Ultimul interviu al lui Aurelian Andreescu. Artistul a murit pe 22 iulie 1986, la doar 44 de ani

— De ce ziceţi că v-a surprins telefonul meu, Aurelian Andreescu?

— Pentru că, de câtăva vreme, activitatea lui Aurelian Andreescu cunoaşte un con de umbră. Telefoanele sună mai rar, treburile nu mai merg ca odinioară, sănătatea îmi dă de furcă, cu toate că mă aflu în cea mai mare formă de când mă știu. Și cred că nu exagerez.

— Asa-i viata. Şi pentru că vă aflaţi in acest moment de cumpănă, este bine, cred, că v-am telefonat. Să căutăm, deci, împreună să recompunem drumul artistic al lui Aurelian Andreescu, produsul numărul unu al muzicii uşoare din ultimele decenii. Aruncând un arc peste timp, cu riscul de a fi contrazis de preopinent, vă rog să-mi spuneţi dacă nu vi se pare că aţi obtinut statutul de vedetă mai repede decât trebuia.

— Am destule păcate, dar de acest lucru nu mă simt vinovat, încă din tinereţe viata m-a catapultat fără să forţez nota. Vreau să cred că am avut ceva dăruire, altfel nu-mi explic nici eu ascensiunea.

— Cum ați debutat, Aurelian Andreescu? Greu, ușor?

— Întâmplător. Eram împreună cu niște prieteni la Pescăruș și ne amuzam cântând odată cu orchestra. M-a remarcat chitaristul Gaby Mezei. Se pare că i-am plăcut de vreme ce m-a invitat pentru a doua zi la Electrecord. Am pășit cu dreptul. Din clipa aceea, viata mea s-a împletit cu muzica ușoară, definitiv si irevocabil. Așa se schimbă destinul omului în nici 24 de ore.

— De multe ori chiar în câteva secunde. Iată, până în seara cu pricina, vă vedeați în fata planșetei, doar ați terminat Şcoala tehnică de arhitectură, sau conductor arhitect pe nu ştiu ce şantier.

— Chiar aşa a fost, dar vreau să ştiu care tânăr nu dă planşeta pentru mirajul scenei?

— Scena e un miraj şi pentru un cântăreţ de muzică uşoară?

— Scena-i scenă pentru orice artist pătruns de actul pe care-l face. La început mi-a fost greu. Sunt un mare emotiv. Ea, emotivitatea, bat-o vina mi-a adus și necazuri, dar și bucurii. Cred că lansarea mea fulgerătoare se datorește unui concurs de împrejurări.

— Care anume?

— Pe atunci, acaparau piața vedete trecute de prima tinerețe. Foarte greu se putea afirma un tânăr. Începuseră să apară stiluri noi, ceea ce îmi era favorabil, melodiile erau cântate de foarte tineri interpreți. Era vremea lui Paul Anka, Blenda Lee, Neil Sedaka, toți sub 20 de ani. Cred că așa se explică rapida mea afirmare.

— Am arătat mai sus și voi explica mai încolo de ce vă socot un mare cântăreţ, poate uitat în ultima vreme, dar aş dori să aflu dacă ați moștenit talentul sau nu.

— Nu știu dacă se poate numi moștenire, dar părinții mei erau muzicali. Formam un trio cunoscut în tot cartierul, mai ales prin colinde. Cum am copilărit în jurul Operetei, mergeam foarte des pe acolo, dar genul nu mi-a dat nicicând târcoale. Niciodată nu m-am visat la operetă. Doream în sinea mea altceva.

— Poate la operă? În copilărie visurile sunt permise.

— Nu. Cântatul nu mă preocupa.

— De ce ați trădat planșeta, Aurelian Andreescu?

— Grea întrebare. Eram foarte tânăr și valurile succesului m-au ameţit. Nu faptul că m-am rupt de la planşetă mi se pare astăzi cel mai grav, ci — vai, cât de greu îmi vine! — ruperea de realitatea imediată. Nu ţineam cont de sfaturi, nu mă interesau poveţele…

— Dacă dăm timpul înapoi, azi încotro v-aţi îndrepta paşii?

— Fără discuţie că tot spre muzică, căci am pretenţia să afirm că nu mi-am irosit vremea în zadar. Am contribuit şi eu cu ceva la această meserie, la dezvoltarea muzicii uşoare româneşti. Dar, de ce să n-o recunoaştem, altfel mi-aş purta paşii, altfel mi-as alege prietenii.

— V-ați lansat prin anii 1960. Pe vremea aceea muzica avea un ritm foarte alert. Era vremea rock-ului. Astăzi, linia melodică este din nou mai lentă, mai aproape de suflet. Noua modă a liniei melodice a cerut o adaptare sau lucrurile au mers de la sine?

— Credeţi că în alte domenii de activitate viaţa a stat pe loc? Şi apoi, nu spuneaţi dumneavoastră că gloria se menţine greu? Ştiam că sunt un nume, că reprezint un stil, la fel cum ştim că primăvara vine an de an, dar de fiecare dată este alta. Şi această realitate mă obligă.

— Fără îndoială, sunteţi un stil, un nume. Mulţi caută să vă imite. Dumneavoastră aţi avut sau aveţi idoli, Aurelian Andreescu?

— Nu-i un secret pentru nimeni că la începutul carierei am căutat să-l imit pe Tom Jones. Dar, cu timpul, mi-am căutat făgaşul, m-am despărţit de idol, i-am mulţumit pentru ajutor şi mi-am văzut de drum.

— Se zice că Adrian Romcescu vă calcă umbra. Nu vă deranjează situația?

— Nu sunteți nici primul, nici ultimul care-mi zice acest lucru. Eu vedeam altfel adevărul. însă cine poate stăvili gura lumii? Deci l-am invitat pe Romcescu să imprimăm un duet. Banda magnetică este sfântă. Vă rog să notaţi că eu, Aurelian Andreescu, afirm în cunoştinţă de cauză că Adrian Romcescu nu imită glasul meu. Mai mult, este singurul cântăreţ care-mi place, căci cântă cu dăruire, cu suflet si cu glas.

— Am înţeles că-l apreciaţi pe Romcescu, dar în afara lui nu-mi puteți da încă un nume? An de an, la diferite concursuri organizate fie în aer liber, fie de televiziune, apar noi si noi laureaţi.

— După Romcescu, trebuie să pun punct. Nu am remarcat nici un alt nume. Concursurile nu sunt edificatoare, iar şcolile populare de artă nu prea au eficienţă. Din păcate, câştigătorii aşa cum apar, tot aşa dispar. Meserie grea.

— Învăţaţi repede o piesă nouă?

— Întrebarea cere un răspuns foarte lung. Mă voi rezuma să vă spun că melodiile pe care le cânt nu le învăţ niciodată. Ştiu cuvintele, linia melodică, dar asta nu-i totul. Important este cum le “zici“. Or, aici intervin mulți factori. În ultimă instanţă, contează legătura pe care o faci cu publicul, fie că te afli la un restaurant, fie la un festival.

— De mulţi ani asistăm la un fenomen nou. Compozitorii iau microfonul, iar unii cântăreţi devin compozitori. Dumneavoastră ați rămas consecvent interpretării.

— Cred că este bine ca fiecare să facă ce ştie mai bine. Asta nu înseamnă că nu-i apreciez pe unii, precum Marius Ţeicu, Horia Moculescu sau Cornel Fugaru.

— Aveţi 26 de ani de carieră. Mi-ati spus că la radio ați imprimat peste o mie de melodii. Este o cifră fantastică, dacă ne gândim ce exigentă este instituţia respectivă. După părerea mea, înseamnă că în carieră ati cântat câteva mii de piese. Puteti alege, din acest noian de melodii, una singură? Pe care o iubiţi cel mai mult?

— „Oameni” de Marius Țeicu.

— Tocmai piesa respinsă la Concursul de la Mamaia?! O faceţi din spirit de frondă?

— Nu cunosc acest sentiment. Înainte de toate, pentru mine, „Mamaia“ prezintă un mare mister! Se resping piese devenite şlagăre înainte de lansare şi se aprobă, chiar se şi premiază, lucrări care de-abia sunt laureate că se şi pierd în negura uitării. Am convingerea că, dacă s-ar organiza un festival numai cu piese respinse, mulţi specialişti prezenţi cândva în juriu ar lăsa ochii în jos. Aceeaşi părere este valabilă şi pentru unii tineri laureaţi. Revenind la piesa lui Ţeicu, ţin să menţionez din capul locului că o ştiam înainte de concurs şi că eşecul ei m-a supărat. Am luat de la autor toate stimele, le-am studiat, am introdus partea de „urlatore” şi am început s-o interpretez. Este foarte frumoasă. Mă reprezintă. Haideţi s-o ascultăm împreună. Să „vorbească” banda…

— Chiar simţeam nevoia unui respiro. E superbă. Să mergem mai departe. După afirmaţia dumneavoastră, mulți ani ați cântat prin baruri și restaurante. Glorie, glorie, dar nopţile se duceau pe apa sâmbetei, împreună cu întregul alai care acompaniază o noapte pierdută. Nu ați obosit niciodată, nu doreați altceva?

— Doream teatrul. Dar restaurantul rămâne marea verificare. El îți dă adevărata măsură a talentului, îți developează greșelile de interpretare sau de dicție.

— Da, asa-i, dar tot el poate aduce multe necazuri. Se cere, deci, din partea solistului multă stăpânire de sine, multă judecată. Apoi, larma din restaurant pune un bemol, stânjenește.

— Asta-i meseria. Ăsta-i riscul. Dar restaurantul te întărește, te cizelează. Nu regret.

— Din păcate, și în muzica ușoară sunt împinși spre microfon cântăreți fără valoare, care mai mult strică. Te apucă mila. Nu vă deranjează fenomenul?

— Defel, în meseria noastră aranjamentele pot funcționa până la microfon. Impostura se elimină singură mai devreme sau mai târziu. Exemple sunt destule.

— Edith Piaf spunea undeva că era tare sucită în alegerea pieselor. Numai după lungi studii spunea da. Aurelian Andreescu cum procedează?

— Total opus. Dacă un compozitor îmi dă o melodie, eu o accept, căci acel om a scris-o nu pentru mine, ci pentru marele public. Publicul este suveran. Consecințele le trage compozitorul, nu eu, care cânt orice piesă cu aceeaşi dăruire şi dragoste.

— La Mamaia nu ați mai apărut de mult. De ce?

— De mulţi ani refuz să mai cânt acolo, deoarece marele public nu este pe deplin edificat asupra festivalului. Acolo laureaţii se împart în două: compozitori şi interpreţi (care au limită de vârstă). Premii de interpretare nu se dau. Lumea mă vrea pe primul loc, din care cauză, atunci când participam şi cântecul nu întrunea sufragiile juriului, primeam zeci de telefoane de reproş. Trebuia să explic de fiecare dată că acolo am statut de interpret si nu de concurent. După un timp mi-am zis: mai bine lipsă, şi-am renunţat.

— Chiar nu deţineţi nici un trofeu de răsunet?

— Ba da! În 1970 am participat în formaţie de trei la Cupa Europei care s-a tinut la Knokke, în Belgia. A fost un concurs foarte greu si exigent, dar zeii ne-au fost favorabili: am obţinut premiul I.

— De prin 1972, sunteţi angajatul Teatrului „Constantin Tănase“. Acolo lumea vă vede rar. Cred că nu greşesc dacă afirm că la ora actuală nu jucaţi nimic.

— Teatrul e durerea mea cea mare. Lăsaţi-mi o clipă de răgaz.

— Aştept.

— Scena teatrului nu mi-a fost de bun augur. Sunt distribuit rar. Din toamna trecută n-am mai călcat-o. Nu din vina mea. Trebuia să apar în spectacolul „Nimic despre elefanți”, însă spectacolul a trebuit scurtat. Am fost scos și eu. Am protestat, am rugat conducerea să mai revadă programul, poate se găseşte o altă „burtă“. Dar hotărârea a rămas definitivă. Ca să nu mai pomenesc şi de alte necazuri… Dar să le lăsăm. — Nu cred că procedaţi bine.

— Vreţi sinceritate? Bine. Atunci notaţi că o altă durere a mea este că am fost refuzat atunci când am propus să se organizeze un spectacol prilejuit de douăzeci si cinci de ani de activitate artistică. Simţeam nevoia unui recital, credeam că mi se cuvenea. Am publicul meu care, sigur, m-ar fi onorat cu prezența. Am făcut eu oare de ocară muzica uşoară românească?

— Gata! Vă ridicaţi conducerea teatrului în cap!

— Ei cunosc prea bine aceste lucruri si nu mi-au ieșit niciodată în întâmpinare.

— Aproape nu-mi vine a crede. În alte domenii viața vă surâde, Aurelian Andreescu?

— N-am decât un singur L.P., din 1973. Sunt 13 ani de când tot bat pe la portile Electrecordului, dar în zadar. N-am loc în planurile lor editoriale decât cu discuri mici. Se aşteaptă oare trecerea mea în nefiinţă? Posteritatea recunoscătoare nu mă interesează. Repet, sunt în mare formă. Muzica îmi bântuie sufletul şi inima şi eu n-am unde mă exprima. Barul Bulevard, unde cânt acum, nu-i prea puţin? Îmi cunosc valoarea, nu vorbesc cu infatuare, dar, zău, prea multe șicane…

— Cum necazurile, ca si viața de altfel, sunt trecătoare, să mergem mai departe. Vă cer puțină stăpânire de sine, nu de alta, dar eu n-am nici o vină.

— Ba da, ați cerut totul și cu sinceritate Sinceritatea de multe ori doare. — Ați cântat în toată Europa, ați trecut Atlanticul pentru a fi mesager în Cuba și Canada, apoi Mediterana pentru a cânta în Israel. Cum ați fost primit?

— „Actele vorbește”. Păstrez amintiri minunate, dar mai ales emoţionante. Ziarele vă rog să le răsfoiţi. Pretutindeni pe unde am cântat am fost răsplătit cu aprecieri. Era vorba de cântece pline de parfum si nostalgie, apărute între cele două războaie. Fiecare apariție se termina în triumf.

— V-am ascultat aseară. Este adevărat, sunteți în mare formă. Talentul dumneavoastră se numește dramă, iar ea, drama, este instalată în gât și în suflet. Căci de acolo cântați. Dacă aş pune punct final discuţiei noastre, cred că aş greşi, pentru că doresc să abordez o problemă, poate, neplăcută, dar care trebuie negreşit discutată, căci altfel riscăm să nu fim crezuţi. Pot să vă întreb?

— Atunci când am acceptat interviul eram convins că pot veni și întrebări mai dificile. De vreme ce l-am acceptat…

— Cei care vă cunosc mai de aproape susțin că sunteți propriul dumneavoastră dușman. Ați băut prea mult și, ceea ce este grav, beți și acum, când ficatul a tras un serios semnal de alarmă. Chiar acest interviu l-am făcut cam greu, mereu eraţi bolnav, în imposibilitate de a putea purta o discuţie. Poate vă supără întrebarea, dar e mai bine să spunem lucrurilor pe nume.

— Nu mă supăr deloc și nici nu am nimic de ascuns. Viața artiştilor devine la un moment dat publică cu voia sau fără voia noastră. Aşa-s artiştii. Se cere însă stabilit un adevăr: niciodată nu am depăşit limitele bunei cuviinţe. Nu doresc să mă justific, dar trebuie să spun un lucru care să rămână mărturie pentru cei care vin sau vor veni în urmă. Când mă apropiam de scenă, de emoţie mi se tăiau picioarele. Şi la începutul carierei şi astăzi. Am văzut că un pahar îmi restabileşte echilibrul (iată, am devenit şi autocritic). Dacă mă rezumam la acel pahar, cred că nu se întâmpla nimic. Dar localul este necruţător. Am mai spus-o şi la început. Niciodată, nimeni nu m-a întrebat ce mănânc. Toţi mă întrebau ce beau. Şi, uite aşa, încetul cu încetul, vinul a devenit o obişnuinţă, iar de aici la necesitate este un singur pas. Acum mă lupt, împreună cu medicul meu, să înlocuiesc vinul cu ceva care să-mi învingă emoţiile, dar să nu-mi dăuneze sănătăţii. Sincer să fiu regret boala, dar nu regret tinereţea. Poate, odată, îmi voi aşterne amintirile pe hârtie.

— Acum, când vă cunosc oarecum viața și vă privesc în frumosul apartament de pe Calea Victoriei, îmi vine în minte următoarea imagine: păşiţi sigur în viață, dar în timp ce un picior vă duce spre glorie, celălalt, îngreunat de nimicniciile vieţii, vă împiedică, vă face drumul greu si abrupt. Sunteți încă tânăr, mai aveţi un cuvânt de spus în muzica uşoară. Noi îl vrem pe Aurelian Andreescu sănătos atât pe scenă, cât și în viață.

— Parcă-mi citiţi necrologul. Nu vă faceţi griji, nu mă supăr. Dar vreau să se mai ştie că păhărelul, în ultimii ani, mi-a fost şi un bun prieten, căci adevăraţii amici s-au cam risipit, oare de ce?!

— Spuneţi-mi un lucru vesel.

— De unde atâta veselie? Unul trist. Vestea morţii tatălui meu m-a ajuns din urmă în plin spectacol, la Mamaia. Am venit a doua zi, l-am înmormântat. Seara, eram din nou cu microfonul la gură. N-am știut niciodată ce-am cântat în seara aceea, dar nimic nu este mai cumplit decât să cânți plângând. Păcat că nimeni n-a avut ideea să mă imprime. Căci în seara cu pricina, plângând, mi-am retrăit copilăria alături de omul care mi-a fost cel mai drag, alături de tata.

*** Interviul a fost realizat de Dan Bârlădeanu și publicat în revista Flacăra pe 6 iunie 1986

Aurelian Andreescu a încetat din viață după o lună și jumătate, pe 22 iulie 1986. Avea doar 44 de ani.