“Când a fost capturat Terente, în baltă, în dreptul Măcinului, banditul se târâse lângă mal, spre a fi găsit şi scăpat de la moarte de vreun pescar lipovean care i-ar fi mai rămas credincios. Dorul de viaţă întrecuse temerea de a nu fi surprins de poteraşi; sub orice risc, Terente voia să trăiască.
La apropierea jandarmilor de sub comanda d-lui locotenent Manolescu, n-a mai aşteptat să se repete somaţiunile de predare şi a ridicat numaidecât mâinile în sus, renunţând la ameninţările ce le făcuse cândva că nu se va lăsa prins viu. Instinctul de conservare învinsese de astă dată trufia banditului, înfrângerea, prima şi ultima înfrângere făcuseră din temutul Terente un instrument docil.
Fără nici o rezistenţă s-a supus poruncilor poteraşilor, făcând pe mieluşelul şi implorând mila comandantului jandarmilor, cu priviri rugătoare, nemaiputând să vorbească din cauza limbii rupte la vârf de glonţul sergentului Cernica Ştefan.
De altfel, în tot timpul scurtei sale detenţiuni, a cerut în scris să i se dea ajutoare spre a scăpa cu viaţă, manifestând cea mai desăvârşită pocăinţă, pornită dintr-un sentiment de profundă laşitate. De lângă Măcin a fost pornit cu vaporul „Independenţa” a N. F. R., naviul vaporului fiind plătit cu 3.000 de lei luaţi din chimirul lui Terente, şi debarcat la Ghecet.
Aci, întreaga noapte de sâmbătă spre duminică şi la Carcaliu, în ziua următoare, până în momentul morţii, Terente a fost de o prolixitate şi destul de „vorbăreţ” în scris. Tuturor care îi solicitau le acorda autografe pe care le iscălea cu numele său şi titulatura de „regele bălţilor”.
O destăinuire „oficială” cerută de d. maior Stavrescu, Terente a făcut-o în scris pe toate feţele a trei coale mari de hârtie. Un scris relativ bun, mărunt, cu un stil puţin confuz din cauza împrejurărilor în care se găsea, dar totuşi trădând multă inteligenţă, cu bogăţie de amănunte asupra vieţii şi isprăvilor săvârşite în ţară la noi şi în străinătate, Terente s-a destăinuit cu „suflet curat“, cum spunea el, în ajunul morţii.
De la început e de observat că banditul n-a prea avut „sufletul curat“, căci şi în ajunul morţii a tăgăduit multe din crimele săvârşite aci, între care uciderea şefului postului de jandarmi din Carcaliu, numai să câştige îngăduiala binevoitoare a poteraşilor, spre a i se cruţa viaţa. În schimb, de isprăvile săvârşite în străinătate şi de fapte care aparţin domeniului sentimental a „vorbit” cu un lux de amănunte, care denotă o fantezie foarte productivă.
În primul rând, Terente a ţinut să arate că şi-a prevăzut sfârşitul, de la care nu s-a putut da în lături, împins de o neînduplecată fatalitate. Terente trebuia să se sfârșească în pământul natal, după 2 luni de la reîntoarcerea sa aci și după ce timp de trei ani cutreierase, fără astâmpărare, 4 – 5 țări străine, unde era necunoscut. Destăinuirile muribundului Terente, condamnat mai dinainte la moarte şi al cărui cap, vorba unui spiritual confrate, îşi avea locul destinat la muzeul morgei din Capitală sunt foarte interesante. Din ele vom spicui câteva mai de seamă.
Terente era un răsfăţat al mamei sale încă din frageda copilărie. Familia sa, toţi gospodari de frunte în Carcaliu, n-a avut niciun pierde vară şi mai ales n-a avut bandiţi.
Ştefan, răsfăţatul mamei, spirit de aventurier, foarte inteligent, s-a emancipat repede de familia sa, apucând căile necunoscutului. Venind războiul, după mici peregrinaţiuni ca marinar pe vase comerciale şi pescar, s-a ataşat trupelor aliate franceze şi a servit câtva timp pe vasele de război care operau în Mediterana, înrolat în reg. 38 infanterie (Brăila) și a dezertat la un scurt interval, sub cuvânt că era crunt persecutat de un ofiţer al companiei, locot. Lazăr, azi căpitan, comandantul companiei 2 grăniceri.
Urmărit de autorităţile militare pentru dezertare, trudit sufleteşte de pierderea unicei soţii, o frumoasă lipoveancă îngropată de el cu mare pompă la Giurgiu, Terente se dedă la mici acte banditeşti, pentru ca după un scurt interval să se angajeze în banda lui Anghel, vestitul bandit care teroriza judeţele Tulcea şi Brăila. În această bandă, Terente s-a agitat cu o vrednicie feroce, dezvăluindu-şi calităţile de bandit foarte îndrăzneţ. După capturarea lui Aghel, Terente îşi formează o bandă cu Vasile Pavluscai, apoi cu Deiu Petrov și Lavrinte. Cu această bandă terorizează jud. Brăila şi vestul judeţului Tulcea, comiţând șase asasinate, numeroase tâlhării şi patru răpiri de fete tinere.
Două din asasinate le-a comis din motive sentimentale, pentru că Terente avea patima femeii, cântecului şi băuturii. Reîntoarcerea sa în ţară, după trei ani şi când toţi îl uitaseră, chiar şi neîmpăcaţii săi urmăritori, a fost determinată şi de un sentiment ce n-a putut să şi-l învingă: dorul după unele femei pe care le îndrăgea cu patimă.
„A fost să fie aşa sfârşitul meu”, spune Terente în destăinuirile sale, „şi după mine, desigur, vor veni alţi Terenţi“.
Bogăţia de amănunte a isprăvilor săvârşite de el Terente le rezervă pentru timpul cât a cutreierat Orientul, Bulgaria, Serbia şi Grecia, în cei trei ani cât a lipsit din ţară, după fuga din 1924. În prima parte a destrăinuirilor, Terente nu-şi recunoaşte vinovăţia decât în crimele pasionale, unele jafuri şi răpiri de fete. Activitatea sa în străinătate o descrie amănunţit şi poate cu o fantezie de povestitor iscusit, în tot cazul cu megalomanie.
Terente o spune neted: „Am comis 18 crime în Bulgaria, Serbia şi Grecia, din care cauză, în cele din urmă, a trebuit să fug ca să scap de temniţele de acolo, pe care le-am cunoscut uneori în treacăt”.
După expatrierea din România, în vara anului 1924, a trăit un timp bine în Bulgaria, ca refugiat politic dobrogean. În urmă, demascat, s-a apucat de tâlhării, fie pe cont propriu, fie cu bande improvizate, care au fost repede distruse. Fugărit în Bulgaria, a trecut în Serbia, unde și-a făcut alte bande şi a comis multe tâlhării. Din Serbia a trecut în Grecia de nord, înspre graniţele bulgare şi turceşti, fiind de câteva ori descoperit şi gata să zacă pe viaţă în temniţele acelor ţări.
Nu e adevărat că a fost în Italia, Franţa sau la Hamburg, în Germania, unde s-a spus că a fost arestat un Terente oarecare, căci nu s-a îndepărtat de ţările din Orient, deşi ar fi dorit mult să plece în America. Lipsa de bani, mizeria cumplită în care zăcea în ultimul timp şi urmăririle continue ale poliţiilor din Bulgaria, Serbia şi Grecia, ca şi dorul de locul natal, l-au hotărât să se reîntoarcă în ţară. A fost ajutat în acest scop de consătenii lui, care pescuiesc în apele bulgare.
Asupra fiorosului bandit Deiu Petrov, vărul şi tovarăşul său, Terente a arătat că a conlucrat câtva cu el şi în Bulgaria, apoi s-au despărţit, fiecare apucând alte drumuri. După un timp, Terente s-a întâlnit din nou cu Deiu Petrov în Serbia şi au „conlucrat” în bandă, până ce, de teamă de a nu fi prinşi, s-au despărţit iarăşi. Ultima întâlnire cu Deiu Petrov a fost la Semedreno (Serbia). Terente acuză pe acest tovarăş ca autor direct al asasinatelor comise în ţară şi care i se atribuiau lui, adăugând că Deiu era de o ferocitate sălbatică, fără milă şi oarecum nedisciplinat, chiar poruncilor „regelui bălţilor”.
Probabil, afirmă Terente, Deiu Petrov a căzut şi el în cursa întinsă de autorităţile sârbeşti, căci mai bine de un an nu a mai auzit de el. De altfel, Deiu Petrov era fără iniţiativă, un instrument de execuţie neînfricat în crime şi acţiuni mari, neîndurător faţă de orice era omenesc.
Banditul, în destăinuirile sale, are o mică apreciere bună şi cinstită despre mama sa, Varvara V. Terente. Pentru această mamă „bună şi prea îngăduitoare“, Terente n-are decât vorbe înduioşătoare şi regretă toate suferinţele pe care bătrâna Varvara le întâmpină de pe urma fiului ei.
„Sărmană mamă”, scrie Terente, „mă gândesc dacă, nemaifiind eu în viaţă, vei scăpa de suferinţe. Ai fost de două ori sfântă, şi când mă îngrijeai cu tot devotamentul, şi când sufereai chinurile temniţei şi maltratările poliţieneşti. Iartă-mă, mamă!”
Ca o disculpare a vinovăţiei mamei sale, socotită complice şi tăinuitoare a faptelor fiului ei, pentru că îi cunoştea şi nu îi destăinuia ascunzişurile, Terente susţine că bătrâna Varvara nu îi putea cunoaşte locurile, fiindcă el le schimba, ca să nu fie aflate de putere. „Nu învinovăţiţi pe mama! Ea şi-a făcut numai datoria faţă de un fiu păcătos, dar care totuşi era rupt din trupul ei. Iertaţi-o, de vreme ce mă aveţi pe mine!”
Terente are unele aprecieri bune pentru câteva femei ce le-a îndrăgit şi cuvinte de blestem pentru altele care i-au ţintit pierzarea. A pomenit apoi de împrejurările capturării domnișoarelor Herşcovici şi Cernescu şi de atacul de la Carcaliu, în noaptea Învierii, la casa preotului Filip.
Banditul n-a uitat să-şi dea părerea despre acţiunea întreprinsă împotriva sa şi să aibă aprecieri asupra jandarmilor urmăritori. „Sunt oamenii stăpânirii, scrie banditul, şi trebuie să execute întocmai ordinele; ei n-au nici o vină, contrar o păţesc ca mine, de la căpitanul Lazăr“.
Terente afirmă în declaraţiile sale că a avut în dese rânduri prilejul să ucidă nestânjenit o mulţime de jandarmi. N-a făcut-o, spre a cruţa viaţa unor slujitori nevinovaţi. Povesteşte cum, zilele trecute, una din patrulele care îl urmăreau, aceea de sub comanda plutonierului Antohie, şeful secţiei de jandarmi din Carcaliu, a trecut pe lângă el când îşi lua „dejunul”.
„N-am voit să trag, spune Terente, deşi a trecut la doi paşi de mine. Aş fi ucis un nevinovat, m-aş fi descoperit şi… îmi deranjam masa”. În fine, de locot. Manolescu, cel care l-a scăpat de urgia primelor manifestări de “bucurie” ale poteraşilor, Terente vorbeşte cu multă recunoştinţă şi îi adresează mulţumiri pentru că nu l-a lăsat să piară în baltă şi să-l „mănânce peştii”.
Deşi, la sfârşitul destăinuirilor, Terente cere iertare tuturor celor cărora le-a făcut rău şi afirmă iarăşi că şi-a prevăzut sfârşitul, de la care nu poate fi sustras, solicită totuşi îngrijiri medicale spre a scăpa cu viaţă, făgăduind că se va cuminţi şi, după ispăşirea pedepsei în ocne, se va face folositor societăţii.
Înainte de moarte, a fost pus în faţa d-lui inginer Ţicău, cel care a fost prădat de bandit în apropiere de Carcaliu. Banditul, cu această ocazie, ca şi în destăinuirile sale scrise, pomeneşte de scrisoarea pe care a trimis-o inginerului şi actele ce i-a înapoiat… pe apă. Într-adevăr, cu puţine zile înainte de capturarea sa, Terente a scris câteva rânduri domnului Ţicău, arătându-i că în suma ce a luat-o de la d-sa a găsit numai 122.000 de lei şi că să nu-i pară rău de această pagubă, banii nefiind personali.
Alătura la această scrisoare şi actele justificative pe care le luase de la inginer. Într-o formă de complet dispreț de tot ce este pământesc, Terente încearcă să consoleze pe inginer asupra pierderii banilor, arătând că în definitiv banul are o valoare foarte relativă.
„Ce folos că în prezent am destui bani, scrie banditul, dacă nu-i pot folosi cum vreau. Aș dori să pot ajunge cu ei om de treabă, să ajut pe cei în nevoie. Dar nu pot. În codru duc prea de multe ori nevoia chinuitoare a foamei. Şi ce frumos e codrul…” Actele şi scrisoarea le-a pus într-o sticlă, iar aceasta a lăsat-o să plutească pe apă, în josul Dunării. Sticla a plutit printre şlepuri şi bărci, până ce a fost găsită de jandarmii posturilor fixe, în faţa Măcinului.
Banii furaţi de la Carcaliu şi inginerul Ţicău au fost cheltuiţi în parte cu bacşişuri, danii şi cu nevoi de alimente ale banditului. La Terente nu s-au găsit decât 47.000 lei, în cele două chimire ce le avea în jurul pieptului în momentul când a fost găsit de putere, iar al treilea chimir, cu alte câteva zeci de mii, banditul l-a pierdut în timpul când era fugărit de jandarmi”.
*** Dimineaţa, iunie 1927
