Amintiri inedite despre George Coșbuc. Cum l-a descoperit pe Dante

“L-am cunoscut pe Coșbuc în vara anului 1915, la Tismana. Mi-amintesc ca și cum ar fi acum! După ce o domnișoară anonimă se ridicase de la pian, unde asasinase o nocturnă de-a lui Chopin, rămăseserăm singuri în “salon” câteși trei: Coșbuc, Castaldi și cu mine. Castaldi începu să se jelească de asasinarea lui Chopin, la care asistaserăm cu puțin mai înainte îngroziți. Și cum caietul rămăsese deschis la pian, se ridică și execută dânsul așa de magistral bucata aceea, fără tours de force, dar cu tot sufletul și cu aceea fină intuiție a stilului autorilor celor mai deosebiți. După aceea, dânsul începu o improvizație furtunoasă, plină de pasiune, care ne răscolise ca un uragan și care ne lăsă înmărmuriți și gânditori.

Coșbuc, mai cu seamă, era fericit. Ochii lui străluceau de emoție. Voi să îmbrățișeze pe Maestru și porunci să se aducă câteva sticle. Petrecurăm toată noaptea discutând despre artă, literatură, și sorbind călugărește băutura dionisiacă. Beam câte puțin și la răstimpuri, discutam liniștiți, senini, cu lungi pauze de tăcere și reculegere. Din când în când îmi părea că aș fi asistat la un simpozion platonic.

Cam pe la trei după miezul nopții, Castaldi se duse la culcare și rămăseserăm numai noi doi, ca să discutăm despre Dante. Din seara aceea furăm nedespărțiți, și nedespărțită de noi era umbra severă a lui Dante.

În fiecare zi, pe la cinci după prânz, plecam pe jos, spre sat. Ajunși în sat, intram la cârciumă (o cârciumă frumoasă și tare curate, cu ferestrele împodobite cu mușcate roșii cu focul), ceream o oca de vin, pâine și brânză și continuam să vorbim despre Dante.

— Măi, mare șarlatan e acest Dante al dumneavoastră! Mare șarlatan! A pus stăpânire pe mine și nu mă lasă! Ce am eu cu el? Și totuși, îmi place mai ales pentru obscuritățile lui! Câte lucruri nu sunt în Divina Comedie! Dar trebuie să știi cum s-o citești! Comori sunt, nu altceva, dar ascunse! Și apoi cum! Și lumea crede că se poate citi așa, ca un fleac oarecare. Și-mi povestea cum, din întâmplare, a venit în contact cu Dante.

— Tatăl meu era popă. Dumnezeu știe cum a ajuns la urechea lui că Dante ăsta ar fi scris ceva în care se vorbea de Iad, Purgatoriu și Rai. Măi, Gheorghe, îmi zise el într-o zi, tu, care ai învățat și știi atâtea și atâtea, de ce nu-mi cauți ceva despre Dante ăsta?

— Da, tată am să caut!, i-am răspuns fără multă hotărâre, convins că ar fi vorba numai de o toană a bătrâneții. Însă bătrânul stărui, și eu sfârșii cu cumpărarea unei traduceri nemțești a Comediei și cu traducerea ei în românește (numai ca să-l mulțumesc!) a celor dintâi trei cântece ale Infernului. Din clipa aceea Dante a pus stăpânire pe mine. Măi, mare șarlatan!

Trebuia să-l fi auzit cu câtă patimă și ce zâmbet șiret și ce sclipire a pupilelor fixate în depărtare, urmărind un gând ascuns, și cu câtă îngăduitoare și minunată dare din cap repeta vorbele acelea care exprimau pentru dânsul cea mai înaltă formă de admirație:

— Măi, mare șarlatan!

La întoarcere vorbeam de altceva. Dumbrăvile răsunau la sunetul răgușit al cornului de vânătoare, care chema la masă pe vilegiaturiști, iar eu citeam versurile lui Tasso.

Apoi râdeam și ne duceam la masă. Dar seara, când mesele erau golite și vilegiaturiștii erau duși cu toții la culcare, rămâneam singuri numai noi doi, înaintea unei sticle (o oca la doi inși!) de cel mai bun vin de Odobești și… vorbeam de Dante…

În tăcerea solemnă a nopților de vară, adâncurile de umbră care se deschideau în pădure (acolo unde raza lunei călătoare printre vârfurile copacilor nu izbutea să pătrundă prin desul frunziș) luau înaintea ochilor noștri înfățișarea prăpastiei infernale; muntele din față lua forma sfântului munte al Purgatorului și stelele, sclipind deasupra capetelor noastre, ni se păreau a se învârti melodia de care Dante pomenește în Paradis”.

*** Ramiro Ortiz, Coșbuc la Tismana, Universul Literar, 1928

Ramiro Ortiz (1879 – 1947) a fost un istoric literar și profesor la Facultatea de Litere a Universității București.