Sophia Charlotte a venit pe lume pe 19 mai 1744 la Mirow, în Germania, și a fost cea mai mică fiică a ducelui Charles Louis Frederick de Mecklenburg și a Elisabetei Albertina de Saxa-Hildburghausen.
Potrivit rapoartelor diplomatice din momentul logodnei ei cu George al III-lea, prințesa primise “o educație mediocră”. Deși a luat lecții de botanică, istorie naturală și limbi străine de la profesori privați, pregătirea ei s-a concentrat pe gestionarea gospodăriei și pe religie.
Când George al III-lea a urcat pe tronul Marii Britanii, la moartea bunicului lui, George al II-lea, tânărul avea 22 de ani, așa că mama și consilierii erau dornici să-l vadă căsătorit, iar Charlotte de Mecklenburg-Strelitz, care avea 17 ani, a devenit una dintre pretendente.
Regele a anunțat Consiliul Regal în iulie 1761 că are intenția de a-i cere mâna, apoi un grup numeros de la curtea regală, condus de contele Harcourt, a plecat în Germania, pentru a o aduce pe prințesă în Anglia. Englezii au ajuns la Strelitz pe 14 august 1761 și au semnat contractul de căsătorie. Au urmat trei zile de sărbătoare, iar la 17 august 1761, tânăra și-a întâlnit soțul la Palatul St. James din Londra.
La ora 9 în aceeași seară, a fost oficiată ceremonia de căsătorie la Capela Regală, de către Arhiepiscopul de Canterbury, Thomas Secker.
La sosirea în Anglia, Charlotte nu știa deloc limba engleză, dar a învățat rapid, deși vorbea cu un puternic accent german.
La mai puțin de un an de la mariaj, pe 12 august 1762, suverana a adus pe lume primul copil, pe George, prințul de Wales. Au urmat, pe parcursul căsătoriei, încă 14 moștenitori, dintre care, cu excepția a doi (Octavius și Alfred), toți au supraviețuit până la maturitate.
Palatul St. James a funcționat ca reședința oficială a cuplului regal, dar George cumpărase o proprietate din apropiere, Buckingham House, așa că, în jurul anului 1762, cuplul s-a mutat în această casă, care inițial a fost concepută ca un refugiu privat.
Cei mai mulți dintre cei 15 copii ai cuplului regal s-au născut în Buckingham House, iar Palatul St James a rămas reședința oficială și ceremonială.
În primii ani în Marea Britanie, relația tensionată cu soacra, Augusta, i-a cauzat Charlottei dificultăți în adaptarea la viața curții britanice. Regina a fost foarte apropiată de doamnele ei de onoare și de guvernantele copiilor, tratându-le cu multă prietenie.
A fost o admiratoare pasionată a muzicii lui George Frideric Händel, iar în aprilie 1764, când Mozart, care avea atunci opt ani, a sosit în Marea Britanie împreună cu sora și tatăl său, l-a invitat să cânte la o serată. Charlotte a fondat mai multe orfelinate și în 1809 a devenit patroana și finanțatoarea Spitalului General Lying-in, o instituție medicală pentru viitoarele mame, care mai târziu a fost redenumită Spitalul Reginei și astăzi este cunoscută Spitalul Reginei Charlotte.
În 1765, când suveranul a suferit un prim episod al bolii mintale care l-a afectat mai târziu, soacra Charlottei și Lordul Bute au intrat în panică. Legislația privind regența prevedea că, dacă regele ar fi devenit permanent incapabil să conducă, Charlotte ar fi trebuit să fie regentă, iar acest aranjament nu era deloc agreat.
Boala psihică a regelui a reizbucnit în 1788, iar regina a fost îngrozită. După o criză gravă a bărbatului, a refuzat să mai rămână singură cu el și a insistat să i se ofere un dormitor separat, a urmat o lungă perioadă de timp în care, împreună cu fiicele ei, s-a separat total de regele suferind și a trăit aproape izolată.
În acea perioadă a apărut un conflict între regină și fiul cel mare, George, prințul de Wales, ambii suspectându-se de intenția de a-și asuma regența în cazul în care boala devenea permanentă.
Prin legea privind regența promulgată în 1789, prințul de Wales a fost declarat regent în cazul în care tatăl devine permanent nebun, dar aceeași lege i-a plasat pe rege și pe copiii minori sub tutela reginei. Charlotte a folosit această prevedere și i-a interzis prințului să-și vadă tatăl, chiar și după ce acesta fusese declarat din nou sănătos. Regina și prințul de Wales s-au împăcat în cele din urmă, la inițiativa ei, în martie 1791.
Pe măsură ce boala psihică a lui George al III-lea s-a agravat, personalitatea reginei s-a modificat: a dezvoltat un comportament greu de suportat de cei din anturaj, a intrat în depresie și nu a mai vrut să apară în public, nici măcar la concertele muzicale pe care le iubea atât de mult, iar relațiile cu copiii au devenit tensionate.
Revoluția franceză din 1789 a adăugat, probabil, un nou motiv de îngrijorare în viața Charlottei, mai ales pentru că era apropiată de regina Maria Antoaneta a Franței și cele două corespondau frecvent.
Maria Antoaneta i-a scris imediat după izbucnirea revoluției la Paris, iar regina Angliei a aranjat ca mai multe apartamente să fie pregătite în cazul în care curtea regală a Franței ar veni în exil în Marea Britanie.
În 1811, regele George al III-lea a fost plasat permanent sub tutela soției, dar aceasta nu l-a putut vizita foarte des din cauza comportamentului lui violent și se pare că după iunie 1812 nu l-a mai văzut deloc.
În timpul regenței fiului ei, Charlotte a continuat să-și îndeplinească rolul de primă doamnă la evenimentele oficiale, a fost gazdă, alături de el, la recepții, însă în ultimii ani a devenit nepopulară, fiind chiar huiduită pe stradă de supușii de la Londra.
Regina s-a stins din viață pe 17 noiembrie 1818, la vârsta de 74 de ani, în prezența fiului cel mare, și a fost înmormântată la Capela Sf. James de la Castelul Windsor. George al III-lea, care a murit un an mai târziu, nu a fost informat despre dispariția ei și, probabil, nici nu ar fi înțeles ceea ce i se spune.
Charlotte a fost consoarta cu cea mai lungă domnie din istoria britanică, în total 57 de ani și 70 zile, după prințul Filip, ducele de Edinburgh, care a fost prinț consort timp de 69 de ani.
