Alice Călugăru s-a născut pe 4 iulie 1886 la Paris, Arondisementul X, pe Rue de Marais 60, și a fost înscrisă în registrul de nașteri cu numărul 2.903. Viitoarea poetă a fost fiica lui Ștefan, ofițer român, și a Mariei Carabella. Tatăl ei participase ca sublocotenent intendent la Războiul de Independentă, în 1882 se căsătorise cu Maria, “jună română, studentă de 19 ani, născută în Liege, Belgia”, fiica lui Petre și a Alexandrinei Carabella. În iulie 1885, ministrul de război a decis ca Ștefan St. Călugăru (nume adăugat în timpul armatei) să plece, pentru doi ani, la Paris “spre a studia tăbăcăria…”. Aici a văzut lumina zilelor Alice, familia a revenit ulterior în țară, iar fetița a fost educată la şcoli particulare. În primăvara anului 1903, pe când se pregătea pentru examenele pentru clasa a VI-a de liceu, a debutat în revista “Sămănătorul”, cu poezia “În grădină”.
La începutul anului 1905, Alice a debutat cu volumul “Viorele”, iar revista “Dumineca” a întâmpinat prima ei apariție editorială cu o elogioasă prezentare a autoarei şi a poeziilor. În același an mama, macedoneancă de origine, s-a stabilit, împreună cu două din surorile Aliciei, în Belgia, unde locuiau bunicii şi, mai târziu, nu se ştie când, a părăsit Europa pentru America de Sud, plecând probabil Brazilia. Alice a rămas în țară alături de tatăl său, și-a finalizat studiile liceale, iar în iunie 1906 a dat examenul de bacalaureat la Sf. Sava din Bucureşti, printre colegii de examen aflându-se G. Topârceanu, M. Cruceanu, Al. T. Stamatiad.
Tânăra era cunoscută de mulți scriitori bucureşteni, îl vizitase de două ori pe Titu Maiorescu, care i-a citit manuscrisul volumului de debut comunicându-i observaţiile sale si se bucura de amiciţia cercului de la Cenaclul “Sămănătorul”.
Se pare că a avut, în acea perioadă, o relație sentimentală cu criticul literar Ilarie Chendi, care, probabil din acest motiv, a decis să nu se căsătorească cu publicista Eugenia Carcalechi, coeditoare a primului volum de “Scrisori” ale lui Vasile Alexandri. Domnișoara Carcalechi a decis să-și pună capăt zilelor în mai 1906, la doar 24 de ani, dar Chendi nu a cerut-o de soție nici pe poetă.
În același an, Alice a plecat, împreună cu tatăl ei, în Franţa, pentru că voia să-şi continue studiile la Paris. I-au lipsit însă resursele financiare, a fost nevoită să accepte slujbe de funcţionară şi dactilografă, a plecat un timp din capitala Franţei în Belgia, a revenit la Paris, dar era mereu într-o situație materială precară. În 1911 i-a solicitat lui Titu Maiorescu — fără rezultat — ajutor pentru a obţine o bursă, mai ales că starea i se agravase după moartea tatălui ei, prin 1910, şi rămăsese absolut singură.
În martie 1910, cotidianul Tribuna consemna:
“Am întâlnit-o la Paris pe d-ra Alice Călugăru, poeta cu părul scurt şi negru, şi cu ochii mari, plini de inteligenţă; ca orice admirator, am întrebat-o de ce nu mai scrie, i-am spus cât o regretă cei care au citit-o odinioară şi i-am vorbit de foiletonul d-lui Chendi, apărut mai deunăzi în “Tribuna”. Iar d-ra Alice Călugăru, poeta cu ochii mari şi cu părul buclat, mi-a răspuns că n-a mai publicat nimic fiindcă “Viaţa literară” nu mai apare şi alte reviste n-a mai primit de trei ani, de când lipseşte din ţară.
– Scriu în franţuzeşte acum! îmi spune, de sub o uriaşă pălărie neagră cu flori mari, albe, domnișoara Călugăru.
Ca orice gazetar care-şi iubeşte literatura ţării în limba în care scrie, stăruiesc pe lângă domnișoara Alice să nu părăsească livada unde i-au înflorit cele dintâi “Viorele”.
— E frumos Parisul, domnişoară, dar şi Bucureştii noştri au farmecul lor. Ş-apoi, nu se uită niciodată oamenii alături de care ţi-ai tipărit întâiele poeme ale tinereţii. Şi vorbesc de scriitorii noştri, grupaţi odinioară în jurul “Vieţii literare”,
Dar gândurile domnișoarei Călugăru sunt aiurea. Glumele de la Kubler n-o interesează.
— Chendi ce face? A mai îmbătrânit?
— L-am lăsat mai tânăr ca oricând, domnişoară. Mi s-a plâns de multe ori de nepăsarea d-tale faţă de talentul pe care ai! De ce nu-i trimiţi poeziile să-ţi scoată un volum?
Domnișoara Călugăru schimbă vorba. Gloria literară pare c-o lasă rece. O interesează mai mult literatura franceză. Eu caut să aduc vorba iar de-a noastră, că e mai “în familie”. Zic:
— Spunea mai acum doi ani Cincinat că te-a întâlnit la Paris. Citeai “Viața Literară” și după asta te-a cunoscut că ești dumneata.
Domnișoara Călugăru surâde.
— Nu-mi aduc aminte.
— A, nu-i nimic. Ne-o fi păcălit Cincinat, răspund eu. Nu e cea dintâi farsă a poetului…
De la Cincinat Pavelescu, trece vorba la ceilalţi poeţi. Îi vorbesc de cei ce scriu azi, îi vorbesc de “Societatea scriitorilor”, de “Viaţa românească” şi “Convorbiri critice”, îi spun că Chendi scoate “Cumpăna” cu Sadoveanu şi Mirea (cine e domnul? mă întreabă dânsa) şi îi arăt “Falanga”. (Dată fiind bizareria literilor cu care e scris titlul numitei reviste, domnişoara Călugăru credea că revistei îi zice “Talanga”.
— Nu ştiu nimic… n-am văzut… nu mi-a scris nimeni nimic…
Şi iar aduc vorba de poeţii tineri.
— N-am mai citit nimic. Ştiu însă că la “Viaţa Literară” scria frumos Minulescu şi Ion Bârseanul…
— De Mironescu ce zici?
— Scria frumos şi el.
— De Cerna nu-mi vorbeşti nimic, domnişoară? Şi-a scos volumul şi are succes mare. E cel mai mare poet al anului. Ca şi dumneata, face versuri filozofice…
— Nu-l cunosc. Nu-mi aduc aminte de el. De altfel, eu nu mai fac versuri filozofice… Scriu poezii lirice…
— Şi pe cine ai mai citit, domnişoară, dintre poeţii tineri, insist eu.
— Aa!… Aşa e… Scriai şi d-ta la “Viaţa literară…”
Roşesc, îmi plec ochii şi, sfios, arunc un:
— Da!
— Mi-aduc aminte. Dar scriai mai prost ca ceilalţi.”
*** Tribuna, martie 1910
Cândva prin 1910 – 1914, Alice a devenit mama unei fetiţe și trăia greu şi pe apucate, scria istoricul literar Zigu Ornea, iar Victor Eftimiu (citat de Z. Ornea) își amintea că a întâlnit-o la Paris şi ar fi constatat că nu era deloc “uşă de biserică”. Din 1911, poeta a depus mari eforturi pentru a intra in viata literară pariziană, și-a trimis versurile la “Le Journal” și un an mai târziu gazeta i-a publicat o poezie sub pseudonimul Alice Orient. În 1914, societatea “Femina” i-a acordat un premiu, eveniment consemnat și în presa de la București:
“Succesul unei românce. Revista Femina din Paris a publicat un concurs pentru o poemă despre mare. Laureată a fost domnișoara de Costa, iar domnișoara Alice Orient (colaboratoarea noastră Alice Călugăru) a obținut medalia de aur cu poezia “Les Perles”. Trimitem felicitările noastre apreciatei colaboratoare”.
Speranţele poetei au prins din nou aripi după obținerea distincției, dar izbucnirea războiului a pus capăt aspirațiilor ei de a fi recunoscută în lumea literară franceză, deși a colaborat în anii conflagraţiei la diferite publicaţii franceze, fără însă a obține succese notabile. Situaţia lui Alice Călugăru s-a redresat după război, în 1921 s-a căsătorit cu Louis Edgar Müller (redactor la “Le Journal”), iar în 1924 a publicat romanul “La tunique verte”, tradus în limba română în anii ’80 de Editura Minerva (ediție îngrijită de Pavel Țugui).
Se pare că Alice Călugăru suferea de mai mult timp de ftizie, iar starea sănătății a început să se degradeze din ce în ce mai accelerat. Nu se ştie exact când a încetat din viață, unii cercetători încadrând data morții între 1924 și 1934, dar nu la Paris, ci undeva prin America de Sud, unde s-ar fi aflat începând din 1921 – 1923 sau, după alte surse, în Elveţia. Pavel Țugui avansează în România literară din 1986 următoarele informații: “Dintr-o scrisoare (1942), existentă în Arhiva “G. Ibrăileanu” și semnată de profesorul Ioan Livescu aflăm că Alice a trăit după 1920 la Paris şi “a murit apoi (anul nu l-am aflat încă) bolnavă de nervi în Elveţia. Are rude care, momentan, se află în America de Sud”. S-a dovedit (C. Popescu-Cadem) că poeta n-a decedat în Franţa, ci sigur pe alte meleaguri, investigaţii incomplete duc la presupunerea că s-a stins din viată în deceniul patru, fie în Elveţia, fie într-o tară din America de Sud. Sfârșitul deci continuă să fie învăluit în mister”.
Cotidianul francez “Le Journal” consemnează într-o știre scurtă, publicată pe 2 iunie 1942, moartea scriitoarei Alice Orient (pseudonimul Aliciei în Franța), exprimându-și regretul pentru dispariția ei și transmițând condoleanțe soțului, Louis Muller, fost colaborator al gazetei, și copiilor cuplului.
Biblioteca Universitară Iași deține câteva scrisori pe care Alice Călugăru le-a trimis către George Topârceanu și Garabet Ibrăileanu.
