Personalitate remarcabilă a culturii secolului al XIX-lea, Dora d’Istria a fost nevotiă de împrejurări să părăsească România de timpuriu, dar a păstrat o iubire statornică pentru tărâmul natal, manifestând încă de la primele lucrări un patriotism autentic:
„O pasiune superioară pasiunilor omeneşti, dragostea de patrie, m-a călăuzit şi m-a susţinut. Libertatea, fericirea ţării mele, iată preocupările care vor umple de-acum înainte viaţa mea. Îndepărtată, din pricina soartei, încă din copilărie de malurile mult iubite ale Dâmboviţei, eu n-am încetat niciodată să aparţin pământului natal, al cărui destin a fost obiectul meditaţiilor mele constante. Toate visurile mele erau pentru el, toate luptele în care m-am angajat, toate suferinţele cărora le-am rezistat, n-au avut decât o singură cauză: un patriotism arzător, la care nu voi renunţa decât odată cu viaţa… (La Suisse allemande et l’ascension du Moench, Paris, Geneve, 1856).
Dora d’Istria este, după cum se știe, pseudonimul principesei Elena Ghica, fiica lui Mihail Ghica (Mihalache), născut în 1794, mare vornic în 1824, deputat în 1831, ministru din afară în 1834, în timpul domniei fratelui său, Alexandru Ghica, şi mare ban, fondator al spitalului Filantropia din Bucureşti, numismat şi arheolog. Pe 13 iunie 1835, când s-a întemeiat în Ţara Românească Societatea agronomică, a fost numit preşedinte al acesteia.
Ion Heliade Rădulescu i-a dedicat poezia “Căderea dracilor”, publicată inițial în “Curier de ambe sexe”, scrisă în urma complotului împotriva lui Alexandru Ghica Voievod. Banul Mihalache Ghica a încetat din viață pe 16 decembrie 1850 și a fost înhumat la cimitiul Bellu, într-un cavou monumental.
Pe linie paternă, genealogia scriitoarei înregistrează un lung şir de voevozi, domnitori fie din Moldova, fie din Ţara Românească, din care îi vom aminti pe Gheorghe Ghica, domn al Moldovei (aprilie 1658 – noiembrie 1659) şi al Ţării Româneşti (nov. 1659 – sept. 1660), pe fiul acestuia, Grigore Ghica, succesor la scaunul Valahiei, pe care l-a ocupat în două rânduri (sept. 1660 – nov. 1654 şi febr. 1672 – nov 1673), pe Grigore al IV-lea Ghica, domnitor al Ţării Româneşti (iunie 1822 – aprilie 1828) şi pe fratele său, Alexandru Ghica, domnitor şi el al Valahiei (aprilie 1834 – oct. 1842), împotriva căruia s-a încercat complotul din 1840, în care au fost implicaţi, printre alţii, Dumitru (Mitică) Filipescu şi N. Bălcescu.
Tatăl Dorei d’Istria, marele ban Mihalache Ghica, a fost frate cu aceşti doi domnitori, iar bunicul scriitoarei, marele ban Dimitrie Ghica (1718 – 30 dec. 1807) a fost străbunicul lui Ion Ghica. Între descendenţi se află şi literata Adina Ghica, autoarea unui volum de maxime, fiică a lui George Ghica (poreclit Cartof), fratele Dorei d’Istria. Adina Ghica a fost căsătorită cu Grigore P. Olănescu și a murit în 1907, în accidentul de cale ferată de la Seghedin.
Mama Dorei d’Istria, Catinca Ghica, era fiica lui Ioan Faca, ispravnic de Olt, paharnic în 1798, căminar, mare clucer în 1806, mort 1810, şi a Mariei Manolache Ibrisoscoleu și sora lui Costache Faca, autorul “Franţuzitelor”.
Scriitoarea Dora d’Istria s-a născut la Bucureşti, în mahalaua Curtea Veche, în anul 1828, pe 22 ianuarie stil vechi (4 februarie stil nou) și a avut cinci fraţi: Matei (n. 1828), căsătorit cu Zoe Plagino; Olga, căsătorită cu Beizadea Grigore M. Sturdza; George (Cartof, n. 1820), căsătorit cu Zoe Gr. Cantacuzino; Sofia (n. 1841, dec. 1884), căsătorită cu contele O’Burke şi Vladimir (Vava), decedat în 1916, căsătorit cu Eliza Kreţulescu.
Elena a primit în casa părinţilor o educaţie strălucită, încă de timpuriu arătându-și interesul pentru studiu şi pentru limbi străine. La 15 ani a transpus în hexametri, în limba germană, Iliada. Mai târziu, la curtea regelui Friederik Wilhelm al III-lea, la palatul Sans-Souci, avea să-l uimească pe naturalistul Alex. von Humboldt prin uşurinţa cu care a descifrat o inscripţie în limba greacă de pe o statuie.
Ion Heliade Rădulescu, care a făcut, în 1864, o călătorie la Viena cu băneasa Catinca şi cu fiica ei, Elena Ghica, a scris pentru tânăra principesă poezia “La Elena”, pe care mai târziu Dora d’Istria avea să o pună pe note.
Pe 5 aprilie 1849, principesa s-a căsătorit cu generalul prinț Kolzov Massalsky, pe care l-a urmat în Rusia, unde a stat până în 1855, când, divorţând, a plecat spre Elveţia. Scriitoarea a locuit un timp la Aarau, în Elveţia Germană, iar din 1857 s-a stabilit la Veytaux. Din 1858 se vor refugia aici, după lovitura de stat din Franţa de la 2 decembrie 1851, prin care s-a instaurat al doilea imperiu, Edgar Quinet și soția sa, cu care a devenit prietenă.
În 1855 a apărut prima ei lucrare în volum, “La vie monastique dans l’Eglise Orientale” pe care i-a trimis-o lui Edgar Quinet, iar istoricul francez i-a mulţumit printr-o scrisoare, exprimându-şi admiraţia pentru curajul opiniilor.
Din anul 1870, Dora d’Istria s-a stabilit definitiv în Italia, la Florenţa, unde a cumpărat o casă aflată pe via Leonardo da Vinci ce aparținuse filoromânului Angelo de Gubernatis, prieten al lui B. P. Hasdeu, cel care a scris pagini emoţionante la moartea fiicei acestuia, Iulia.
Piazza Torino din Florenţa a purtat un timp numele Piazza Dora d’Istria, în amintirea scriitoarei stinsă din viață pe 17 noiembrie 1888 în orașul a cărei cetățeană de onoare a fost. Dora d’ Istria are o operă vastă, scrisă în mai multe limbi, majoritatea fiind însă în limba fraceză. Bibliografia lucrărilor ei însumează aproximativ 120 de titluri, din care vom menționa doar câteva: “Les femmes en Orient”, “Des femes par une femme” (1864), “La poésie des Ottomans” (1877), “Gli eroi della Rumenia” (1859).
Multe dintre studiile Dorei d’Istria, precum „Naţionalitatea Română“, „Eroii României“, „Literatura Română“, şi „Femeile în Orient“ au fost traduse în româneşte în 1876 şi publicate pe cheltuiala Eforiei Spitalelor.
*** Sursa: Elena Piru, Ateneu, 1969
