James Fenimore Cooper s-a născut pe 15 septembrie 1789 în Burlington, New Jersey, și a fost al unsprezecelea copil al lui Elizabeth și al William Cooper, întemeietorul orașului Cooperstown.
La vârsta de 13 ani, a fost înscris la Universitatea Yale, dar pentru că făcea tot felul de năzbâtii, a fost exmatriculat după trei ani și nu și-a mai luat diploma niciodată. Nevoit să-și câștige existența, în 1806, la vârsta de 17 ani, a devenit marinar și ulterior s-a alăturat echipajului unei nave comerciale. Până în 1811, adolescentul a obținut gradul de aspirant în marina Statelor Unite, primind mandatul de ofițer semnat chiar de Thomas Jefferson.
Tatăl său murise între timp, iar tânărul și cei patru frați care supraviețuiseră copilăriei au moștenit o serie de titluri de proprietate și o sumă de bani considerată inițial mare, dar care le-a creat multe probleme, din cauza unor litigii greu de rezolvat.
James Fenimore Cooper s-a căsătorit pe 1 ianuarie 1811 cu Susan Augusta de Lancey, o fată în vârsta de 21 de ani care provenea dintr-o familie bogată. Despre acea perioadă, istoria literaturii a păstrat o legendă foarte frumoasă:
“Părăsind de tânăr școala pentru a deveni marinar, Cooper a hoinărit cinci ani cu o corabie cu pânze înainte de a-și încerca norocul în literatură, vocaţie spre care s-a îndreptat, se zice, din pricina unui amor, în nişte împrejurări ciudat de romantice.
Viitorul scriitor se îndrăgostise de o frumoasă fată de aceeaşi vârstă cu el, care părea inițial că-i împărtăşeşte sentimentele. Fără să stea mult pe gânduri, s-a dus să-i ceară mâna părinților ei. Tatăl, un anume Lancey, mirat și amuzat, n-a luat în serios cererea copilărească a tinerelului de 16 ani.
— Tinere, eşti foarte drăguţ, a răspuns bărbatul râzând, însă fata mea are în inima ei o mare dragoste… Da, o dragoste nebună pentru Walter Scott, ale cărui romane le mănâncă, nu altceva, imediat ce apar. Ei bine, când vei izbuti să scrii pentru ea o carte care s-o entuziasmeze tot atât cât Walter Scott, caută să mă găseşti și-ţi voi da mâna ei.
Era doar o glumă. Dar Fenimore Cooper a luat-o în serios.
— Am înțeles ce-am de făcut.
Trecură ani. De mult uitase d. Lancey scena asta, când într-o zi, prin anul 1810, avu surpriza să primească prin poștă un mare manusscris.
— Ia te uită, cine mi-o fi trimis asta?… „Spionul”, roman de F. Cooper. Va să zică flăcăul ăsta fabrică acum romane! Ciudată îndeletnicire pentru un ofițer de marină! De ce naiba s-o fi apucat de scris?…
— Tăticule, eu știu de ce!, spuse duduia Lancey, emoționată și îmbujorată la chip… Haide să citim cartea. A doua zi, după ce sfârșiră de citit volumul, rostiră amândouă veseli:
— E mai strașnic decât Walter Scott! Ce carte minunată!
Fenimore câștigase în chip strălucit acest rămășag ciudat. Succesul „Spionului” a fost uriaș. O săptămână după aceea, Cooper se căsătorea cu fermecătoarea fată care îi fusese muză. Ea n-a mai citit de atunci decât romanele lui Fenimore Cooper!”
Realitatea este însă diferită. Prima carte a lui Fenimore Cooper, “Precaution”, a fost publicată la nouă ani după mariajul cu Susan, în 1820, sub anonimat, și a fost rezultatul unui pariu pe care cei doi soți îl făcuseră.
Următorul roman, “Spionul”, a văzut lumina tiparului un an mai târziu, a fost plasat în mijlocul evenimentelor din Revoluția americană și a avut un mare succes la public. În 1923, a urmat volumul “Pionierii”, în care Fenimore Cooper s-a folosit de amintirile personale și de o serie de amănunte extrase din arhivele din Kentuky pentru a reconstui istoria fondării coloniei din Cooperstown, orașul înființat de tatăl său.
Întocmai precum mai multe cetăţi greceşti care şi-au disputat cinstea de a fi dat naştere legendarului Homer, tot așa mai multe oraşe din Kentuky şi-au revendicat cinstea de a-l fi «furnizat» pe eroul autentic din care s-a inspirat Cooper pentru viaţa aventuroasă a lui Ciorap de piele, personajul care a devenit cunoscut în întreaga lume datorită mai ales următorului roman al scriitorului, “Ultimul mohican”, ce a apărut în 1826.
Din aceeași serie fac parte “Călăuza”, „Preria” și „Vânătorul de cerbi”.
“Ultimul mohican” a fost ecranizat în 1968, producția româno-germană fiind regizată de Jean Dréville, Pierre Gaspard-Huit și Sergiu Nicolaescu, iar scenariul se bazează pe romanul lui James Fenimore Cooper.
În 1826, scriitorul s-a mutat cu familia în Europa, încercând să obțină mai multe bani din vânzarea cărților sale, să le ofere o educație mai bună copiilor și să observe politica europeană. A continuat să scrie, printre volumele publicate în acești ani aflându-se romanul “Preria” și două dintre numeroasele sale povești despre mare, “The Red Rover” și „The Water Witch”. În perioada petrecută la Paris, familia Cooper a fost activă în comunitatea de expatriați americani, iar scriitorul s-a împrietenit cu pictorul (și mai târziu inventatorul) Samuel Morse și cu generalul francez Gilbert du Motier, marchiz de Lafayette.
În 1833, dezgustat de corupția aristocrației europene, Fenimore Cooper s-a întors în Statele Unite, unde a publicat „A Letter to My Countrymen”, considerată cea mai tranșantă lucrare a sa de critică socială.
În iunie 1834, a decis să se mute în conacul Otsego Hall, casa pe care tatăl său o construise în Cooperstown și care fusese abandonată de mult timp. Reședința era într-o pronunțată stare de degradare, pentru că nimeni nu o mai îngrijise timp de 16 ani, dar a început reparațiile, a renovat-o complet și a transformat-o în reședință permanentă.
Începând din 1840, retras în locul care îi era cel mai drag din lume, a scris 16 dintre cele 32 de romane ale sale, dar nu a mai avut același succes, pentru că se confrunta cu asaltul noii generații de prozatori americani.
Fenimore Cooper, părintele “Ultimului mohican”, a încetat din viață pe 14 septembrie 1851, cu o zi înainte de a împlini vârsta de 62 de ani și a fost înmormântat în cimitirul Bisericii Episcopale, unde se odihnea și tatăl său, William. Soția scriitorului, Susan, i-a supraviețuit doar câteva luni și și-a găsit odihna veșnică alături de el, la Cooperstown.
Soții Cooper au avut șapte copii, dintre care cinci au trăit până la vârsta adultă. Una dintre fiice, Susan Fenimore Cooper, a fost scriitoare și militantă feministă, iar un fiu, Paul Fenimore Cooper, a devenit un avocat cunoscut.
În 1930, în America s-a decis introducerea cărţilor lui Fenimore Cooper în programele şcolare și astfel, alături de legendele despre eroii romani şi greci, copiii au început să învețe oficial despre întâmplările romantice ale pieilor roşii, personaje împodobite cu pene de vulturi şi scalpuri jupuite de pe capetele învinşilor.
La acel moment, în Statele Unite vechile triburi nu mai trăiau decât în cărţile demodate ale marelui scriitor, iar America, aşa cum o cunoscuse Fenimore Cooper, părea viziunea unui basm ireal, cu pământuri virgine unde trăiau cu nevinovăţie “bizonul, cerbul sur, castorul arhitect şi sălbatici nestricaţi de civilizaţie”.
