Henriette a Belgiei, prințesa uitată

Henriette a Belgiei

Prințesa Henriette a Belgiei s-a născut pe 30 noiembrie 1870, în palatul părinților ei din Bruxelles. Tatăl ei era Filip, conte de Flandra (cel care refuzase în 1866 oferta Locotenenței Domnești de a fi proclamat prinț al Principatelor Române). Bărbatul era fratele regelui Leopold al II-lea al Belgiei, iar mama ei a fost Marie, contesă de Flandra. Copila a avut o soră geamănă, prințesa Josephine, care a murit de convulsii la o lună și jumătate după naștere.

Henriette a fost sora mai mică a Prințului Baudouin, iar unchiul ei matern era regele Carol I al României. Copila a beneficiat de o educație foarte bună oferită de profesori privați, iar de la vârsta de șase ani a avut o guvernantă irlandeză, Maria Mac Shane, care îi preda limba engleză, în timp ce o guvernantă de la Paris îi oferea lecții de literatură și istorie.

În fiecare an familia mergea la Castelul Sigmaringen, la bunicii materni, dar relațiile cu unchiul patern, regele Leopold al II-lea, erau foarte reci.

Prințesa Henriette și prințul Baudouin

Când a împlinit 18 ani, în 1888, prințesa și-a făcut „intrarea în societate” și a descoperit că îi place să danseze, să poarte toalete somptuoase și să se distreze. În 1891, în ziua de Anul Nou, Henriette a participat pentru prima dată la recepția oficială de Palatul Regal din Bruxelles, dar câteva zile mai târziu s-a îmbolnăvit atât de grav de pneumonie infecțioasă încât a primit ultimele sacramente. Fratele ei mai mare, Baudouin, a vegheat-o în permanență și după câteva zile s-a îmbolnăvit și el. Prințul a murit pe 23 ianuarie 1891, la doar 21 de ani, iar dispariția sa a fost o dramă pentru întreaga familie. În primăvara următoare, Henriette și mama ei au făcut un pelerinaj la Lourdes pentru a se ruga pentru odihna tânărului prinț și pentru sănătatea familiei. După ce doliul pentru fiul lor cel mare s-a încheiat, contele și contesa de Flandra s-au gândit să facă aranjamente matrimoniale pentru cele două fiice. În 1894, Josephine, sora mai mică, s-a căsătorit cu vărul ei primar, prințul Karl Anton de Hohenzollern (fratele mai mic al viitorului rege Ferdinand al României), în ciuda reticenței exprimate de familia miresei.

În ceea ce o privește pe Henriette, nu a fost ușor să i se găsească un soț pentru că pneumonia îi lăsase sechele destul de grave. Prințesa era îndrăgostită din 1890 de Philippe d’Orléans, pretendentul orleanist la tronul Franței, dar acest mariaj era de neconceput pentru că unchiul patern, regele Leopold al II-lea, se temea să nu atragă mânia celei de-a Treia Republici Franceze. Pe de altă parte, Ducele de Orleans nu părea să-i împărtășească sentimentele, așa că în 1894 tatăl ei s-a gândit să o căsătorească cu Arhiducele Leopold Ferdinand, fiul cel mare al Marelui Duce de Toscana. Bărbatul s-a răzgândit însă când a aflat de „reputația proastă de care se bucură Arhiducele” care, pe de altă parte, nu avea nici poziție, nici avere.

În 1894, când sora ei mai mică s-a stabilit cu soțul la Postdam, Henriette era încă singură și nici nu avea perspective de căsătorie. Își însoțea adesea mama în călătorii, iar în primăvara anului 1895 l-a întâlnit pe Emmanuel d’Orléans, care era cu doi ani mai tânăr și avea titlul de Duce de Vendôme. Acesta era nepotul de soră al lui Sisi, împărăteasa Austriei, și era foarte apreciat la regimentul de dragoni unde servea. Familia de Flandra a organizat o întâlnire între Henriette și Ducele de Vendôme la Lugano, în octombrie 1895, iar regele Leopold al II-lea a autorizat căsătoria tinerilor. Henriette îi va spune mamei sale: „Mi-am găsit idealul”, iar pe 12 februarie 1896, cei doi s-au căsătorit la Bruxelles, plecând în luna de miere pe Coasta de Azur, la Saint-Raphaël.

Cuplul a avut patru copii: Marie-Louise, Sophie, Geneviève și Charles-Philippe, Duce de Nemours, care se va căsători în 1928, fără acordul familiei sale, cu o americancă numită Margaret Watson.

Emmanuel d'Orléans

Tinerii soți s-au stabilit, de la începutul mariajului lor, la Neuilly-sur-Seine, într-un conac aflat pe rue Borghèse și au devenit rapid membri proeminenți ai lumii bune parizieze din La Belle Époque.

Deși fusese invitată, ducesa de Vendôme nu a fost prezentă la tragicul eveniment de la Bazarul Carității la care a participat însă soacra ei, care avea să moară în timpul incendiului devastator.

Curând cuplul ducal a devenit unul dintre cele mai mondene din Europa. În timpul iernilor, soții stăteau la Bruxelles, unde participau la balurile de curte și la spectacolele de la Théâtre de la Monnaie, în timpul verilor mergeau în Ardeni, iar la sfârșitul lunii august se mutau lângă Innsbruck, în Tirol, unde socrul Henriettei deținea un castel.

Henriette a Belgiei

După nașterea copiilor, familia s-a mutat într-o reședință mai mare, tot pe Rue Borghèse, iar până în 1914 casa ducesei a cunoscut o viață socială intensă. Diverși regi și prințese aflate în exil, magnați financiari și industriași bogați se întâlneau frecvent aici la serate fastuoase.

După urcarea pe tronul Belgiei a fratelui ei mai mic, Albert, în 1909, Henriette, devenită sora unui rege, avea o poziție socială și mai importantă, moștenirea primită după moartea socrului ei i-a sporit și puterea financiară, iar recepțiile pe care le oferă erau din ce în ce mai somptuoase și mai frecvente.

Henriette a Belgiei
Regele Albert al Belgiei si surorile lui

În iulie 1914, ducele și ducesa de Vendômes au petrecut câteva zile la Palatul Regal din Laeken împreună cu regele Albert și cu soția lui, Elisabeta a Bavariei. Cei doi au plecat apoi în Marea Britanie, unde au aflat că a început războiul. Conflictul nu i-a împiedicat însă să circule în toată Europa, dar în această perioadă ducesa Henriette a avut o activitate lăudabilă la Spitalul Doamnelor din Neuilly și a deschis la Wimbledon un mic centru pentru îngrijirea răniților.

De îndată ce a putut, ea a început din nou să organizeze recepții la Casa Belmont, de această dată în scop caritabil, în sprijinul efortului de război. Datorită sprijinului Ducesei de Vendôme, „ambulanța Élisabeth” din Calais a fost transformată în spital și aici a fost deschisă o secție de chirurgie. Această instituție găzduia 1.500 de pacienți și, pentru a strânge banii necesari activităților medicale, ea a patronat evenimentele numite „Săptămâna specială pentru refugiații belgieni”.

În august 1915, Henriette a Belgiei a anunțat cu mândrie logodna fiicei sale mai mari, Marie-Louise, cu Philippe de Bourbon-Cele Două Sicilii. Cei doi s-au căsătorit la Neuilly pe 12 ianuarie 1916 într-o ceremonie sobră, având în vedere circumstanțele tragice din Europa. Până la sfârșitul războiului, ducesa și-a continuat în mod concret misiunile de caritate și de mai multe ori a reușit, prin intermediarul Papei, al regelui Alfonso al XIII-lea și reginei Maria Christina a Spaniei, să salveze viețile multor oameni care i-au cerut ajutorul.

Din punct de vedere financiar, după încheierea războiului situația ducesei de Vendôme a rămas stabilă, dar cuplul a decis să-și vândă proprietatea din Mentelberg. În iarna anului 1921, cei doi soți au făcut o călătorie în Africa de Nord prin Algeria, Tunisia și Maroc, iar Henriette a fost fascinată de ținuturile pe care le-a descoperit.

În acea perioadă însă starea de sănătate a soțului ei, Emmanuel, a început însă să se deterioreze și se pare că suferea de alcoolism. Charles-Philippe, poreclit „Chappy”, singurul fiu al Henriettei, i-a dat multe motive de supărare mamei. Nu fusese foarte studious, îi plăcea să bea, a călătorit după bunul plac și a avut o aventură cu Margaret Watson, o americancă pe care Henriette a descris-o ca fiind o „floare otrăvită de baruri și cazinouri”. În ciuda sfaturilor părinților săi, Charles-Philippe s-a căsătorit pe 24 septembrie 1928 cu tânăra, iar Henriette a văzut acest mariaj ca o dramă: “ultimul reprezentant masculin al ramurii Casei de Orleans s-a căsătorit cu o americancă excentrică”, va scrie ea.

Henriette a Belgiei

Ducele Emmanuel a murit de insuficiență cardiacă pe 1 februarie 1931 și din acel moment ducesa Henriette a Belgiei, rămasă prematur văduvă, a decis să se dedice unui proiect personal. A luat decizia de a ordona arhivele voluminoase ale familiei care se aflau la Château de Tourronde, sperând că această arhivă, alcătuită din documentele personale a cinci generații de prinți francezi și belgieni, va fi de folos unor istorici serioși.

A tradus ea însăși scrisorile în limba germană ale bunicului ei, regele Leopold I, a sortat, inventariat și clasificat, cu ajutorul unor călugărițe și al starețului francez Georges Guilbert, mii de documente referitoare la istoria familiei sale, iar acum acestea formează „Fondul Vendôme-Nemours” și sunt păstrate la Arhivele Generale din Bruxelles.

După criza financiară din 1929, Henriette a Belgiei a fost copleșită de cererile organizațiilor caritabile pe care le susținea. Și-a vândut toate proprietățile, cu excepția Castelului Tourronde și a fost nevoită să scoată la licitație mai multe bijuterii și tablouri. În februarie 1934 fratele ei, Albert al Belgiei, a murit pe neașteptate și ducesa s-a dus imediat la Bruxelles pentru a o consola pe buna regină Elisabeta. În ianuarie 1939, a făcut o călătorie în Egipt, dar la Alexandria s-a îmbolnăvit de gripă și a trebuit să stea o vreme într-un spital local.

Cum războiul începuse să amenințe întreaga Europă, Henriette va remarca: „Cu doi oameni nebuni ca Benito și Adolf, se poate întâmpla orice: ne putem trezi în toiul nopții sub bombardament.” Pe 3 septembrie 1939, după ce a început războiul, ducesa a deschis o mică infirmerie, a organizat activități de tricotat în sprijinul trupelor și a ajutat financiar mamele soldaților uciși pe front.

Henriette a Belgiei
Regina Victoria Eugenie a Spaniei, prințesa Henriette a Belgiei, prințesa Marie Jose a Belgiei și Lilian Baels

În timpul conflagrației Henriette s-a stabilit temporat în Elveția, iar în septembrie 1943 a aflat că fiul ei fusese arestat sub suspiciunea de sprijinire a mișcării de Rezistență, fiind încarcerat în închisoarea Fresnes. Datorită relațiilor pe care le avea, ducea a reușit să-l elibereze după mai puțin de o lună.

După război, a mers destul de des la Vevey, în Elveția, unde se aflau mai multe rude regale aflate în exil: verișoara ei, Clementine, Prințesa Napoleon, regina Marie-Amélie a Portugaliei, regina Victoria-Eugenie a Spaniei, contele și contesa de Barcelona și nepoata ei, Marie-José a Italiei.

În primăvara anului 1947, din cauza situației financiare care se înrăutățise, Henriette a Belgiei a luat decizia de a părăsi Castelul Tourronde și de a se stabili la pensionul Flora din Sierre, în Elveția pentru că începuse să aibă probleme de sănătate din ce în ce mai mari.

Henriette, ducesa epocii de aur a Parisului, a fost transportată la spitalul din oraș, unde a murit pe 28 martie 1948, la vârsta de 77 de ani, fiind înmormântată pe 12 aprilie alături de soțul ei, în cripta Capelei Regale din Dreux, necropola familiei Orléans.

Niciun comentariu

Lasă un comentariu