Rădăcinile românești ale Sofiei, Prințesa Albaniei

Prințesa Sofia Elena Cecilia de Schönburg-Waldenburg s-a născut pe 21 mai 1885, la Potsdam, Brandenburg, și a fost fiica prințului ereditar Victor de Schönburg-Waldenburg și a prințesei Lucia de Sayn-Wittgenstein-Berleburg. Tânăra a avut strămoși de origine albaneză, fiind descendentă a Ruxandrei Ghica, fiica lui Grigore I Ghica, domn al Țării Românești de două ori la mijlocul secolului al XVII-lea.

Bunicii materni ai prințesei au fost prințul Emil de Sayn-Wittgenstein-Berleburg și prima lui soție, prințesa Pulcheria Cantacuzino-Pașcanu. Ambii părinți ai Sofiei au murit când ea era mică, așa că a petrecut mare parte din adolescență la moșia de la Fântânele, din Moldova, pe care o dețineau rudele materne.

Pe 30 noiembrie 1906, tânăra s-a căsătorit cu Prințul Wilhelm de Wied, nepotul Reginei Elisabeta a României, la Waldenburg, în Saxonia. Cuplul a avut doi copii, pe prințesa Marie Eleonore, care a murit în 1956 în închisoarea de la Miercurea Ciuc, și pe prințul ereditar Carol Victor, despre care se știe că a emigrat în Germania.

Prințesa a fost foarte apropiată de mătușa soțului ei, regina Elisabeta a României, pe care a cunoscut-o când s-a mutat în România, după moartea părinților. Sofia și Regina Elisabeta au pictat, au compus și au cântat împreună, ambele fiind pasionate de muzică, iar regina a jucat un rol important în aducerea soțului protejatei pe tronul Albaniei, cerându-i lui Take Ionescu să convingă marile puteri să-l aleagă pe Wilhelm.

Sofia și soțul ei au ajuns în Albania la 7 martie 1914, la Durrës, care era capitala provizorie a micului regat. După șase luni, pe 3 septembrie 1914, țara a intrat într-o criză politică profundă, iar suveranii au părăsit Albania și nu s-au mai întors niciodată și împreună cu copiii lor au venit în România, stabilindu-se aici.

Prințesa Sofia a murit pe 3 februarie 1936 la Fântânele, lângă Bacău, la vârsta de 50 de ani.

Nicolae Iorga scria la dispariția ei în Neamul românesc: “Din curtea cantacuzinească de la Fântânele au ridicat-o pentru a o duce în țara ei pe o femeie care a avut mari ambiții, s-a hrănit cu înalte sperențe, s-a simțit doamnă de țară și, când soarta a înlăturat-o în calea ei nemiloasă, a venit la noi ca la vatra strămoșilor după temei și s-a simțit bine în mijlocul acelor buni țărani care, amintindu-și de iubirea și înțelegerea ei pentru dânșii, s-au plecat adânc la trecerea rămășițelor aceleia peste care ninseseră numai cei dintâi fulgi ai iernii apropiate.

Am cunoscut și eu pe prințesa Sofia de Wied, pe vremea când mătușa soțului ei, regina Elisabeta, îi pregătise, și cu prestigiul lui Carol l, un tron în acea țară necunoscută. Energia ei era îndemn și sprijin pentru blândul prinț german, soțul ei, care el însuși părea mulțumit cu situația pe care o avea în patria sa germană. Cine știe dacă în aceste aspirații spre un ispititor Orient nu era acel misterios impuls care nu vine de la înaintași și care la dânsa era o influență a împărăteștilor stăpânitori din Bizanț, din neamul ei cel românesc.

Răposata noastră regină nu o iubea numai pentru căsătoria care o legase de un reprezentant al familiei ei, ci și pentru alese daruri sufletești, și scrisorile pe care le-a adresat acestei nepoate prin alianță sunt pline de cea mai deplină încredere și de o prețuire deosebită”.

Trăind departe de viața noastră publică, prințesa Sofia n-a putut fi cunoscută îndeajuns. Aceia de care s-a apropiat întâmplător, fie și numai un moment, nu vor putea s-o uite”.