Ei da! de vreți a ști secretul,
M’am dichisit, mi-am dat perdaf,
Căci voi să merg la fotograf,
Să-mi scot și eu portretul!
“Lumea românească, dacă n-a luat contact direct cu arta fotografică propriu-zisă încă de la început, adică din 1837, a fost totuși informată din presa timpului de descoperirile occidentale. Încă din 1839, în “Albina romanească” și în Cantorul de avis” s-au publicat articole în care s-a prezentat publicului aceasta invenție și s-au dat lămuriri în legătură cu ședința Academiei de Științe din Paris, în care se făcuse cunoscut secretul dagherotipiei și îmbunătățirile care au fost aduse ulterior de fizicianul Donnay. În plus, presa a scris și despre tratativele purtate între guvernul francez cu Daguerre și asociatul său, Niepce, pentru cumpărarea invenției și despre proiectul de lege aprobat de Cameră, prin care i s-a oferit lui Daguerre o pensie de 6.000 de franci pe an, iar lui Niepce – 4000 de franci.
În 1840, noua invenție, dagherotipia, a fost prezentată de Gazeta de Transilvania, aceeași publicație care în 1842 consemna că a sosit în Brașov Godefried Bart elliograful, adică “zugrăvitorul sau scriitorul cu razele soarelui”, cu aparatul și uneltele sale daghe-rotipice, care face portrete ce au “cea mai neașteptată asemănare cu originalul, deoarece însăși natura este zugravul”.
Moldova nu întârzie nici ea. În același an, “Albina românească” anunța pe toti cei care doresc să-și facă portretul prin “minunata aflare a faimosului Dagher” să se adreseze la Depozitul productelor industriale naționale din Iași. Prin urmare, în 1842 fotografia (dagherotipia) era cunoscută și utilizată public în țara noastră, dar în mod oficial primul aparat fotografic (dagherotip) cunoscut și folosit a fost cel pe care Colegiul Sf. Sava 1-a cumpărat în 1840, la îndemnul și cu ajutorul lui Petrache Poenaru, directorul Eforiei Școalelor.
În primăvara anului 1843, se afla la București un atelier fotografic ținut de o doamnă străină numită Wilhelmina Priz. Aceasta poposise, nu se știe de unde, tocmai în centrul orașului și își instalase atelierul pe proprietatea pictorului Anton Chladek (1794-1882), pe Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei), în apropierea Palatului Domnesc.
Pentru a-și face cunoscut mesteșugul si locul unde-l exercita, doamna Priz anunța în “Vestitorul românesc”, cel mai important ziar al timpului, sosirea în Capitală și se recomanda înaltei nobilimi și cinstitului public că face “portreturi tagerotipii [dagherotipii] cu un preț foarte cuviincios. Doritorii să se îndrepte pe Podul Mogoșoaiei, lângă Biserica cu brad, în casele Kladek”. (Vestitorul românesc, 19 martie 1843)
La scurtă vreme, părându-i-se probabil că locul unde se stabilise nu este în centrul comercial al orașului, s-a mutat în Ulița Franțuzească (Str. Carol), în prăvălia domnului Fall.
Probabil afacerile acestei doamne au mers destul de bine (deși niciuna dintre fotografii nu s-a păstrat), fiindcă după un interval destul de scurt s-au mai deschis câteva ateliere fotografice în București.
Astfel, în 1845, un oarecare I. Pohlmann deschide atelier fotografic pe Podul Mogoșoaiei, peste drum de Consulatul imperial rusesc, și anunță și el în ziare că se recomandă onoratului public al Capitalei cu “întocmirea tuturor chipurilor de daguerotyp în culoare și negru, în format mare si mic, cu prețul de 1-2 galbeni”.
Reclama lui Pohlmann era ispititoare, căci cine n-ar fi dorit să-și vadă reprodus chipul pe care să-1 lase mai departe în amintirea copiilor și a urmașilor… Dar un galben sau doi nu reprezenta un preț convenabil pentru majoritatea pungilor care, în cazul cel mai fericit, ar fi putut dispune numai de câțiva sfanți pentru astfel de suvenire.
La câțiva ani dupa venirea lui Pohlmann, în 1852 un alt fotograf, după nume tot de origine străină, Friedrich Binder(i), care se recomanda “dagherotipist”, își așază si el atelierul fotografic tot pe Podul Mogoșoaiei, în casele lui leronim Momolo. Locul ales de acesta se pare că era mai potrivit, fiindcă lumea se putea aduna mai ușor acolo, cu atât mai mult cu cât acest fotograf avea prețuri de adevărată concurență, în comparație cu cei de dinaintea sa.
Atelierul lui Binderi se afla în clădirea logofătului Slătineanu, în care era instalat și un teatru destul de frecventat și renumit pentru acea vreme. Binderi, ca sa atragă cât mai multă clientelă, își plasase atelierul pe unde trecerea era mai mare, adică chiar într-o încăpere din curtea teatrului, care se întindea atunci pe locul unde s-a deschis mai târziu Strada Nouă, actuala strada Edgar Quinet, ce leagă Calea Victoriei cu strada Academiei.
Dar numai cu atâta noul fotograf nu era mulțumit, el voia să pună mâna pe cât mai multă clientelă și de toate categoriile. Pentru aceste motive, își făcea cunoscut meșteșugul și prin ziare, pomenind că desfide orice concurență a colegilor de specialitate. Astfel, anunța în “Vestitorul românesc” că face nu numai portrete cu un preț foarte convenabil pentru toate pungile, de la cinci până la zece sfanți bucata, iar cele mari cu 50 de sfanți, dar execută în dagherotipie tot felul de tablouri, peisagii și mai vârtos… pomi.
Probabil Carol Popp de Szathmáry este cel care a mânuit aparatul de dagherotipie cumpărat în 1840 de Eforia Școalelor și, cu ajutorul lui Petrache Poenaru și a altor persoane de seamă, s-a făcut cunoscut boierimii și chiar domnului Alexandru Dim. Ghica. (…)
Szathmáry a fost pictorul si fotograful lui Alexandru Dimitrie Ghica, Gheorghe Bibescu, Barbu Știrbei, Cuza Vodă și, până la sfârșitul vieții, al familiei regale. Ca pictor și fotograf al lui Cuza Voda, Szathmáry l-a însoțit pe domnitor în vizita făcută sultanului, în 1864, și a asistat chiar la o audiență, în ziua de 20 martie.
În perioada 1859-1865, se mai aflau în București și alți fotografi renumiți. Printre aceștia se afla W. Wollenteit care, pe spatele cartoanelor, nu avea nici o însemnare tipărită, ci numai o ștampilă aplicată, de formă ovală, care cuprindea numele de mai sus și două cuvinte: “atelier fotografic”.
Mai apoi nu și-a mai aplicat ștampila pe verso, ci pe față, iar în partea de jos și-a imprimat numele și localitatea “Bucurest”. Fotografiile executate de W. Wollenteit sunt exceptional de reușite, întrecându-le chiar și pe cele ce se făceau la Paris. Fundalul, mobilierul și vasele de ornament erau variate, de altfel ca și la succesorul său. Atelierul W. Wollenteit probabil că era situat în aceeași clădire unde se afla Sala Bossel (peste drum de Teatrul Național), fiindcă acolo este amintit succesorul său. Schayer et Co. vorrnale Wollenteit, Saul Bossel, Bucarest”.
Alt fotograf care lucre în București era Bielig, care obținuse o mențiune onorabilă la Paris în 1867. Mai târziu, urmașii săi, Otto și Jean Bielig, au deschis două sucursale: prima se afla la Galați, pe str. Domnească 70, unde pe lângă atelier fotografic aveau librarie și tipografie și a doua era la Botoșani, pe str. Teatrului.
Prin 1865, deci contemporani cu Carol Szathmáry, doi vienezi “Zipser et Fritz” deschid un atelier fotografic în str. Știrbei Vodă, în curtea de jos a Pasajului Roman, la etajul al doilea. Mai târziu, K. F. Zipser, probabil urmaș al celui dintâi, deschide atelier fotografic în Calea Mogoșoaiei nr. 23, peste drum de casele prințului Scarlat Ghica, alături de casele d-lui Otetelișanu, sau după cum precizează alte date, în curtea caselor de la nr. 23, alături cu Hotelul Otetelișanu.
La scurtă vreme, K. F. Zipser deschide sucursală și în Craiova, pe Calea Unirii nr. 596. Pentru a da posibilitatea clienților să repete fotografiile făcute, K. F. Zipser scrie pe cartoanele fotografice urmatoarele: Clișeele [sticlele] se conservă doi ani pentru comande”.
Urmează J. Marie, fotograf parizian, premiat la Londra, Paris și Rennes, care-și avea atelierul fotografic în str. Știrbei Vodă, iar mai târziu, în 1872, și 1-a mutat în Calea Mogoșoaiei nr. 78, lânga Piața Episcopiei. Acest atelier fotografic purta în 1878 firma “Fotografia Italiană”.
Probabil în vremea Războiului de Independență un alt fotograf renumit, Franz Duschek, își deschide atelier pe Strada Nouă, lângă sala Slătineanu. Fotografiile lui Duschek erau foarte apreciate și Szathmáry avea un concurent serios în el, iar mai târziu însuși domnitorul Carol I îi dă dreptul și lui de a se numi “fotograful Curții”.
Pe la 1881, familia domnitoare se ducea personal la el în atelier să se fotografieze. Astfel, la începutul anului, un ziar menționa că “Majestateasa regală Doamna a binevoit a vizita ieri la orele două atelierul fotografic al d-lui Duschek”.
După un timp, și-a mutat atelierul din Strada Nouă în Calea Mogoșoaiei nr. 21 (peste drum de Capșa) și în cele din urmă pe Str. Franklin nr. 3, lânga Grădina Episcopiei, care s-a numit mai târziu Grădina Ateneului.
Într-un ghid al Bucureștilor din 1882, Duschek își recomanda atelierul “cu totul de din nou organizat”, spunând că are de vânzare un mare stoc de fotografii care reprezintă vederi din București și costume naționale. În 1877, tânărul Franz Mandy și-a deschis un atelier fotografic pe Podul Mogoșoaiei nr. 21, în zona străzii Sărindar, între fostul Café-Royal (numit mai târziu “Brasserie de la Paix”) și Grădina Cercului Militar, unde în acea vreme se aflau casele Hristodor.
Mandy a avut atelierul în acel loc până în 1888, când și-a construit case proprii si atelier special în Piața Teatrului Național, lângă cafeneaua Fialkowski. În aceasta vreme, cartoanele lui fotografice erau făcute în litografia lui K. Krziwanek din Viena. Mandy este eel care a introdus în București, pentru prima dată, procedeul plăcilor umede, care au fost schimbate în scurtă vreme cu plăcile uscate.
În 1888, când Szathmáry a murit, F. Mandy a rămas primul fotograf al Capitalei și s-a pus repede la punct cu progresele științei, introducând platinotipia, adica hârtia inalterabilă, apoi sistemul fotografiilor rastrate și, în 1896, fotografia în culori prin procedeul pigmentului.
Tot el a introdus un serviciu al evidenței, în care avea trecut numele persoanei fotografiate și numărul de ordine al clișeului și astfel comanda se putea repeta chiar după trecerea a câțiva ani, având, bineînțeles, și o arhivă a clișeelor.
După Primul Război Mondial, succesorul lui F. Mandy (decedat în mai 1910) a fost Etienne Lonyai care, în afară de fotografii obișnuite, executa platinotipii, gomotipii si pigment; atelierul său era deschis toată ziua, fără întrerupere, până la 9 seara.
E. Lonyai, în calitatea de președinte al Uniunii fotografilor din România, a depus multă stăruință în revendicările formulate de fotografi față de govern și tot el a fost inițiatorul Congresului fotografilor și al Expo- ziției de la Brașov din mai 1925.
În apropiere de atelierul lui Mandy s-a stabilit un alt specialist în arta fotografiei, M. Wandelmann, cu atelierul pe Calea Victoriei nr. 43. Acesta era fiul lui Wandelmann care, în 1872, avea cel mai important atelier fotografic din Bârlad. După ce își făcuse studiile secundare la Bârlad și ucenicia pe lângă tatăl său, a plecat în 1889 la Viena, lucrând în atelierul fotografic al curții imperiale, unde era fotograf Kalman Szekely. La revenirea în țară, în 1896, a introdus cărțile poștale ilustrate cu fotografii proprii.
Pe Calea Victoriei nr. 13, în apropiere de fosta Prefectură a Poliției, se afla sediul fotografului B. Engels, din atelierul căruia se păstrează, pe lângă alte fotografii, una inedită a marelui învățat B. P. Hasdeu. Și tot în acea curte își avea atelier marele fotograf J. Tiedge din Ungaria, a cărui centrală era la Budapesta.
În Calea Victoriei nr. 11 bis, tot lângă Prefectura Poliției, se găsea și atelierul fotografic al lui Gustav A. Waber, cu firma “Photographia Nouă”.
Pe cartoanele lui fotografice, făcute inițial la Dresda, apoi într-o litografie din Viena, se putea vedea, în partea de sus, stema țării, dând să se înțeleagă prin aceasta că e furnizorul Curții regale. În partea de jos era inscripționat programul de lucru: “Se poate poza în orice timp de la 9 dimineața până la 6 seara”.
*** Sursa: George Potra, Din Bucureștii de ieri, vol. II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1990
