AcasăVizionariiMuzicieniClara Haskil, Marea Doamnă a Muzicii

Clara Haskil, Marea Doamnă a Muzicii

Clara Haskil s-a născut pe 7 ianuarie 1895 la București, într-o familie evreiască. La vârsta de trei ani fetița se dovedește deja un copil minune reușind să reproducă foarte fidel melodiile pe care le auzea. Mama Clarei, Berthe Haskil, o mare iubitoare de muzică, îi remarcă talentul și îi oferă primele lecții de pian, iar Clara dovedește un talent muzical uimitor. Fetița a învățat să cânte la pian și la vioară, iar cele două surori ale ei, Lili și Jane, erau, de asemenea, pasionate de muzică.

Tatăl lor a murit în 1899 din cauza unei pneumonii contractate într-o noapte de decembrie, când a ieșit dezbrăcat afară pentru că locuința în care locuiau fusese grav afectată de un incendiu. După decesul soțului ei, Berthe a trebuit să-și întrețină familia dând lecții de pian, franceză, germană, italiană, greacă modernă și apoi a deschis o mică croitorie pentru a putea să le ofere hrană fetelor sale. Dar munca ei nu era de ajuns și familia a supraviețuit cu ajutorul fratelui mamei, Isaac, care era director al uneia dintre cele mai importante companii de asigurări din România.

Clara Haskil continuă să se ocupe de muzică, în permanență îndrumată de mama ei. Un prieten al familiei i-a plătit fetiței care de-abia împlinise cinci ani o audiție la un profesor de canto de la Conservator care i-a dat ca test o sonată de Mozart pe care ea nu o cunoștea. Clara interpretează piesa imediat fără nicio greșeală și familia decide să o înscrie la cursurile pentru copii de la Conservator.

Când avea șapte ani, mama ei a decis să o trimită să studieze pianul la Viena. Copila s-a dus acolo singură și a fost dată în grija unui alt unchi al ei, Avram, un medic de 35 de ani care nu mai practica și care și-a dedicat timpul ocupându-se de cariera nepoatei sale. Avram a dus-o la celebrul pianist Anton Door, care, uimit de talentul ei, a scris cotidianului vienez Neue Freie Presse, care a publicat un articol elogios:

“Profesorul Anton Door ne atrage atenția asupra unei fetițe al cărei talent muzical este excepțional. El ne scrie: Zilele acestea a venit la mine acasă un medic din România care ținea în brațe o fetiță de șapte ani, fiica unei văduve. Acest copil este un copil minune: ea nu a primit nicio educație muzicală reală, dar nici nu ar fi fost necesar, deoarece tot ceea ce interpretează cu mâinile ei micuțe nu are nicio greșeală. I-am prezentat o sonată de Beethoven. A descifrat-o într-un mod perfect. Aceasta este o enigmă: maturitatea creierului acestui copil este cu adevărat surprinzătoare.”

 

Fetița a studiat la Viena cu excepționalul profesor Richard Robert care îi oferă lecții de muzică, dar care vede în Clara un copil trist și îi organizează o cameră mică în care se putea juca atunci când voia. Micuța, care avea doar opt sau nouă ani la acel moment, a învățat repede tot ceea ce putea învăța de la Robert și a început să apară în primele ei concerte.

După trei ani de studiu, unchiul Avram a decis să o ducă pe Clara la Paris, unde a susținut examen de admitere la Conservator. Ea a continuat să studieze vioara în paralel cu pianul până când scolioza deformantă care i-a fost diagnosticată în 1914 a împiedicat-o să continue cu acest instrument.

 

Copila a locuit la Paris împreună cu unchiul ei, Avram, un bărbat taciturn, dar în timp ce se afla într-o vacanță în România, mama ei a văzut-o atât de tristă încât a decis să se mute și ea la Paris. Din motive materiale, nu le va putea lua pe Lili și Jane, care au rămas la București, iar unchiul Avram, bolnav, s-a întors în România și a avut grijă de ele în lipsa mamei.

În 1909, la vârsta de paisprezece ani, Clara a câștigat primul premiu pentru vioară la concursul Uniunii Franceze a Tineretului, prezidat de Jacques Thibaud, și a început să dea concerte. La Viena, un impresar elvețian s-a interesat de ea și i-a organizat un turneu în nordul Italiei și în Elveția.

Pentru a i se trata scolioza de care suferea, Clara Haskil este dusă la Berck, în nordul Franței, unde erau îngrijiți pacienții cu tuberculoză osoasă, iar aici va trece printr-un calvar. Copila a fost nevoită să poarte un corset de ghips timp de mai multe luni și a rămas la sanatoriu până la sfârșitul războiului, în 1918, suferind cumplit atât fizic, cât și din punct de vedere emoțional.

 

În 1917, mama Clarei a murit de cancer, iar unchiul Avram se afla într-o tabără de refugiați pentru că fusese arestat după ce obținuse cetățenia austriacă. Clara se trezește singură, paralizată de frică, refuză să mai cânte și este chinuită de durerile pricinuite de problemele ei medicale. După Primul Război Mondial, tânăra s-a întors la Paris, iar George Enescu a intervenit la autoritățile românești pentru a se asigura că tânăra își va putea finaliza studiile muzicale.

La Paris, pianista face cunoștință cu doamna Gélis-Didot și cu doamna Paul Desmarais, care dețineau un salon muzical și care erau printre cele mai active finanțatoare ale lumii muzicale pariziene. Doamna Desmarais a fost cea care i-a propus Clarei să meargă în Elveția cu o asistentă medicală pentru a-și îngriji sănătatea și a-și recăpăta puterile. Acolo l-a reîntâlnit pe unchiul ei, care s-a străduit să îi organizeze mai multe întâlniri cu personalități importante care au ajutat-o să-și construiască o carieră. În următorii ani, Elveția avea să fie singura țară în care publicul a recunoscut geniul Clarei Haskil, dar tinerei pianiste îi lipsea încrederea în sine.

 

În primul ei concert cu Orchestra Simfonice din Lausanne condusă de dirijorul Ernest Ansermet, starea ei de nervozitatea ei a fost atât de mare încât s-a temut că nu va putea urca pe scenă. Concertul a fost însă un succes, iar Ernest Ansermet a felicitat-o călduros. Pianista va avea timp de mulți ani un trac paralizant înainte de a intra pe scenă, iar suferința unchiului ei care era bolnav de Parkinson și care refuza îngrijirea pentru a se putea ocupa de cariera ei, au determinat-o să refuze și chiar să anuleze concertele care i se propuneau. S-a scris în acea perioadă că Clara Haskil avea o interpretare prea sobră, nepotrivită vârstei sale, că era „înaintea timpului ei” și de aceea ar fi fost respinsă de publicul parizian, dar criticii muzicali și puținele înregistrări care s-au păstrat din anii ’20 – ‘30 dovedesc contrariul.

În ciuda sprijinului financiar pe care i l-au oferit admiratorii ei și a faptului că în 1924 la concertele pe care le-a susținut la Bruxelles a avut un mare succes, ea nu va mai primi niciun angajament până în 1930, cu excepția a două concerte la Viena.

 

Apoi doamna Gélis i-a organizat un turneu în America de Nord, iar Clara Haskil a triumfat la New York. Impresionat de interpretarea acestei pianiste în vârstă de 29 de ani, criticul muzical al publicației New York Musical Courier a scris pe 13 noiembrie 1924 un articol foarte sensibil despre ea: „Să spui că domnișoara Haskil cântă cu tot sufletul poate părea ridicol de sentimental; cu toate acestea, nu există nicio altă expresie mai autentică. Ea pare să fie, prin muzica sa, în căutarea sensului pur și profund al gândurilor și sentimentelor găsite în mintea compozitorului. Interpretarea denotă o înțelegere imensă a impulsurilor umane, a tuturor pasiunilor, dorințelor, bucuriilor și durerilor, a speranțelor și descurajărilor care au inspirat compoziția lucrărilor pe care le interpretează. Ea nu oferă un simplu concert, ci mai degrabă ne arată o comuniune intimă cu geniul”.

Clara Haskil s-a întors la New York în anul următor, în 1925, tot datorită doamnei Gélis, apoi singură la sfârșitul anului 1926 – începutul anului 1927, pentru un concert cu dirijorul britanic Leopold Stokowski. A avut din nou un mare succes, iar acesta a recomandat-o agentului său. Cel din urmă era gata să-i organizeze un turneu în Statele Unite, dar Clara nu avea cei 100 de dolari necesari pentru publicitate, o sumă consistentă la acea vreme, astfel că turneul nu va avea loc și tânăra nu se va mai întoarce în Statele Unite decât după treizeci de ani.

 

Întoarsă în Europa, primește o ofertă de la Casa Gaveau, un atelier care fabrica piane și care se oferă să se ocupe de întreaga ei carieră, cu condiția ca tânăra să cânte doar la pianele brandului. Pentru că nu-i plac aceste instrumente, ea refuză, în ciuda încercărilor repetate ale reprezentanților firmei franceze, care, în cele din urmă, vor renunța la ofertă.

Clara o întâlnește apoi pe prințesa de Polignac, născută Winnaretta Singer, unul dintre ultimii mari patroni privați ai secolului XX. Prințesa recunoaște în ea o mare pianistă și decide să o ajute, dar nu din punct de vedere financiar, pentru că zgârcenia sa era bine cunoscută, ci punându-i la dispoziție unul dintre pianele ei din conacul somptuos pe care îl avea pe Avenue Henri-Martin.

 

Clara putea veni să cânte în casa Winnarettei ori de câte ori voia și treptat e introdusă la serile muzicale pe care printesa le oferea în saloanele ei, unde era invitată elita artistică de la Paris. La mătușa Winnie, cum îi spuneau apropiații, Clara îi întâlnește pe Stravinsky, Poulenc, Rubinstein sau Horowitz, însă tânăra, care era îngrozitor de timidă, nu se va bucura de aceste întâlniri. O singură excepție va exista. Într-o seară din 1936 Clara întâlnește un tânăr pianist cu un talent uriaș, Dinu Lipatti, român ca și ea, și instantaneu se dezvoltă o prietenie profundă între cei doi.

În scurt timp, însă, a izbucnit războiul. Clara Haskil era evreică și trebuia să se ascundă. Datorită surorii ei, Jane, care era membră a Orchestrei Naționale a Franței, pianista a plecat cu colegii surorii sale din Paris în zona liberă din Sud și, într-un mod cu totul neașteptat, toți au primit găzduire la conacul din Marsilia al unei alte protectoare a artelor, contesa Lily Pastré, loc care era deja supraaglomerat cu artiști exilați sau fugari.

 

În 1942, starea de sănătate a Clarei se deteriorează, îi era din ce în ce mai greu să citească și este diagnosticată cu o tumoră a nervului optic. În plus, avea aproape zilnic dureri de cap din ce în ce mai severe. La insistențele contesei Pastré a venit de la Paris un mare neurochirurg care nu a acceptat să fie plătit pentru operația dificilă pe care urma să i-o facă pianistei și a cerut să-i fie achitate doar transportul și documentele de călătorie pentru a intra în zona liberă. Intervenția a avut loc în Marsilia, a durat nouă ore și a fost făcută sub anestezie locală. De-a lungul procedurii, pentru a fi sigură că nu îi este afectat creierul, Clara Haskil a cântat concertul pentru pian nr. 9 al lui Mozart, bătând cu degetele în masa de operație. Recuperarea sa a fost rapidă și uimitoare. Pentru a sărbători această „întoarcere la viață”, contesa va organiza în onoarea ei un concert în grădinile conacului Pastré din Marsilia.

Dar Clara putea fi arestată în orice moment și i s-a propus să se refugieze în Elveția, însă a refuzat inițial. Prietenii și admiratorii ei de la Lausanne au insistat și s-au ocupat de obținerea documentelor care îi vor permite să fie primită în țară și, după o ultimă ezitare, când se afla chiar pe peronul gării, Clara s-a îmbarcat singură în tren la începutul lunii noiembrie 1942 și a ajuns la Geneva 24 de ore mai târziu. Pianista s-a stabilit în cantonul Vaud și a reușit să dea câteva concerte în Elveția francofonă care îi vor asigura mijloacele necesare traiului în următorii trei ani.

 

La sfârșitul războiului, Clara a fost invitată peste tot în lume, mai întâi în Elveția, unde se putea deplasa liber, dând concerte la Geneva, Zurich, La Chaux-de-Fonds și Ascona, apoi în Anglia, unde a înregistrat o serie de sonate pentru BBC.

Fiind apratridă, marea pianistă a solicitat și a obținut cetățenia elvețiană în 1949, ceea ce a pus capăt problemelor ei de identitate, iar din punct de vedere administrativ a reușit să depășească interdicția de a cânta în anumite țări.

În ultimii zece ani din viață, programul Clarei a fost supraîncărcat cu concerte și turnee și a câștigat suficient încât să-și poată cumpăra un pian Steinway. Are concerte în Olanda, Germania și în Franța, iar în 1956 a fost aleasă de Orchestra Philharmonia și Herbert von Karajan pentru un turneu european omagial Mozart, pentru bicentenarul nașterii acestuia, apoi a făcut turnee în Statele Unite, la Boston și New York, unde a susținut patru concerte cu Charles Munch și Paul Paray și a primit ovații în picioare. Și aici, ca peste tot, presa i-a oferit articole elogioase, fiind preluată fraza publicată cu câțiva ani înainte de un ziar vienez: „Clara Haskil a fost trimisă pe pământ pentru a cânta Mozart”.

Marea Doamnă a Muzicii, așa cum este cunoscută acum, s-a confruntat cu cerințele solicitante ale carierei sale de succes care i-ar fi epuizat chiar și pe artiștii mai tineri. Între 1957 și 1958, Clara a fost de două ori aproape de moarte și a fost forțată să se retragă pentru moment din viața muzicală, dar de fiecare dată a revenit pe scenă, reluându-și sesiunile de concerte și înregistrările. Marele violonist belgian Arthur Grumiaux a întâlnit-o pe Clara Haskil la Festivalul Pablo Casals, iar această întâlnire a fost punctul de plecare al turneelor și înregistrărilor lor, precum și al unei mari prietenii. Charlie Chaplin, care locuia lângă Vevey, va avea și el o mare prietenie și admirație pentru Clara Haskil, o va invita adesea la reședința sa, Manoir de Ban, mai ales în timpul sărbătorilor de Crăciun, iar artista cânta pentru gazda sa cu mare plăcere la pian după cina festivă. Chaplin avea să spună despre delicata sa prietenă: „Am cunoscut trei genii în viața mea: Einstein, Churchill și Clara Haskil.”

 

De fapt, toate mărturiile persoanelor care au cunoscut-o au avut un punct comun: exista un contrast extraordinar între apariția sa pe scenă și interpretarea ei. Mergând încet spre pian, Clara părea o femeie de o fragilitate extremă, foarte bătrână, cocoșată din cauza agravării scoliozei de care suferea. Publicul își ținea respirația și se întreba dacă va ajunge la pian. Apoi, de îndată ce degetele ei intrau în contact cu clapele instrumentului, publicul era definitiv captivat.

 

În 1960, în timp ce se afla în drum spre Bruxelles pentru a-l întâlni pe Arthur Grumiaux, Clara a căzut pe scările stației Gare du Midi și, după ce a fost transferată la mai multe spitale, a murit pe 7 decembrie, la vârsta de 65 de ani. Marea pianistă a fost înmormântată în cimitirul Montparnasse din Paris, lângă cele două surori ale sale.

 

Niciun comentariu

Lasă un comentariu