Villa! Pancho Villa!
Toată populaţia Mexicului aclamă frenetic pe acest liberator, pe generalul-șef Pancho Villa care, în fruntea unei armate de 150.000 de oameni, a pătruns în capitală. Suntem în anul 1915. Nu mai departe de acum zece ani, eroul naţional era un ţăran simplu. O crudă nedreptate a dictatorului Porfino Diaz l-a făcut să se revolte și Pancho şi-a alcătuit o bandă cu care a masacrat, incediat, distrus, pentru a veni în ajutorul populaţiei sărace. A urmat apoi revoluţia din 1920.
Şeful insurecţiei, F. Madero, a făcut apel la Pancho Villa. În câteva săptămâni, banditul devenit general a pus pe picioare o armată care a înfrânt trupele guvernului. Revoluţia lui Madero a reuşit şi iată-l pe Pancho Villa comandantul şef al armatei. Ecoul faptelor lui a ajuns din Mexic în lumea întreagă, sar comploturile contra lui Villa se ţineau lanţ şi, după doi ani de la izbânda din Mexic, a fost luat prizonier. Puţin timp după aceea președintele Madero a fost asasinat. Dornic să îi răzbune moartea, Pancho Villa a evadat şi a înjghebat o nouă armată, dar de data aceasta, şansa nu l-a mai ajutat. Merge din dezastru în dezastru, apoi se retrage în munţi, dar inamicii săi îl urmăresc şi în dimineaţa zilei de 6 mai 1922 îl ucid pe o stradă din Parral.
La aflarea morţii „liberatorului din Mexic”, o imensă emoție a cuprins populaţia Mexicului. O femeie, Katharine Oaks, fostă dansatoare la Zigfield Follies din New York, a fost acuzată că l-ar fi trădat. La cincisprezece ani după moartea lui Pancho Villa, Katherine era încă urmărită de amicii eroului mexican, care voiau să-i răzbune moartea.
Hărțuită, veșnic amenințată, fosta dansatoare de la Ziegfried Follies a decis să-şi istorisească viaţa şi aventurile prin care a trecut în compania lui Pancho Villa. Este o spovedanie impresionantă, pe care ziarul Rampa a oferit-o cititorilor săi în 1937:
“Nu! Nu l-am ucis pe Pancho Villa! Pancho Villa a fost amicul meu, binefăcătorul meu. Ba cred chiar că m-a iubit… Dar înainte de a povesti extraordinarele aventuri care au influenţat acum câţiva ani destinele noastre, vreau să-mi descriu viaţa. Despre copilăria mea nu prea am ce povesti. Ea a fost tristă, penibilă, şi nu merită să fie relatată. Adevărata mea viaţă nu începe decât în ziua în care Ziegfield, „regele muzic-hall-ului”, m-a descoperit. Până atunci, n-am fost decât una din numeroasele chorus-girl care iau parte în fiece noapte la viaţa Broadway-ului.
CUM AM DEVENIT VEDETĂ PESTE NOAPTE
Într-o seară, plecând din cabina mea de la „Follies”, un domn tânăr şi elegant a venit să mi se prezinte. Îl chema Herbert Uribe. Era frumos, înalt şi foarte spiritual. Fiul unei bogate familii mexicane, îşi făcea studiile la Universitatea Columbia. Băiatul, care părea foarte amorezat, mi-a plăcut pe moment. Am stat mult timp de vorbă între culise şi ne-am dat întâlnire pentru a doua zi. Herbert era tânăr, pasionat, generos şi, în plus, un perfect gentlemen. De atunci, ne-am întâlnit în fiecare zi şi eu, care nu mai iubisem niciodată, am descoperit amorul. După câteva săptămâni, ne-am logodit şi am plecat spre Mexic, ca Herbert să mă prezinte familiei sale. Tatăl logodnicului meu este unul din marii chirurgi ai oraşului. Am fost primită ca o regină şi sărbătorită ca atare. După puţin timp, căsătoria noastră a fost celebrată. Bărbatul meu şi cu mine ne-am instalat într-o veche „hacienda” spaniolă pe care socrii mei o aveau la Chihuhua. Acesta este momentul din care încep aventurile mele extraordinare. De câteva luni, războiul civil făcea ravagii în regiunea Chihuahua, unde armata lui Pancho Villa a nimicit trupele guvernamentale.
Într-o noapte, una din caldele nopți de vară, am fost trezită de lătratul câinelui meu. Cum eram străină, nu m-am gândit la insurecţia ce domnea şi credeam mai curând că unul din vecinii noştri pe care lătrăturile câinelui meu îl enervau căuta să-l omoare. Crezând că acesta se pregăteşte să-şi pună planul în aplicare, m-am sculat şi numai cu o uşoară haină de casă am ieşit pe terasa care domina curtea. Sub palmieri, ale căror siluete luna le proiecta pe dalele curţii, am putut distinge un om înarmat cu o puşcă. Tot atunci l-am văzut chemând câinele şi jucându-se cu el. Înfricoşată de ce va urma, am smuls o cărămidă care ieşea din perete şi, cu toate puterile mele, am asvârlit-o în capul omului care se găsea exact sub terasa unde mă aflam.
Proiectilul îşi ajunsese ţinta.Omul căzu, dar purtată de elanul cu care aruncasem cărămida, am lunecat de pe terasă, căzând pe dalele din curte. Nici astăzi nu înţeleg cum de am scăpat teafără. Când mi-am revenit în simţiri, am zărit lângă mine, nemişcat, trupul omului pe care-l lovisem şi care avea capul plin de sânge. Dar, în acelaşi moment, o umbră a apărut dintr-un colţ al curţii şi un om a sărit asupra mea, m-a apucat de încheieturile mâinilor şi m-a târât în stradă. Eram înfricoşată, aşa că n-am putut scoate măcar un sunet sau un strigăt de ajutor. Necunoscutul m-a luat în braţe şi m-a purtat astfel până într-o stradă vecină, unde îl aştepta calul său. M-a aşezat de-a curmezişul şi a pornit-o apoi în galop.
UN GEST DE RECUNOŞTINŢĂ
Străzile prin care am trecut erau toate pline de oameni înarmaţi. În câteva minute am sosit în faţa primăriei, unde am fost înconjurată de soldaţi şi coborâtă de pe cal. În tot acest timp, între răpitor şi mine n-a fost schimbat nici un cuvânt. Cu un glas poruncitor, acesta a dat câteva ordine care au fost imediat executate. Toţi aceşti oameni înarmaţi îi spuneau „jefe”— adică şef sau conducător, şi îi arătau un mare respect. În acest moment am priceput că răpitorul meu nu era decât Pancho Villa, faimosul bandit care se intitula “liberator al Mexicului”.
L-am recunoscut, căci îi văzusem fotografia prin ziare. Era un tip greoi şi cu apucături bestiale. Am fost cuprinsă de o teamă vecină cu nebunia. — Să nu-ţi fie frică, mi-a zis Pancho Villa, care dirija lupta, trăgând el însuşi cu două revolvere. Peste puţin timp, împuşcăturile au încetat. Mai mult moartă decât vie, am căzut pe un scaun care se găsea pe acolo. Pancho Villa, care uitase fără îndoială de prezenţa mea, m-a zărit şi, în acelaşi timp, şi îmbrăcămintea mea sumară. Atunci, dezbrăcând larga lui pelerină, m-a îmbrăcat cu ea. Râzând de aerul speriat pe care-l aveam, cum şi de felul cum mă îmbrăca pelerina, Villa a desfăcut de la fularul lui o broşă cu o piatră mare, verde, în formă de inimă şi mi-a întins-o zicând:
— Ar fi o mare onoare pentru mine dacă aţi accepta să purtaţi această bijuterie la „mantoul” dumneavoastră.
Şi adăugă în continuare:
— Mi-aţi salvat viaţa. Dacă n-aţi fi intervenit la lătratul câinelui, aş fi fost un om mort. Dar cum eu nu înţelegeam cele ce spunea, începu să-mi explice. Surprins de soldaţii guvernului pe când făcea o recunoaştere în cartierul nostru, Pancho s-a refugiat în curtea noastră, unde era să fie doborât dacă nu aruncam cărămida în capul omului care îmi chinuia câinele.
— Am faţă de dvs. o datorie de care nu ştiu cum am să pot să mă achit. Dar să fiţi sigură că totdeauna braţul lui Pancho Villa vă stă la dispoziţie. A doua zi de dimineaţă, m-a condus acasă. Despărţindu-mă de „liberatorul Mexicului”, am vrut să-i înapoiez broşa pe care mi-o împrumutase aşa de cavalereşte. Dar el n-a vrut s-o primească.
— Păstraţi această bijuterie, mi-a spus. E un talisman care mi-a purtat totdeauna noroc. Sper că va avea şi pentru dvs. aceleaşi efecte. Am păstrat broşa pe care o credeam fără prea mare preţ şi care pentru mine nu avea decât valoarea unei amintiri. Ori, într-o zi, soţul meu a evaluat bijuteria şi, spre stupoarea noastră, piatra mare cât o nucă era un smarald veritabil de 50 de carate, preţuită la 20.000 de dolari, adică peste 400.000 franci.
ÎNAPOIAZĂ-MI TALISMANUL
Nu l-am mai revăzut pe Pancho Villa mult timp. El continua cariera sa aventuroasă cutreierând Mexicul şi declarând revoluţii, în timp ce eu şi soţul meu ne aflam la Juarez, un orăşel situat la graniţa Statelor Unite. În acel moment, Mexicul nu oferea prea multă siguranţă. Nu încercam să mă înapoiez în oraşul Chihuhua. Dar, de la un timp, am observat cum doi oameni mă însoţeau mereu de la oarecare distanţă, de câteori ieşeam la plimbare. Aceşti oameni străini au început să mă intrigue și într-o zi m-am apropiat de ei şi i-am întrebat cine sunt. Ei s-au descoperit respectuoşi şi unul dintre ei mi-a spus surâzând:
— Puteţi fi liniştită, doamnă! Pancho Villa veghează asupra dumneavoastră.
Am început să urmăresc cu pasiune aventurile celui ce se intitula „liberatorul Mexicului”. Într-o zi, unul din cei doi păzitori ai mei s-a apropiat de mine şi scoţând o trusă din buzunar mi-a arătat o superbă pereche de cercei înconjuraţi cu diamante.
— Neşansa urmăreşte pe „jefe” mi-a zis omul. De când v-a dăruit broşa port-bonheur, înfrângerile se ţin lanţ. Vă roagă să acceptaţi acest dar şi să-i înapoiaţi talismanul. Cum era să refuz! M-am înapoiat acasă şi am dat omului broşa ca s-o transmită lui Pancho Villa!
PANCHO VILLA APARE DIN NOU
Anii treceau. N-am mai auzit vorbindu-se prin presă de Pancho Villa. În 1921, o întâmplare a făcut ca să ne întâlnim. Soţul meu, Herbert Uribe, a fost reţinut la Los Angeles ca informator al poliţiei americane, pentru a da informaţiuni cu privire la furtul unor automobile. Libertatea nu-i putea fi acordată până ce Mexicul n-ar fi extrădat pe „inamicul public No. 1 al Californiei”, faimosul „Little Phil”, care se refugiase acolo. Am făcut mii de demersuri la diverşii magistraţi ai statului, ba chiar şi noului preşedinte al republicii, ca să aprobe extrădarea lui Little Phil, în schimbul libertăţii soţului meu.
Dar toate eforturile au rămas fără rezultat. Presa s-a sesizat de această afacere şi a făcut mare caz de demersurile mele. Amicii lui Little Phil au uitat că scopul meu nu era decât de a-mi vedea soţul pus în libertate. Ei credeau că eu fac jocul poliţiei şi mă socoteau drept o trădătoare. A fost parcă un miracol că am scăpat răzbunării lor. Într-o seară, la un bar din Juarez, amici de-ai lui Herbert mi-au oferit de băut, însă eu am trimis paharul unui muzicant. Omul căzu în nesimţire. Drogul mi-era destinat.
În acelaşi timp, doi bandiţi s-au repezit asupra mea, m-au legat şi, asvârlindu-mă într-un automobil, au pornit cu toată viteza. Au gonit toată noaptea, iar în zori ne aflam la poalele munţilor. Automobilul a oprit în faţa unei case ţărăneşti, cu ferestrele bătute în scânduri. O voce groasă a dat câteva ordine înfuriate. Această voce o cunoşteam. Era a lui Pancho Villa.
Toată frica de care eram cuprinsă s-a risipit. Dacă Pancho era acolo, eram salvată. El veni spre mine, colosul care era spaima Mexicului.
— Dumneata, dumneata, strigă el stupefiat când m-a recunoscut. Răpitorii mei se apropiară de el pentru a raporta îndeplinirea misiunii, dar Pancho Villa mugi ca un taur și, întorcându-se scurt pe călcâie, îi culcă la pământ dintr-un singur pumn. Calmat, îmi spuse că a vrut să-l apere pe Little Phil de femeia detectivă care voia să-l predea poliției.
— Nu știam că această femeie ești dumneata, îmi spuse el cu un aer trist. Fața lui s-a luminat brusc când i-am explicat că nu ajutam poliţia decât ca să-mi liberez soţul, care era prizonier la Los Angeles.
— Bravo! Îmi plac asemenea fapte. Te voi ajuta. Şi continuă:
— Poftim broşa. Ia-o! Dumneata ai nevoie de noroc acum mai mult decât mine.
Zicând acestea, se apropie de mine şi îmi anină broşa de rochie. Dar greşeală! Talismanul care mie trebuia să-mi poarte noroc, lui Pancho Villa acesta despărţire avea să-i fie fatală. Dacă soţul mi-a fost redat peste câtva timp, aceasta se datoreşte intervenţiilor lui Pancho Villa la preşedintele republicii. Soarta a făcut însă că puţin timp de la aceasta neînţelegerile să se ivească între noi şi să ne împingă la divorţ.
Era tocmai în timpul când am aflat de moartea lui Pancho Villa. Nu îl mai văzusem de la întâlnirea noastră în casa de la poalele munţilor. Dar prietenia mea cu detectivul care mă ajutase în cercetările anterioare a părut suspectă amicilor lui Pancho Villa, care mă acuzau de a fi trădat pe şeful lor inamicilor. De atunci, ei au continuat să mă urmărească cu ura lor. Dar nu-i adevărat. O jur! Nu l-am trădat pe Pancho Villa! Aceasta este trista istorisire a relaţiilor mele cu cel ce a fost intitulat „liberatorul Mexicului”. Odată cu moartea lui, s-a sfârşit şi norocul meu. Mult timp încă am purtat — în amintirea lui — faimoasa broşă. Și talismanul mi-a adus noroc. Pot zice chiar că neşansa m-a urmărit din ziua în care am pierdut această broşă-talisman a lui Pancho Villa. Dar, cu toate acestea, jur. Sunt nevinovată!
*** Rampa, iunie 1937
Pacho Villa, pe numele său real José Doroteo Arango Arámbula, s-a născut pe 5 iunie 1878 în orașul San Juan del Rio, Durango, și a fost ucis pe 20 iulie 1923 în Hidalgo del Parral, Chihuahua.
