„Atât de mult te iubesc, încât mai lesne aș înțelege o lume fără soare decât pe mine fără a te iubi”, îi scria Eminescu Veronicăi. La rândul ei, poeta îi mărturisea: „Mițulică dragă, te iubesc ca o nebună și e o nebunie atât de dulce și de scumpă sufletului meu, încât doresc să nu scap niciodată de ea.”
Veronica Micle a venit pe lume pe 22 aprilie 1850, la Năsăud, în Transilvania, și a fost al doilea copil al lui Ilie Câmpeanu, un cizmar care a murit înainte de nașterea ei, și al Anei, care era moașă. După moartea soțului, văduva s-a mutat împreună cu cei doi orfani la Târgu Neamț. Băiatul cel mare, Radu, a murit nu mult timp după aceea, iar Ana și Veronica s-au stabilit definitiv la Iași, în 1853.
După absolvirea cursurilor primare, adolescenta s-a înscris la Școala Centrală de fete pe care a încheiat-o în 1863, cu calificativul „eminent”. Aflată încă pe băncile școlii, a scris un poem într-un act, intitulat „Dante”, precum și două nuvele, „Plimbare de mai în Iași” și „Rendez-vous”, care au apărut în anul 1872 în revista Noul Curier Român, redactată de Ion Scipione Bădescu, Theodor Codrescu și I. M. Codrescu. Folosea pseudonimul „Corina”, dat de colegele ei de liceu. La examenul de absolvire, din comisie făceau parte, printre alții, Titu Maiorescu și Ștefan Micle, viitorul ei soț, atunci în vârstă de 43 de ani. Pe 7 august 1864, poeta, care avea doar 14 ani, s-a căsătorit cu profesorul Micle la Biserica Bob din Cluj.
În anii 1864 – 1865, a participat, în calitate de martor, la procesul intentat lui Titu Maiorescu, pe atunci profesor de gramatică și pedagogie la Școala Centrală de fete și președinte al Comitetului de inspecțiune școlară, care era acuzat de „fapte scandaloase”. Maiorescu a fost achitat, dar depoziția ei nu a fost uitată niciodată de criticul literar.
În anul 1866, a venit pe lume prima fetiță a soților Micle, Valeria, căreia mama îi spunea „Greiere”, iar în 1868 s-a născut cea de-a doua fiică, Virginia Livia, alintată „Fluture”.
Ștefan Micle
În acea perioadă, tânăra a participat la înființarea unei școli profesionale de fete, s-a implicat în coordonarea mai multor școli din Iași și a început să fie activă în viața literară. În primăvara anului 1872 a făcut o călătorie la Viena pentru un tratament medical, cunoscându-l cu acel prilej pe Mihai Eminescu. Pe 1 septembrie 1874, poetul a fost numit director al Bibliotecii Centrale din Iași și a locuit în oraș până în octombrie 1877, timp în care a avut o relație apropiată cu soții Micle, pe care îi vizita deseori.
În 1877, în timpul Războiului de Independență, poeta a fost soră de caritate, a făcut parte din Comitetul central pentru ajutorul ostașilor români răniți și i-a susținut cu bani pe invalizi, pentru ca aceștia să se poată întoarce la casele lor. Doi ani mai târziu, pe 6 august 1879, Ștefan Micle a murit, iar văduva a început o luptă lungă pentru a obține o pensie de urmaș pentru ea și cele două orfane.
Veronica a reluat legătura cu Eminescu, cei doi au încercat să-și întemeieze o familie, dar nu și-au dus la capăt intențiile, posibil din cauza lui Titu Maiorescu, care îi purta o dușmănie veche, sau din cauza faptului că situația materială a poetului era precară și, dacă s-ar fi căsătorit cu el, și-ar fi pierdut pensia de urmaș de pe urma profesorului Micle, drepturi pe care le obținuse foarte greu, de-abia în 1883.
„Ne închipuim ce trebuie să fi fost femeia aceasta la 20 de ani, când au întâlnit-o ochii lui Eminescu pentru întâia oară, judecând după înfățișarea ei de pe la 38 de ani, când am cunoscut-o noi înșine și când încă chiar atunci era o femeie frumoasă. Ea locuia acum în București, într-o căsuță modestă pe lângă biserica catolică, așezată la colțul străzii Manea Brutaru cu strada Banului, unde, cu puține lucruri, își aranjase un mic interior curat, cochet și femeiesc în tot ce cuvântul acesta are mai gentil și mai specific.
De talie mijlocie, plină și rotundă la formele corpului, cu părul blond ruginiu cu reflexuri de aur vechi, amintind pe al Florei de Tizian, cu o carnație trandafirie ce părea că se revarsă palpitând de tinerețe și cu ochii mângâioși, ea seduce de la prima vedere. Dar ceea ce făcea ființa ei și mai atrăgătoare era natura-i fericită, pururea bine dispusă, pururea râzând cu o gură frumoasă și senzuală, cu ceva insinuant, sincer și familiar”, astfel o descria N. Petrașcu în volumul său, “Icoane de lumină”.
Într-o scrisoare către un prieten din Iaşi, care-i ceruse în aprilie 1889 informații despre boala lui Eminescu, poeta scria: „Sunt lucruri mai presus de puterile cuiva, vă mărturisesc sincer, nu pot să-l văd lipsit de mine, eu care am cunoscut pe Eminescu în cea mai splendidă epocă a vieţii sale intelectuale. Şi aşa sunt fără nicio lege şi fără nici un Dumnezeu, să-mi rămâie cel puţin cel al poeziei, care pentru mine s-a fost întrupat în fiinţa lui Eminescu“.
Pe 15 iunie 1889, Eminescu s-a stins din viață la Bucureşti. În noaptea de 3 spre 4 august, la 50 de zile după moartea lui, doamna Micle, care avea doar 39 de ani, a murit la Văratec din cauza unei congestii cerebrale, posibil provocată de o otrăvire cu arsenic.
Fiica ei cea mare, Valeria, a urmat cursurile Conservatorului din Paris și a avut o carieră de mezzo-soprană, cochetând și cu literatura. Mai târziu s-a căsătorit cu avocatul Nicolae Gh. Nanu, apoi cu Dimitrie Mihai Popovici Sturdza. Valeria a murit în 1929. Mezina, Virginia, a intrat în învățământ, a devenit profesoară la Pașcani și a avut încercări literare ca poetă și traducătoare. A fost căsătorită cu psihologul Eduard Gruber, autorul primelor cercetări de psihologia artei, și a încetat din viață pe 24 septembrie 1937, la vârsta de 70 de ani.
Puteți citi și:
Mihai Eminescu. Nașterea Poetului
Eminescu în Viena, amintirile academicianului Theodor Stefanelli
Sursa:
N. Petrașcu, Icoane de lumină, Editura Casa Școalelor, 1940
