G. M. Zamfirescu: De la „Maidanul cu dragoste” la „Domnișoara Nastasia”

George Mihail Zamfirescu, Gemi Zamfirescu sau G. M. Zamfirescu, cum se semna, s-a născut la Bucureşti pe 13 octombrie 1898. Primele texte literare ale prozatorului au fost scrise în anii 1912 – 1913, fiind iscălite G. Mihai, iar debutul său a venit cu poezia “Versurile mele”, în „Literatorul” din august 1918 și în aceeaşi revistă a publicat cronici dramatice semnate Gemi sau GEMIZAM. Orfan de la o vârstă fragedă, nevoit să ocupe diferite funcţii mărunte în Bucureşti, Satu-Mare şi Iaşi, ducând o viaţă marcată de privaţiuni materiale, scriitorul s-a impus în lumea literară în perioada interbelică datorită volumelor sale „Gazda cu ochii umezi” (1926), „Madona cu trandafiri” (1931), „Maidanul cu dragoste” (1933), „Sfânta mare nerușinare” (1935), „Cântecul destinelor”, „Domnișoara Nastasia” (1927), „Cuminecătura” (1925), „Idolul și Ion Anapoda” (1935), „Sam, poveste cu mine, cu tine, cu el” (1939).

Zamfirescu a fost căsătorit cu Florence-Florenţa Zamfirescu, ea însăși scriitoare, și a avut două fiice, Gabriela Zamfirescu, care a devenit pictoriţă-scenografă, şi actrița Raluca Zamfirescu, actriță timp de 60 de ani la Teatrul Național din București. După o serie de internări în sanatoriile de la Moroieni şi Pantelimon, G. M. Zamfirescu a murit pe 9 octombrie 1939.

În corespondența publicată în volum sub îngrijirea Claudiei Dimiu în 1988, câteva dintre scrisorile către familie (în special cele adresate soţiei sale) şi către prieteni ne înfățișează un om afectat de suferință și sărăcie. Pasiunea pentru teatru și nevoia de a avea un venit stabil l-au dus în provincie, fiind nevoit să trăiască în camere mobilate sau în podurile teatrelor, împărțindu-şi puținii bani câștigați între nevoile personale şi cele ale familiei. În august 1929, de la Cernăuţi, îi scria Florenței: “Tu mi-ai cerut parale. De unde, scumpă maică? Aici e sărăcie lucie… Pe acolo, dacă poţi face ceva, şi, în orice caz, ţine în rezervă o mie. Poate să ţi-o cer telegrafic, să am cu ce veni la Bucureşti, dacă nu voi putea face nimic aici… Nu înseamnă asta că nu am bani. Am, măicuţă dragă. De pildă, acum, am pe masă (mi-am golit buzunarele) 400 lei. Destul pentru o zi, două…”

Existența complicată i-a afectat grav sănătatea și l-a îmbolnăvit, în jurul anului 1933, de diabet şi, în 1937, de o tuberculoză care avea să-l răpună la numai 41 de ani.

“O boală care nu iartă a răpit dintre noi pe scriitorul George Mihail Zamfirescu. Autorul “Maidanului cu dragoste” s-a stins ieri, ca o pâlpâire obosită, în sanatoriul Filaret, după câteva luni de suferinţă.
Cei care l-au cunoscut plâng un prieten cu alese calităţi, iar scriitorii, un camarad iubit şi preţuit.
Literatura românească, pe care a îmbogăţit-o cu câteva romane de amplă respiraţie epică, pierde prin moartea lui G. M. Zamfirescu un talent robust, un zugrav iscusit de caractere şi moravuri.
Secerat în floarea vârstei, George Mihail Zamfirescu ne părăseşte, ducând cu el marele filon al unui talent uriaş, care se revelase prin firicelele de aur ale primelor sale opere, pe care Ie vom păstra cu sfinţenie în tezaurul nostru spiritual.
Autorul piesei de teatru de mare succes “Domnişoara Nastasia” (fost director de scenă al Teatrului Naţional din Bucureşti şi din Iaşi) şi al romanelor “Maidanul cu dragoste” şi “Sfânta Mare Neruşinare” va rămâne pururi viu în amintirea celor cari l-au citit şi l-au apreciat”, scria ziarul Curentul în octombrie 1939, la moartea scriitorului.

Colegii de breală, aproape în unanimitate, au scris despre dispariția sa, deplângând destinul trist al prozatorului.

Cu George Mihail Zamfirescu, răpus de boală în floarea vârstei, pleacă din mijlocul nostru unul dintre cei mai buni. A lucrat ani lungi şi grei, cu râvnă şi migală, în scriitoricescul său meşteşug, căutând să se desvârşească pe el însuşi, odată cu opera sa.
N-a adus mode ale scrisului de aiurea, n-a voit să-şi aşeze pasul în pasul nimănui, ci a simţit viaţa cu care se lupta. În ea, a întâlnit dragoste, şi bunătate, şi ură şi le-a transcris fără fard, ci cu o vibrare adâncă. Astfel ni se înfăţişa ca un scormonitor, dar şi bun şi iertător prieten şi cronicar al omului, pe care îl aducea şi de aiurea de dincolo de obicinuitele răscruci luminate şi cunoscute, din apropierea noastră.
A lucrat pentru scenă cu scrisul, cu sfatul, cu vorba. Şi ca toţi cei chemaţi, înfieraţi cu nelinişti şi entuziasme, a visat până în ultima clipă.
Astăzi, în cumpăniri pentru o veșnicie, numele lui se aşază, verigă în lanţul acelor care vor dovedi întotdeauna afirmarea categorică a creaţiunii românești. (Ion Marin Sadoveanu)

Aşadar, încă un scriitor român s-a dus dintre noi. Încă o nădejde. Fiindcă aproape toţi pleacă înainte de vreme, fără răgazul să-şi fi dat întreaga măsură a puterilor, fără a fi cunoscut măcar un an oaza unor condiţii de trai optime pentru a se realiza într-o creaţie definitiv modelată cu mână şi cuget de faur ajuns la maturitate, fără a încheia ciclul de cărţi vestit cu atât de divină certitudine într-o convorbire destinată gazetelor literare, într-o prefaţă, în prospectul editurilor, la banchetele confraţilor.
În literatura românească, asemenea scriitori privilegiaţi de-o soartă clementă alcătuiesc excepţiile. Se pot număra pe degetele unei singure mâini în decursul unui singur pătrar de veac.
Ceilalţi, poate cei mai buni, cad răpuşi pe drum. Iar George Mihail Zamfirescu îmi pare să fi fost unul dintre aceştia, dintre cei mai buni.
(Cezar Petrescu)

L-am văzut ultima dată acasă la el, spre începutul toamnei, într-o încăpere modestă ca o chilie. Un divan îngust, două scaune, câteva rafturi cu cărţi, o masă cu manuscrise. Aşa locuia unul dintre cei mai reprezentativi scriitori ai ţării româneşti. Era de altfel numai în treacăt, între două sanatorii. Mi-a vorbit el, cel consumat de toate frigurile, cu o înspăimântătoare împăcare despre boala lui, despre oameni, despre cărţi, despre teatru.
Ar fi vrut să poată veni să-şi vadă la reluare “Curierul de Lyon”, la care lucrase cu atâta îndârjită râvnă în primăvară. Ţinea să-şi vadă apărut la Revista Fundaţiilor Regale sfârşitul acelei turburătoare “Miss”, dar mai ales dorea să pună în scenă la Studio o piesă în care să se realizeze ca regizor.
Am stabilit că de îndată ce se face bine…
Acum nu vom mai face nimic. Un mare scriitor român, încă unul care la 40 de ani plăteşte deceniul de suferinţe şi mistuire dintre 20 și 30 de ani, cu viaţa. (Camil Petrescu)

L-am cunoscut într-o dimineaţă de toamnă, în cabinetul directorului Teatrului Naţional din Bucureşti. Venise să-mi mulţumească pentru raportul elogios cu care trimisesem soţilor Bulandra piesa “Domniţa Nastasia” pentru deschiderea stagiunei teatrului lor din Pasajul Comedia. Avusesem şi de data asta mână bună. Succesul a fost răsunător. Un mare talent dramatic păşise triumfător în arenă.
Dar G. M. Zamfirescu a fost înainte de toate un romancier. “Madona cu trandafiri” este una din cele mai frumoase cărţi care s-au scris după război.
Câte nădejdi literare s-au frânt într-o singură clipă funerară!… Peste puţin, prietenii şi admiratorii, împreună cu toţi cei dragi, îl vor întovărăşi pe George Mihail Zamfirescu la locul de odihnă din cimitirul Sfânta Vineri. A fost ultima lui dorinţă, ca să-şi doarmă somnul de veci în preajma maidanelor şi priveliştilor pe care le-a zugrăvit şi le-a poetizat, în pagini minunate, însufleţind atâtea personagii, în care el va retrăi ca într-o eternă metempshihoză.
(Corneliu Moldoveanu)

Impresionantă ţiganiadă tragică şi trepidantă noapte valpurgică,în care vrăjitoarele înebunite se aleargă cu demonii, Maidanul cu dragoste, în această ultimă şi una din cele mai închegate părţi ale romanului, sporeşte acea viziune sumbră, cu care ne-am mai întâlnit şi în operele anterioare şi care este una din trăsăturile cele mai personale ale artei lui George Mihail Zamfirescu, împletirea necurmată a vieţii cu moartea, amestecul frecvent de vis şi ţărână, de dragoste şi înfrângere, dau operelor sale şi Maidanului cu dragoste, îndeosebi, acel timbru funerar şi prelung pe care-l dau şi cleştarele dostoievskiene.
(Perpessicius)

Pierdem nu numai un romancier de considerabilă amploare, dar un om de teatru cu multiple însuşiri: autor dramatic, regizor. Ca regizor s-a străduit la Iaşi. Isbânzile nu i le cunoaştem, fiindcă tot ce se face la teatrele din provincie, moare, vai, în beznă! Am mândria de a-l fi descoperit pe G. M. Zamfirescu, autorul dramatic, a cărui tragi-comedie Domnişoara Nastasia am prezentat-o companiei Bulandra. Domnişoara Nastasia s-a jucat şi a fost un mare succes, promisiunea unei cariere de care mişcarea noastră teatrală trebuia să fie adânc brăzdată. O altă dramă a lui George Mihail, Sam, am primit-o şi am pus-o în repetiţie la Teatrul Naţional, dar după plecarea mea de la direcţie, au încetat şi repetiţiile.
A fost înlocuită cu piesa cine ştie cărui anonim străin…
De o constituţie firavă, George Mihail Zamfirescu n-a putut stărui în frumoasa lui menire; teatrul cere, în primul rând, forţă fizică. A scris romane vibrante, dintr-o lume care era a lui, pe care a evocat-o cu mai mult talent decât oricine. A murit sărac pe un pat de spital. Desigur, refrenul e banal. Un alt sfârşit, pentru un scriitor, ar contraria bine organizata, fericita noastră societate.
(Victor Eftimiu)

E sfântă pierderea lui G. M. Zamfirescu prin mucenicia crudă căreia moartea i-a curmat tăiuşul, e mare prin golul pe care talentul lui, rar şi original, l-a lăsat între noi. Acest solitar al durerilor din pruncie până la sicriu a frământat lumea tuturor mizeriilor şi adâncurilor suburbane, în care peste tot, în eroi şi victime, a pus câte ceva din ceea ce el însuşi a îndurat.
Acuma, că moartea care îl muşca de multă vreme, până l-a înghiţit, este pentru dânsul o mântuire, o trecere în desmărginirea către care cu toţii năzuim, se înţelege de la sine. Dar pentru noi, tovarăşii lui de vis şi realizări, care l-am văzut zvârcolindu-se, pentru toţi acei care l-au privit de departe, ori l-au nesocotit, pentru toţi acei care, laolaltă, l-am lăsat să piară atât de înzestrat şi încă atât de tânăr, oare ce să fie?
(C. Manolache)

Îmi biciuieşte faţa, gândul că trebuie să adun din câteva biete cuvinte chipul unui camarad pierdut, care frământa atâta vitalitate, iubire de viaţă şi de oameni, în scrisul său clocotitor. Era un mare pasionat. În neastâmpărul lui, pâlpâia poate conştiinţa flacărei care se mistuie înainte de vreme. Cine ştie, poate că (dar ce mai este sigur, ca să formulăm altfel decât prin “poate că”?) tot printr-o obscură presimţire, a sfârşitului, i-am iubit literatura, în ciuda romantismului ei învederat. Era, în epopeea periferiei, din “Bariera”, un elan către plenitudinea vieţii şi către ideal, care ne-a interzis drămăluirea şi recomandările, atât de vane faţă de oricare scriitor de mare vocaţie. G. M. Zamfirescu a fost unul din aceştia. A fost, după Gib I. Mihăescu, după Anton Holban, încă un camarad mai puţin, cu condeiul frânt, între degete. Încă un suflet ales, într-un înveliş prea şubred pentru durată şi izbândă. G. M. Zamfirescu a contribuit, în prea vremelnica sa trecere printre noi, la vitalitatea romanului-fluviu, românesc. Prin credinţa sa neclintită, în puterea iubirii de oameni, a fost un pion al unor vremi mai bune, care se îndepărtează tot mai mult, tocmai când ne părăseşte. Cine ştie dacă nu este mai bine acolo unde va odihni decât în zilele ce ne aşteaptă!
(Șerban Cioculescu)

— De ce scrii, camarade Zamfirescu?
— Când eram mic (vezi psihologia lui Iacov, din “Maidantul cu Dragoste”) mă jucam făcând avioane din speteze de brad şi din pânză sau mori de vânt, pe care le puneam în funcţiune cu ajutorul unui motor miniatural — motor cu cazan de aburi. Lanterna magică şi mai târziu un aparat cinematografic, pe care încercam să-l pun în mişcare tot cu ajutorul motoraşului mi-a încântat o altă bună parte din copilărie. Mi-au încântat sau, mai bine zis, mi-au minţit o bună parte din copilărie — pentru că în toate aceste jocuri ale mele era o singură grijă: să nu fiu, să nu mă simt singur…
Născut şi crescut într-un cartier industrial (fireşte, cel descris în “Maidanul cu Dragoste”), văzusem atâta mizerie şi atâtea orori, trăisem atâtea momente de spaimă şi de revoltă, că trebuia să mă ocup cu ceva, ca să nu mă mai gândesc la nimic şi să mă dosesc cât mai mult, în tot cursul zilei, ca să pot dormi noaptea. Altminteri, copil cum eram, stăm toată noaptea cu ochii în tavan şi mă gândeam la fel de fel de drăcovenii: de ce mor lucrătorii şi cum e când mori, cum stau în pământ şi cum vin la ei şerpii şi viermii, cum am să mor şi eu, cum am să stau în mormânt, sau cerul şi dincolo de ei alt cer şi pe urmă altul, până unde? După cum vezi, fel de fel de nimicuri, foarte tragice pentru copilul de atunci…

Trebuia să mă ocup, simţeam nevoia să inventez maşini şi să instalez, pe pălimarul caselor de pe şoseaua Basarab No. 56 (nu-i asta “Casa cu nebuni”?) o fabrică ]n miniatură, ca să dau posibilitate fanteziei să lucreze într-un fel oarecare. Frica de a rămâne sau de a mă simţi singur a fost învinsă, în cele din urmă, prin lecturi. Să nu ţi se pară curios că primele cărţi citite au fost piese de teatru, toate cele publicate în bibliotecile portative, constituiau, pentru tragicul din existenţa şi din gândurile mele, o posibilitate de înţelegere şi de recunoaştere, poate de identitate a destinelor.
Când am întâlnit, în proză, primele pagini de spovedanie, în care un om care avea ceva de spus îşi striga revoltele şi ingrijorările, am înţeles rostul literaturii şi n-am mai avut, până azi, altă preocupare.
Acum înţelegi de ce scriu, de ce sunt nevoit să scriu?
Fără îndoială, nu am fost un răsfăţat în viaţă şi în literatură. Am fost lăudat, dar şi înjurat. Recent, am fost înjurat într-o revistă care, cu doi ani în urmă, se mândrise cu colaborarea mea. Dar acesta nu-i un motiv sa fiu sau să mă prefac că sunt scârbit de literatură. Mă doare sau nu că nu sunt înţeles, asta e o problemă de temperament şi în egală măsură de logică şi fatală ciocnire între spiritul creator şi contemporaneitate. Scriu, însă, ca să nu mă simt singur şi din nevoia de a mărturisi gânduri şi sentimente.
De ce public?
Da, iată o întrebare la care răspunsul nu ar fi tocmai aşa de uşor.
Dar asta e altă întrebare”, mărturisea scriitorul cu patru ani înainte de a înceta din viață într-un interviu publicat de revista “Facla”. (noiembrie 1935)

CAZUL GEORGE MIHAIL ZAMFIRESCU
Din tragicul sfârşit al scriitorului G. M. Zamfirescu desprindem două învăţăminte şi îndemnuri pentru cultura noastră. Ca şi după atât de talentatul romancier şi autor dramatic Gib Mihăescu, rămân piese teatrale — unele chiar admise şi nejucate — de mare valoare intelectuală, dar autorul abia putea fi ajutat dându-i-se comenzi de adaptarea unor melodrame al căror nivel era opus poate caracteristicei şi tendinţelor scriitorului.
E de dorit, deşi prea rar se întâmplă, ca o prelucrare să fie cât mai potrivit armonizată cu cel căruia i se comandă, pentru ca să se împlinească un înalt scop de cultură.
Nu îndrăznesc să insist asupra părerei mele că din cât costă montarea unei prelucrări se putea risca ajutorarea mai direct încercându-se reprezentarea uneia din piesele aprobate şi care obişnuesc apoi să dispară inexplicabil.
Ca şi la Gib Mihăescu, G. M. Zamfirescu, atât de lăudat după moarte, putea fi mai mult reprezentat din viaţă sau de aici înainte.
A doua constatare, tot atât de tragică, e că organizarea noastră de asistenţă a talentelor e încă neîndestulătoare. Ar fi trebuit, învingând mândria şi modestia artiştilor, să ştim din vreme pe cei bolnavi, să-i îngrijim, să le uşurăm traiul. Am aflat de o scrisoare în care valorosul autor dramatic scria bucuros că face zilnic economia celor şase foi de autobuz când se întoarce din slujba de la teatru.
Era prea tânăr pentru un premiu de teatru, deşi piesa pe care apucase să o joace era un succes? Sunt succese care nu se iartă!
Un vis i-a fost să aibă o casă de scriitor pentru copiii lui; oare se poate îndeplini acum? Una din copilele lui vrea să facă odată teatru— a și jucat debutând cu anişorii ei în feerii. Cealaltă după liceu ar vrea să ajungă doctor, să studieze şi să vindece pe cei care sunt bolnavi fără scăpare azi ca tatăl ei, de tuberculoză şi diabet.

Va izbuti să înfrunte printr-o pensie sau o bursă mizeria de acum înainte? Iată câteva constatări şi, dacă nu pomenesc mai mult, fiindcă socot că sunt destul de vii durerea şi preţuirea obştească, spre a se încerca dreptatea.
Între cei care pot face dreptate sunt oameni de inimă”, scria Adrian Maniu în “Universul”, tot în octombrie 1939.