Profesorul Nicolae Iorga (Amintirile scriitorului Nicolae Batzaria)

„Noul profesor Nicolae Iorga își va ține prima lecție de deschidere a cursului său de istorie”. Vestea a stârnit senzație în rândurile tineretului universitar. În adevăr, noul profesor venea precedat de reputația unui cărturar. Se povesteau doar atâtea fapte și se citau atâtea exemple despre inteligența lui extraordinară, despre succesele strălucite și uimitoare încă din anii când era pe băncile liceului.

Se mai povestea că-și luase licența în litere, bineînțeles, magna cum laude, la o vârstă când, în mod normal, unanimitatea tineretului școlar abia își lichidează socotelile cu studiile de liceu. Era deci cum nu se poate mă îndreptățită dorința de a vedea, cunoaște și asculta pe acest profesor nou, care se înfățișa ca un fenomen unic în felul său. Nimic deci mai firesc decât ca la ora când era să-și țină prima lecție, sala facultății — cea mai mare sală a facultății — să fie absolut neîncăpătoare pentru mulțimea de studenți, de foști studenți și de profesori care începeau să coboare dealul vieții. A intrat. Înalt, slab, puțin cam a plecat într-o parte, a înaintat cu pași grăbiți spre catedră și, călcând un ceremonial oarecum stabilit, și-a început prelegerea mai înainte de a-și ocupa locul. Vorbea repede, știind că o oră era un timp cu totul neîndestulător pentru vastitatea cunoștințelor ce avea de împărtășit.

Ținea în mână o foaie mică de hârtie pe care își însemnase, probabil, punctele ce avea să dezvolte. N-a simțit însă nevoia ca măcar o singură dată să-și arunce asupra ei ochii. Privirile sale erau mereu îndreptate asupra numerosului auditoriu care asculta fermecat de cuvântul lui înaripat de cascada torențială a ideilor și cunoștințelor.

Date, nume de oameni și localități, citații din istorici și cronicari, minunate caracterizări lapidare, definiții spirituale, tablouri pline de viață în care graiul viu ținea locul culorilor, ironii mușcătoare — toate se împleteau și se îmbinau în mod așa de armonios și complet și formau un tot cât mai unitar și mai bine închegat. Această primă lecție, care — să mi se îngăduie acest amănunt — era pentru modestul scriitor al rândurilor de față prima lecție ce asculta ca student al facultății de litere din București, a fost un triumf și totodată o consacrare definitivă. Universitatea din București și știința istorică română câștigau în profesorul Iorga pe omul și cărturarul care era să clădească un monument de cultură pe cât de uriaș, pe atât de solid și nepieritor și să ducă faima numelui de român în toate țările și continentele. (…)

În tot cursul vieții sale, profesorul Iorga n-a știut ce-i odihna, socotind ca o dăunătoare pierdere de timp orice distracție, orice bucurii și petreceri lumești de care noi, simplii muritori, nu ne putem desbăra așa de lesne. El, care formează o epocă și este un mare și important capitol din istoria țării, a dus, în ce privește latura socială, o viață de ascet. În orișice împrejurare s-ar fi găsit și oricât de diferită ar fi fost natura ocupațiilor sale de moment, nu-l părăsea nici o clipă pasiunea de a face noi cercetări sau de a îmbogăți prin noi scrieri patrimoniul științific și cultural al neamului.

Congresele de fiecare an ale Ligii Culturale, de pildă, erau folosite de dânsul pentru a contribui la cimentarea unității sufletești a neamului, dar, în același timp, și ca un prilej bun pentru a cerceta vechile biserici și mănăstiri din regiunea respectivă, pentru a descoperi și descifra inscripții sau orice alte documente care ar fi aruncat o lumină asupra vreunui colț întunecos din trecutul neamului.

Trecutul neamului și menirea lui în viitor, o menire în privința căreia era de un optimism de nezdruncinat. Vedea și nu cruța slăbiciunile și scăderile multora din cei cu care venea în contact. Însă, dacă era aspru cu indivizii sau dacă nu avea o părere tocmai măgulitoare despre însușirile și virtuțile lor, nutrea pentru colectivitatea neamului o dragoste fanatică. Am putea spune că era un îndrăgostit pasionat de neamul românesc și de virtuțile acestui neam. Procedând prin comparație, constata în lumina unui belșug copleșitor de date și documente că, pe când unitatea națională și politică a altor popoare a fost opera unor conducători care au înfăptuit această unitate pe calea armelor, deci prin mijloace de constrângere, la noi poporul însuși și-a făurit și deschis drumul care a dus la unitatea națională și la organizarea politică a statului.

Prin aceasta, românii și-au dovedit superioritatea de concepție, o intuiție admirabilă în cântărirea împrejurărilor și alegerea drumurilor și mijloacelor, precum și o tenacitate care este fericit întregită de o uimitoare putere de asimilare.

Dacă la aceste virtuți și însușiri pe care profesorul Iorga le prețuia și le proslăvea cu un entusiasm alimentat de documentarea cea mai vastă cu putință adăugăm și faptul că, iarăși spre deosebire de multe alte popoare, trecerea la creștinism a românilor s-a realizat de jos în sus, fiind opera anonimă a poporului, iar nu prin mijloace de impunere sau prin ordine date de conducători pe baza unor anumite calcule și interese politice, și că românii s-au format în același timp ca națiune distinctă și creștină, ne dăm și mai bine seama de unitatea desăvârșită și de tenacitatea fără seamăn a poporului român, căruia epitetul de „popor minune’’ i se cuvine pe toată dreptatea.

Din mijlocul acestui popor minune a ieșit “omul-minune” care a fost profesorul Nicolae Iorga. „Apostol al neamului”, „cel mai mare cărturar român și unul din cei mai mari cărturari din toate timpurile și de la toate popoarele”, „un uriaș al științei istorice”, “un scriitor de o fecunditate de necrezut”, „un orator vijelios cu izbucniri geniale” — iată câteva din calificativele ce veneau în mod firesc, în vârful condeiului, ori de câte ori era vorba despre dânsul. Fiecare din aceste calificative i se potrivea cum nu se poate mai bine, precum i se potriveau toate la un loc. Credem însă că ar fi mai nimerit să vedem în profesorul Iorga nu un om, ci mai degrabă un produs al forțelor creatoare ale poporului român, o manifestare genială a spiritului și sufletului românesc.

Aproape fără să vrem, ne aducem aminte de dictonul poetului latin Terențiu: „Homo sum humani nihila me alienum puto”. (Suntem și nimic din ceea ce este omenesc nu e străin de mine). Parafrazâd acest dicton și interpretându-l în sensul cel bun, despre profesorul Iorga am putea spune că s-a simțit un român căruia nimic din ceea ce este românesc nu i-a fost străin și indiferent. Cu totul dimpotrivă.

Printre toți istoricii și scriitorii noștri, nu se găsește un al doilea care să fi cercetat atâtea documente, să fi descoperit și descifrat atâtea inscripții, să fi scos din negura uitării și să fi scăpat de la pieire atâtea hrisoave, scrisori și acte publice sau particulare, toate în legătură cu trecutul poporului român, în proporția, cu râvna, cu priceperea și cu pasiunea cu care a făcut-o Iorga.

Această colecție uriașă de documente asigură autorului ei un drept la recunoștința neamului și un drept la nemurire. De asemenea, nici un alt cărturar n-a scris despre trecutul poporului român și despre tot ce se atinge de viața în toate manifestările ei a poporului român atât cât a scris și așa cum a scris Nicolae Iorga. Numărul scrierilor ce-i eternizează numele și comstituesc monumentul cel mai glorios și mai strălucit ce i s-ar putea ridica se apropie de două mii și cinci sute.

Este o cifră greu de crezut, totuși este adevărată. Ei bine, dacă s-ar împărți aceste scrieri după genul lor, vedem că majoritatea covârșitoare privește numai neamul românesc — trecutul neamului, un trecut de grele necazuri și suferințe, dar și de lupte dârze, manifestările neamului în toate direcțiile, manifestările lui artistice, poetice, strădaniile lui de a-și făuri o viață proprie etc., etc. Toate aceste manifestări au fost consemnate de profesorul Iorga în scrieri pe cât de voluminoase, pe atât de documentate, în scrieri în care documentarea este ajutată și întregită de o neîntrecută putere de intuiție și de o măiestrie tot atât de neîntrecută în a rechema la viață stări de lucruri apuse de mult. Amintind ca un fel de apoteoză a fenomenalei sale activități în domeniul istoric cele zece volume de “Istoria Românilor” publicate între anii 1935—1939, spunem că tocmai pentru faptul că el socotea — ceea ce este adevărat — poporul român ca un tot unitar și indivizibil, indiferent de țara sau regiunea în care îl așezaseră împrejurările istorice, socotise și ca o datorie să cerceteze acasă la el fiecare grup românesc — să-l cerceteze și să aștearnă în multe file de cărți rodul cercetărilor sale.

Așa ne-a dat el lucrări ca: „Neamul românesc în Ardeal”, „Neamul românesc in Bucovina”, „Neamul românesc în Basarabia’ etc. N-a uitat nici pe frații din ramura cea mai îndepărtată a trunchiului românesc, adică pe românii macedoneni. Urmărea cu interes și în mod constant revistele și alte publicații scrise în dialectul macedo-român și simțea o adevărată plăcere ori de câte ori descoperea printre scriitorii români macedoneni un talent sau o licărire de talent.

Ca o amintire personală, citez faptul că din îndemnul său am colaborat, pe când eram în Macedonia, cu câteva articole și schițe, mai întâi la “Neamul Românesc”, încă de când apărea în forma de broșură, și ceva mai târziu la revista „Sămănătorul”, pentru ca, după întrerupere de mai mulți ani, să continuu această colaborare la revista „Ramuri’” de la Craiova. Nu s-a mulțumit să urmărească activitatea în domeniul cultural și național a românilor macedoneni, ci, voind să-i cunoască de aproape, a mers, cu prilejul unui congres de bizantinologie ținut la Belgrad, în o parte din Macedonia, oprindu-se câteva zile în orașul Usküb (Scopia — vechiul Sculei), locul de naștere al împăratului Justinian și centru comercial înfloritor pe fluviul Vardar — Axius al popoarelor din vechime. S-a înapoiat cu impresii entuziaste despre rolul precumpănitor pe care elementul macedo-român îl deținea în viața economică și culturală din fosta Iugoslavie. În afară de scrierile consacrate românilor din Balcani, aceste impresii entuziaste le-a rezumat la un congres al „Ligii Culturale” ținut la Timișoara, prin declarația că, în raport cu numărul lor, românii macedoneni au dat cel mai mare procent de intelectuali. În această declarație așa de măgulitoare pentru grupul românesc din care face parte și scriitorul rândurilor de față vedem încă o dovadă a dragostei sale pasionate pentru tot ce se ținea de poporul român.

*** Profesorul Nicolae Iorga. Impresii și amintiri, de Nicolae Batzaria, Familia, 1942