HomeEroii României moderneCum s-a răspândit în Europa aureola de cruzime demonică a lui Vlad Țepeș

Cum s-a răspândit în Europa aureola de cruzime demonică a lui Vlad Țepeș

Vlad Ţepeş
DS TW

La spectaculosul Castel Ambras, cel mai vechi muzeu din lume, aflat lângă Innsbruck, se află cel mai cunoscut portret al lui Vlad Ţepeş, în care domnitorul este înfățișat îmbrăcat într-un costum de modă străină, cu o cuşmă împodobită cu pietre scumpe şi o egretă, haină cu guler de blană, părul lung şi buclat lăsat pe umeri.

Figura are ceva înspăimântător, portretul domnitorului despre a cărui cruzime se dusese vestea în toată Europa fiind imaginat în conformitate cu percepția contemporanilor europeni despre cel care era socotit în țară drept un făcător de dreptate şi apărător al celor năpăstuiţi.

Miturile despre Vlad Țepeș au parcurs secolele, iar Victor Hugo, care auzise despre faima crudului domn probabil de la studenţii români din Franţa, s-a simţit atras de această figură a Evului Mediu şi i-a închinat câteva versuri în volumul scris în 1859 sub titlul “La légende des siècles”.

Scriitorul francez ştia despre obiceiul tragerii în ţeapă şi despre executarea solilor turci de către Vlad, însă l-a confundat pe sultanul care a luptat împotriva lui cu Murad (în realitate era Mahomed al II-lea).

Vlad, boyard de Tarvis, appelé Belzebuth,

Refuse de payer au sultan son tribut,

Prend l’ambassade turque et la fait périr toute

Sur trente pals, plantés aux deux bords d’une route;

Mourad accourt, brûlant moissons, granges, greniers,

Bat le boyard, lui fait vingt mille prisonniers,

Puis, autour de l’immense et noir champ de bataille,

Bâtit un large mur tout en pierre de taille,

Et fait dans les créneaux, pleins d’affreux cris plaintifs,

Maçonner et murer les vingt mille captifs,

Laissant des trous par où l’on voit leurs yeux dans l’ombre

Et part, après avoir écrit sur leur mur sombre:

Mourad, tailleur de pierre, à Vlad, planteur de pieux.

Vlad Ţepeş
Vlad Țepeș și solii turci, Theodor Aman

De altfel, în legătură cu interesul lui Hugo pentru Țepeș este citată o anecdotă care a avut-o în centru pe Elena Văcărescu, în perioada în care poeta pătrundea în lumea literară de la Paris.

Prima ei convorbire cu romancierul a fost relatată astfel:

Victor Hugo cunoştea ţara de unde venea Elena Văcărescu şi, când i s-a pomenit de ea, bătrânul maestru începu să murmure silabe confuze, adunându-şi amintirile pentru a reface un gând, un nume uitat în scurgerea vremurilor.

Vii din ţara lui Rosetti?

Da. Era unchiul meu.

Rosetti, continuă poetul ridicând un colţ din vălul ce acoperă depărtate suveniruri, vajnicul patriot român, şi Brătianu, pe care Michelet l-a iubit atât de mult! România? Știu. Un stindard cu numele Romei înconjurat de stele!… Am cântat în „Legenda veacurilor“ pe un boier român, căruia i se spunea… Vlad… Ţepeş!

Da, maestre, dar nu era un simplu boer, ci voievodul ţării.

Omului căruia nimic nu i-a stat împotrivă şi care biruise cele mai mari dificultăţi dintr-o viaţă politică şi literară nu-i plăcea să fie contrazis.

Am spus boier şi boier o să rămână. Mai mi-aduc aminte şi de oraşul Tarvis.

Nu Tarvis! Târgovişte!

Tarvis ori Târgovişte e acelaşi lucru…” (A. de Hertz, Adevărul, 1928)

Vlad Ţepeş

De-a lungul istoriei, mulți scriitori și istorici români au descris figura lui Vlad Țepeș atribuindu-i romantice: ,,Nici o tigresă nu şi-a apărat puii mai cu furoare în contra inimicilor precât Vlad şi-a apărat românii în genere în contra Turcilor şi altor inamici din afară şi din lăuntru” (I. Heliade Rădulescu), sau: ,,Dar nici tigresa nu-ş apără puii cu mai multă înfocare de vrăjmaşi pe cât a apărat Vlad pe Români, patria, naţionalitatea şi religiunea lor de corupţia streină” (I. Pop Florenţiu), în timp ce alţii, precum Mihail Kogălniceanu, l-au privit ca pe un tigru însetat de sânge. ,,Să ne întoarcem privirile de la acest tigru feroce”.

A. D. Xenopol spunea despre epoca domnitorului: „Aceste cruzimi aveau totuşi o ţintă politică şi în aceasta se deosebeşte Vlad Ţepeş de monştrii ce stătuseră odinioară pe tronul împăraţilor romani. Muntenia, anume, în tulburările încercate sub urmaşii lui Mircea cel Bătrân, ajunsese într-o deplină anarhie. Nici un principiu, nici o autoritate nu mai erau recunoscute şi respectate. Boierii împărţiţi între partizile Dăneştilor şi ale Drăculeştilor se mâncau unii pe alţii, iar hoţii umpluseră ţara, încât nimeni nu mai era sigur pe viaţa şi averea sa. Politiceşte, ţara era căzută într-o adevărată prăpastie.”

Mai categoric, istoricul Ioan Bogdan scria într-un studiu intitulat Vlad Ţepeş: ,,un personaj care n-ar trebui să se dea astăzi în şcoalele noastre drept model de vitejie şi patriotism, ci de care ar trebui să ne ruşinăm, ca de un trist product al unor vremuri barbare şi al unei naturi patologice moştenite. Din întreaga domnie a acestui crunt tiran nu cunoaştem decât fapte de bestială cruzime… nimic nu ne testează îngrijirea lui, fie pentru propăşirea materială a ţării, fie pentru biserici şi mănăstiri. El dă dovezi de o deprimare completă a inteligenţei… aceeaşi lipsă de ideal politic peste tot, aceeaşi lipsă de consecvenţă şi iniţiativă. E un artist în crimă, nedemn vlăstar din neamul lui Mircea Vodă”.

Trebuie menționat că în Europa au circulat încă din vremea vieții domnitorului povestiri despre faptele lui, iar cea mai cunoscută este cea a unui negustor din Florenţa, care a venit în ţară şi i-a cerut să-i dea o gardă pentru marfa lui. Domnitorul i-a spus să-şi lase marfa noaptea în pădure fără pază şi a doua zi a găsit-o neatinsă, iar florentinul a povestit în Apus că aşa groază băgase voievodul în hoţi încât Țara Românească era cea mai sigură din regiune.

v

Istoricul P. P. Panaitescu a demontat într-un studiu publicat în 1943 miturile legate de cruzimea lui Vlad Țepeș: „O anecdotă povesteşte cum a ucis câteva sute de tineri saşi din Ardeal „şi din alte multe ţări”, veniţi în Muntenia, ca să înveţe limba. Mai întâi, limba română puteau s-o înveţe şi în Ardeal, ei veniseră desigur să se obişnuiască cu afacerile comerciale care se făceau aci şi care aduceau bani grei părinţilor şi patronilor lor.

În toate povestirile despre Ţepeş apare pe planul al doilea acest fond de mari afaceri comerciale. Odată aflăm că o mare caravană de negustori, care număra 600 de oameni, a fost măcelărită de domn, pe când venea din Ţara Bârsei spre Dunăre, la Brăila.

Altă dată ni se spune că între victimele sale în ţară erau o mulţime de streini, „păgâni, ovrei, creştini, catolicii, schismatici”. Ce căutau aceşti oameni bogaţi (căci pe săraci n-avea de ce să-i prade) din multe ţări streine la noi în ţară? Este clar că erau atraşi de bogăţiile ce se puteau câştiga aici.

O povestire săsească atribuie lui Ţepeş aceste cuvinte: „nimeni să nu fie sărac în ţara mea, ci toţi să fie bogaţi”.

Domnul este arătat ca un stăpânitor vestit de comori, avea butii de fier pline cu galbeni, pe care, întocmai ca străvechiul rege dac, Decebal, le îngropa într-un râu, iar pe meşterii care lucraseră la săparea groapei îi omorâse; o ţeapă a lui era în întregime poleită de aur. Este o viziune de bogăţie, de aur, de mari afaceri ale negustorilor veniţi din locuri depărtate.

Vlad Ţepeş

Cu toată partea de exagerare a legendei, putem conchide că în vremea lui ţara se bucura de o înflorire deosebită. Sumbrul tablou schiţat de istoricul Xenopol, cu lupte interne, sărăcie şi hoţie peste tot, nu se potriveşte deloc.

Pretinsa luptă pe viaţă şi pe moarte dintre Dăneşti şi Drăculeşti nu e o realitate istorică, iar schimbarea repede a domnilor nu era chiar aşa de repede, căci Vlad Dracul, Vladislav II şi Vlad Ţepeş domniră împreună 31 de ani. Este adevărat că erau mulţi pretendenţi la tron care încercau să apuce domnia cu ajutorul Turcilor şi al Ungurilor, dar aceste lupte pentru domnie erau purtate de oşti foarte mici şi ţineau puţină vreme, nu tulburau ţara în adâncurile ei.

În schimb, existau elemente de stabilitate, anume boierii; aceiaşi mari demnitari, puternici prin marile moşii ce le stăpâneau, se perindau în sfatul domnesc sub diferiţii domni rivali. Credem că ţara era în genere liniştită şi pe cât acest lucru este omeneşte posibil, fericită.

Ţărănimea trebuie să fi fost pe atunci într-o stare mai ridicată (prin cărăuşie, transportul mărfurilor în toată ţara şi mai ales prin numărul mai mare de vite ce erau pe atunci) decât în veacurile următoare. Dar de aci rezultă un lucru: Justificarea dată de istorici cruzimilor lui Vlad Ţepeş, adică ridicarea prin măsuri disperate şi teroare a ţării, căzută în treapta cea mai de jos a anarhiei, imoralităţii şi sărăciei, nu este valabilă.

Nu era deloc nevoie pe atunci să vină cineva să taie în carne vie putregaiul, arzându-l cu fierul roşu. O domnie tiranică nu era justificată de împrejurările de atunci…

Cele mai multe dintre legendele care au circulat de-a lungul timpului despre Vlad Țepeș se bazează pe „Geschuichte Drakole Waide”, povestirile scrise în niederdeutsch ce au apărut ca incunabule (deci nă în anul 1500). Din studiile făcute de bibliofilul I. C. Karadja, aflăm că despre faptele lui Vlad Ţepeş au apărut vreo şase incunabule, începând cu cel din 1477, urmat de cel din 1480, apoi la Nürenberg în 1488 și în 1499, la Hamburg în 1491, la Ausburg în 1494, iar la Strassburg a apărut în 1520, alături de versiunea germană, și una slavă.

Aceste povestiri germano-slave au pătruns în unele cronici universale, cum e cea a lui Jan din Puchov, arhiepiscop de Praga, scrisă în 1554 și tipărită cu cheltuielile lui Zigmund cel tânăr și, datorită răspândirii acestor mărturii pe scară largă, aureola de cruzime de care a fost acuzat Vlad Țepeș s-a răspândit spre întreagul apus al Europei.

Vlad Ţepeş
DS TW
No comments

leave a comment