“Arta de a povesti există la Jean Georgescu nu numai în filme, ci şi în viaţă în orice moment, în orice imprejurare. Dacă eşti în preajma lui, te afli în compania unei rude apropiate a lui Caragiale şi naraţiunea începe să se depene fără să-ți dai seama, fără sa ştii cum ai declanşat-o şi fără a mai trebui sa pui întrebări, pentru că povestirea are propriile ei dialoguri.
Jean Georgescu: “Eu scrisesem scenariul “Nopţii furtunoase”, dar nici nu-l dădusem la bătut la maşină, era scris cu creionul şi cu guma, eu aşa lucrez. Dar s-a aflat, a aflat şi Ion Cantacuzino, de la Jean Mihail poate, de la alţii, la cafenea, nu ştiu. Cantacuzino scrisese şi el un scenariu “O noapte furtunoasă” si voia să-l facă film. Auzind însă de scenariul, de decupajul meu, a vrut s-l vadă şi-a trimis pe secretara lui de la Oficiul Naţional Cinematografic, unde era director, să mi-l ceară, fără să aflu pentru cine. Secretara a venit într-o zi cu soţul la Café Royal, unde e azi Hotel Capitol, proprietar era unul bun, foarte simpatic, acolo mergea şi Jean Mihail foarte des şi s-au aşezat la o masa de alături să bea un şvarţ sau un capuţiner.
— Ce mai faceţi, domnule Georgescu? Am auzit ca lucraţi un scenariu…
— Da, am vrut sa fac şi eu ceva, să nu stau, că în meseria asta nu se poate sta…
Şi aşa mai depare, ca la cafenea, până când soţia m-a rugat să-i dau scenariul să-l citească, era curioasă, ştia ca venisem din Franţa…
— Da, zic, dar să nu-l daţi la nimeni să-l citească şi mai ales să nu i-l daţi lui Ion Cantacuzino.
— Vai, se poate!? Mă jur…
C-o fi, c-o păţi… Şi i-am dat scenariul, cu o mică servietă în care-l aveam. Bineînţeles, Cantacuzino a citit scenariul şi l-a întors secretarei, ea l-a dat soţului şi soţul mi l-a adus.
— Foarte frumos, am citit şi eu, domnule Georgescu, zice soţul complezent, nu-l citise, desigur. După o săptămâna sau două eram la Café de la Paix de data asta, unde e acum bufetul Simplon. Şi vine Cantacuzino.
— Ce faci, domnule Georgescu?
— Ce să fac, șomez. N-am nici o meserie, zic.
— Stai în cafenea?
— Dar ai unde să stau, pe stradă? Nu pot să stau, am nervi!
— Știi, îmi spune el, am scris un scenariu. “O noapte furtunoasă”.
— Da, zic, știu.
— Dar al dumitale e bun, zice el. E foarte bun!
Asta m-a făcut praf, ca pe oricine ar fi fost în locul meu…
— Vrei să-l faci? mă întreabă Cantacuzino mai departe.
— Cu ce să-l fac, n-am cu ce!
— Ţi-aduc tot! zice el.
Şi aşa, în definitiv, Ion Cantacuzino este marele tartor al filmului pe care vreţi să-l celebraţi. Dacă nu era el, nu se făcea. El a avut această dorinţa, iubea mult cinematograful, filmul românesc, iar faptul că a venit la mine, că a recunoscut că scenariul meu e cel bun, arăta că se dezbărase de anumite tare omeneşti. Şi, în fond, trebuie sa recunoaştem ca el este stâlpul principal al acestei realizări: Ion Cantacuzino. Ce să mai vorbim? Ăsta-i adevărul şi un om cu spiritul curat — cum cred eu că sunt — spune acest adevăr, nu-l păstrează pentru el. O să-i spun şi la festivitatea de 40 de ani ai filmului. Neapărat. Aş fi lipsit de caracter daca nu aş spune-o. Eu am făcut filmul, m-am străduit sa-l fac foarte bine şi se zice că am reuşit, dar graţie lui, ca şi “Visul unei nopţi de iarnă” — graţie lui.
— Înainte de a realiza “O noapte furtunoasă”, după debuturile dumneavoastră din ţară, din anii ’20, aţi lucrat un timp în Franţa. Credeţi că v-au influenţat în vreun fel filmele care se lucrau pe vremea aceea în studiourile pariziene?
— Nu numai tehnica, meseria lor m-a influenţat. Din punct de vedere artistic, cred că poate eu i-am influenţat, într-un fel, pe cei cu care lucram la filmele pe care le-am semnat ca regizor sau ca scenarist. Deci, nu ei m-au influenţat, eu le-am studiat tehnica, modul de viaţă şi am ţinut la felul meu de a vedea lucrurile, personal. E cel mai grav să faci ce a făcut altul, niciodată nu reuşeşti, nu te alegi cu nimic. Tu trebuie să cauţi, cum caut şi acum, deşi nu mai filmez şi nu e un rău care vine de la mine.
— Întorcându-vă în ţară, ce v-a atras tocmai spre “O noapte furtunoasă”?
— Mediul social descris şi dialogul, dialogul lui Caragiale care e în aşa fel făcut încât parcă nu se poate schimba nici o virgulă în el.
— Dar dumneavoastră aţi schimbat mult şi în dialog, în afară de faptul că cele două tablouri ale piesei, dintr-un singur decor, au devenit în film 41 de decoruri.
— Am schimbat mult, dar nu se simte. Poţi să faci dialog în plus, dar în aceeaşi linie. Eu am citit tot Caragiale şi am luat dialoguri de la el, din altă parte, şi le-am pus aici. Când am făcut “Visul unei nopţi de iarnă” după Tudor Muşatescu, am procedat la fel, că el îmi recunoştea toate replicile în plus: — Asta e a mea, asta e a mea! Dar nu numai că l-am citit şi recitit pe Caragiale, am stat luni de zile la Biblioteca Academiei, cercetând toata presa timpului şi multe alte cărţi, ca să pot face filmul în cunoştinţa de cauză, cum s-ar zice.
— Dar scrierea scenariului, ce probleme deosebite v-a pus?
— Am scris scenariul la cafenea — pentru că locuiam la hotel, nu mai aveam pe nimeni aici — la cafenea, între un pahar de şvarţ şi o ţigară, cu un prieten care vine şi mă face să pun textul de-o parte, apoi reîncepeam lucrul. Mă duceam prin cartierele Bucureştiului să văd cam pe unde ar fi putut fi ceea ce descrie Caragiale şi cam pe unde aş putea eu filma. Dacă nu era camuflajul, toată urmărirea lui Rică Venturiano aș fi făcut-o pe stradă, noaptea, pe o stradă peste care aș fi pus pământ, cum am și pus unde am filmat.
— Ce lipsește din film din cauza interdicțiilor camuflajului?
— Multe lipsesc. Trebuia sa refacem cartierul, cu tramcarul cu care veneau Veta, Zița și Jupân Dumitrache de la Tribunal, după divorţ, decoruri exterioare, în care aş fi putut sa refac atmosfera Bucureştiului de atunci, cu maidanul, cu măcelăria veche, fiindcă Ziţa şi Veta umblau pe la băcănii, totul urma să fie cum a fost, pentru că eu ţin mult de tot la document. Filmul e document, nu e film. Am pierdut câte ceva din cauza războiului, iar în 1952, când filmul a fost reluat în programare, în anul centenarului Caragiale, s-au tăiat direct în negativ, dintr-o pudoare exagerată, mai multe cadre, unul în care Zița se dezbrăca în timp ce povestea cum a fost la “lunion”, dar rămânea totuși îmbrăcată, era o scenă foarte frumoasă, cu umor, pe muzică, Ziţa îşi scotea unul după altul jupoanele şi povestea; iar altă scenă tăiată, şi ea extrem de discretă, era cu Veta în pat, o scenă foarte simplă, dar necesară — păcat, pentru că aşa cum a rămas de-abia poată să pară impudic.
— Cum a fost cu fixarea distribuţiei?
— Cel mai greu de găsit a fost Veta, Veta aşa cum am conceput-o eu. Căci le cunoscusem pe Vetele de pe timpuri, nişte mironosiţe, în fond, vai! Cum spune jupîn Dumitrache: “Ştiţi cum e Veta mea, ruşinoasă!” Asta era suprafaţa lor, foarte serioasă, făceau pe cucoanele. Eu voiam ca Veta şi Ziţa se semene, că erau surori, dar n-am reuşit. După probele pentru Ziţa, o alesesem pe Florica Demion şi Veta urma sa fie Elvira Godeanu, care semăna cu Florica. Dar Elvira Godeanu era bolnavă sau n-a putut să ia rolul, în fine, am încercat alt cuplu: Lulu Nicolau şi Gica Zaharia, dar Gica nu avea ce voiam eu să aibă Veta, aşa că până la urmă pe Veta am găsit-o într-o trupă de actori la cinematograful-teatru “Maria”, Maria Maximilian. Nu semăna cu Florica, dar totdeauna îţi rămâne ceva ce n-ai putut să faci. Pe Radu Beligan l-am descoperit văzând o piesă pe Sărindar. Îi făcusem probe pentru rolul lui Rică Venturiano și lui Birlic, care însă nu era ce trebuia, era un comic extraordinar, dar n-avea nimic de amorez, nu se putea lua Zița după el.
Unii îmi ziceau: ” — Ia-l pe Birlic, că vine lumea la film”. Dar mie nu-mi trebuia “să vină lumea”, îmi trebuia să semene cu personajul, Beligan era slab, tare slab (“coate-goale, maţe-fripte” zice jupân Dumitrache despre Rică Venturiano), dar era un bărbat care, cu joben, avea poezia lui. Cu el, cu Florica Demion, cu Maria Maximilian am lucrat foarte uşor, ca și cu Giugaru — jupân Dumitrache, pe care îl ştiam de la spectacolele de cartier, iar pe lordanescu-Bruno demult îl aveam în cap ca Ipingescu. Unii jucaseră sau mai jucau încă în spectacole de revistă, dar erau mari talente, cum rar găseşti.
— Aţi spus că filmul e pentru dumneavountra şi document.
— Da, nu numai ziarele şi cărţile, ci şi temele timpului le-am căutat. Garda civică, de exemplu, am îmbrăcat-o în uniforma ei de altădată. La Teatrul Naţional, de unde am împrumutat unele costume, mi se spusese: “Ei, păi teatrul nu prea avea bani, găsise cineva un chipiu vechi de
căpitan de artilerie pe acasă, prin pod, l-a adus şi cu ăla s-a jucat şi se joacă”. Ipingescu cu chipiu de artilerist şi cu tunică de infanterist, aşa se juca la teatru. Eu m-am dus la Muzeul de costume pe care îl avea pe atunci Prefectura poliţiei şi am văzut cum erau uniformele în 1876. Numai un costum de subcomisar lipsea din colecţie şi am făcut atunci — ăsta e singurul meu neadevăr în costumaţie — un costum tip 1900, cu care l-am îmbrăcat pe Ipingescu.
— Unii spun astăzi că aţi făcut mai mult un vodevil decât o satiră, în timp ce un cronicar din 1943 opina oarecum invers, că v-aţi preocupat mai mult de reconstituirea de epocă şi mai puţin de efectele de comedie.
— Ce să vă spun eu dacă cronicarii nu se înţeleg între ei şi se bat cap în cap? A fost un film bun, care durează şi astăzi şi se serbează după 40 de ani. E singurul şi în orice caz e primul care are această onoare. Că e vodevil, că e satiră, ăsta e filmul.
— Cum a fost la premieră?
— A, foarte grav. Lume a fost imensă. Biletele vândute cu mult înainte toate, sala era superbă, se renovase “Aro” — “Patria” de azi, după ce suferise un incendiu. Dar, din cauza unui defect tehnic, sunetul s-a auzit foarte prost, uneori deloc, dovadă că celula foto-electrică a aparatului de proiecţie nu-şi putea face datoria. Nu filmul era de vină, întrebaţi-l pe cel cu sunetul, Gheorghe Mărăi, o sa vă spună el exact.
— Într-o cronică a timpului se scrie că dumneavoastră aţi leşinat de necaz după premieră.
— Nu, ăsta e un fel de a vorbi, că am leşinat. Am dispărut din sală, eram nemulţumit, eram şi extrem de obosit, copia fusese gata în ultimul moment, nu dormisem…
— Vă urcaseţi pe scenă înainte de proiecţie?
— Nu, pe atunci nu era obiceiul ăsta.
— Sunteţi mulţumit de filmele pe care le-aţi făcut? Puteau ele să fie mai bune?
— Totdeauna se spune că filmul putea fi mai bun. Dar nu e totdeauna adevărat. În cinematografie, este foarte greu. De ce? Pentru că nu lucrezi de unul singur, totul constă în a găsi oameni apropiaţi de tine, apropiaţi de lucrarea ta, să le placă, să le placa meseria, sa lucreze cu dragoste, oameni atinşi de acest morb al cinematografului, altfel nu poţi să reuşeşti.
— În unii ani n-aţi lucrat, aţi lipsit de pe platouri.
— N-a fost bine şi nu din vina mea, dar în acei ani eu n-am făcut pauză, am căutat. Acum, de pildă, sunt după o pauză și mai mare decât în alte dăți, dar dacă aş face un film, l-aş face mai bun decât tot ce am făcut până acum.
*** Cinema, 1 martie 1983
Puteți citi și:
Pola Illery din Corabia, vedetă de film la Paris
