea împreună cu lâna”.
Mavrocordat a reușit să pună ordine în visteria ţării, ce fusese până la el secătuită de tot felul de jecmănitori şi a fost considerat un bun administrator.
Despre cea mai cunoscută ctitorie a sa, Mănăstirea Văcărești, legenda spune că domnitorul a luat “cu de-a sila” niște vii de pe dealul Văcăreștilor, ce aparțineau mănăstirii Radu-Vodă. De asemenea, ar mai fi confiscat niște locuri ale boierului Bălăceanu, care-i era potrivnic și care ar fi spus:
— De-ar da Dumnezeu să vie nemții, ca să scăpăm de grecul de pe tron!
Zona Văcărești era locul de vilegiatură al domnitorului, care nu putea suferi arșița din București, iar Doamna își făcuse acolo o „casă de priveliște”, legată cu mănăstirea. Mănăstirea Văcărești, la fel ca celelalte mănăstiri bucureștene, deținea în acea epocă diferite hanuri prin București, unde egumenii greci desfăceau vinul recoltat din viile mănăstirilor. De asemenea, poseda mori bogate pe malul Dâmboviței, care îi aduceau venituri însemnate. De multe ori călugării greci, lacomi peste măsură, se luau la ceartă și făceau scandaluri, fiecare pretinzând dreptul de exclusivitate pentru anumite cârciumi locale.
Nicolae Mavrocordat a domnit până în ziua de 3 septembrie 1730, când a încetat din viaţă răpus de ciumă. Domnitorul a fost înmormântat în Complexul Văcăreşti, în dreapta Pronaosului bisericii, pe mormânt fiind încrustat şi capul de zimbru al Moldovei, semn că a domnit şi acolo.
După moartea lui, domnii veniţi în ţară au fost învestiţi la Văcărești cu semnele domniei şi tot aici a creat, în timpul epidemiilor de ciumă, un loc de refugiu.
În 1848, la mănăstire au fost deţinuţi temporar revoluţionarii ce urmau să fie exilaţi, iar în 1860 complexul a fost transformat permanent în închisoare, locul călugărilor fiind luat de deţinuţi. După Primul Război Mondial, la Văcărești au fost întemnițați primii deținuți celebri, printre cei mai cunoscuți fiind Tudor Arghezi, Ioan Slavici sau Geo Bogza. Deși avea regim special, s-au ținut slujbe în biserică până după al Doilea Război Mondial. După 1945, deţinuţii politici au fost amestecați cu cei de drept comun, dar destinația de închisoare a rămas neschimbată până prin 1971, când cei încarcerați la Văcărești au fost transferaţi în alte temniţe.
Galerie foto
Ctitoria lui Nicolae Mavrocordat a fost dărâmată cu buldozerele în 1986, din ordinul lui Nicolae Ceaușescu. Printre grămezile de moloz, câțiva specialiști și studenți de la Arte plastice au încercat să salveze ce mai putea fi salvat și astfel au fost recuperate fragmente de frescă (140 m. din circa 5.600 de metri) și de coloane, dar cea mai mare parte a elementelor de arhitectură a fost prefăcută in pulbere.
Martorii au povestit că s-au întâmplat atunci și lucururi mai ciudate, venite parcă să dea dreptate celor ce considerau că Mănăstirea Văcăreşti a stat sub semnul unui blestem cumplit. Pe când se încerca desprinderea lespezii de pe mormântul lui Nicolae Mavrocordat, aflat în interiorul bisericii, peste ea s-a prăbușit capela clădirii. Lepedea a fost în cele din urmă recuperată cu mare greutate și a fost transportată la Palatul Mogoșoaia.
Surse:
Chipurile lui Mavrocordat, Ioan C. Filitti, Convorbiri Literare, 1926
Realitatea ilustrată, 1930
Literatură și artă română, 1906
Ilustrațiunea română, 1935
