Ioana Bulcă împlinește 87 de ani

Ioana Bulcă
DS TW

Ioana Bulcă s-a născut pe 7 ianuarie 1936 la Sibiu, oraș în care a urmat şcoala primară şi liceul. Visa de mică să devină actriţă la… Hollywood, astfel că, în acelați timp cu liceul, s-a înscris la cursurile Şcolii populare de artă, secţiile canto şi artă dramatică. Adolescenţa i-a fost marcată, mărturisea într-un interviu, de profesoara Felicia Ionaş, un om de mare cultură, care i-a dat lecţii de istoria artei, de muzică, de pictură şi de engleză și, în acelaşi timp, a luat lecţii de canto cu Lucia Cosma.

În 1952, după absolvirea Şcolii populare de artă, a interpretat, la examenul de promoţie, rolul Luisei din „Intrigă şi iubire” de Schiller, avându-l ca partener pe Ion Besoiu.

Un an mai târziu, a intrat la Institutul de artă teatrală şi cinematografică, la clasa lui Ion Finteşteanu, absolvindu-l în 1957 cu rolul Solveig din „Peer Gynt”, cu Florin Piersic în rolul titular.

În acea vară, Ioana Bulcă a fost repartizată la Teatrul Naţional din Craiova, unde a jucat, timp de un un an, rolurile Aristizzei Vlahos din „Tudor din Vladimiri” de Mihnea Gheorghiu, al Orsetei în „Gâlcevile din Chioggia” de Carlo Goldoni, al Zoiei în „Anii de pribegie” de Arbuzov.

watchshop.ro
Ioana Bulcă

În 1958, tânăra actriță a intrat prin concurs la Teatrul Naţional din Bucureşti, pe scena căruia a jucat întreaga viață. Printre rolurile cele mai importante: Judith în „Discipolul diavolului” de Bernard Shaw; Marianne în „Tartuffe” de Molière; Ludovica în „Cercul de cretă caucazian” de Bertold Brecht; Mitte Kremnitz în „Eminescu” de Mircea Ștefănescu; Dona Anna în „Castiliana” de Lope De Vega;Aleksandra Epancina în „Idiotul” de Dostoievski; Luchi Mantu în „Al patrulea anotimp” de Horia Lovinescu ; Laura în „Moartea ultimului golan” de Virgil Stoenescu; Colette Duduleanu în „Gaițele”; Didina Mazu în „D-ale carnavalului”, Felice în „Bădăranii” de Carlo Goldoni, Hecuba în „Troienele” („Trilogia antică), regia Andrei Șerban, 1990, Înălțimea sa în „Cabinierul”- Ronald Harwood, regia Ion Cojar, 1991, Bélise în „Femeile savante” de Moliére, regia Lucian Giurchescu, 1997, Lotta Bainbridge în „Așteptând la Arlechin” de Noel Coward, regia Ion Cojar, 2007.

fashiondays.ro

În 1955, pe când era studentă în anul II, a fost distribuită în filmul lui Victor Iliu, „Moara cu noroc”, debutul ei fiind extrem de apreciat. După o pauză inexplicabilă de șase ani, actrița a reînceput să apară în filmele românești ale epocii: „Portretul unui necunoscut” de Gheorghe Turcu, „Fantomele se grăbesc” de Cristu Polucsis; „Zodia fecioarei” de Manole Marcus; „Răutăciosul adolescent” de Gheorghe Vitanidis; „Mihai Viteazul” de Sergiu Nicolaescu, “Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte” de Sergiu Nicolaescu, „Astă seară dansăm în familie” de Geo Saizescu, “Ciprian Porumbescu”, “Scorpia”, “Cantemir”, “Mușchetarul român”, “Burebista”, “Șantaj”, “Întoarcere la dragostea dintâi”, “Lovind o pasăre de pradă”, “Bunicul și o biată cinste”.

În 1972, actrița a vorbit despre primii ani în cinematografie într-un interviu acordat revistei Cinema:

bijuteriidinargint.ro

“— După „Moara cu noroc”, toată lumea a considerat-o pe Ioana Bulcă nu numai „o tânără speranță”, așa cum se obişnuieşte la un debut strălucit, ci o actriţă lansată. Pe urmă a urmat o pauză de şase ani…

— Aceia au fost ani de mare suferinţă. Nici nu vreau să-mi amintesc de ei… Deşi, nu s-ar putea spune că am stat degeaba. Am jucat pe scenă, am apărut în foarte multe emisiuni tv şi foarte multe de versuri, pentru că îmi plac versurile, am jucat mult, dar nu pentru marele ecran… Și pe urmă, am făcut un copil. Poate că e cel mai bun film al meu…

— Îmi închipui că n-a fost deloc ușor să reînnozi firul…

— A fost groaznic de greu. Îmi pierdusem încrederea în mine. Șase ani e foarte mult pentru viaţa unui actor… Adevărata încercare a venit însă abia la „Zodia Fecioarei”. Midia era un rol greu, de compoziţie. Era şi un rol foarte frumos, pe care ar fi fost păcat să-l ratez… Dacă am trecut cu bine acea încercare a fost mulţumită lui Manole Marcus, care are darul rar — şi foarte preţios la un regizor — de a face actorul să înflorească, să capete încredere în el, să-l decomplexeze, dacă e cazul —şi la mine, era! Cred că asta este o calitate esenţială pentru un regizor: să ştie să stârnească încrederea actorului în el însuşi. De altfel, un actor şi un regizor nici nu pot conlucra, cred, dacă nu cred unul în altul… Deşi e adevărat şi că eu am mai multă nevoie decât alţii de un regizor care să mă cunoască bine şi să creadă în mine.

Ioana Bulcă

— De ce mai mult decât alţii?

— Pentru că sunt o fire extrem de emotivă şi de timidă.

— lată o declarație care va surprinde multă lume. Mărturisesc că mă surprinde și pe mine. Întotdeauna mi-o închipuiam pe Ioana Bulcă interpretând roluri de eroine dârze, numai sânge rece și stăpânire de sine…

— Asta pentru că am probabil aerul cuiva foarte sigur de el. Ca actriță însă sunt de-o emotivitate ucigătoare… În primele zile de filmare la „Mihai Viteazul”, Sergiu Nicolaescu se înfuria, pentru că de cum se punea lumina, mi se umpleau ochii de lacrimi. Pe urmă s-a obişnuit, sau poate a început să mă cunoască… Adevărul e că am lucrat foarte bine cu el. E un regizor care ştie ce să ceară fiecărui actor în parte. Ştie ce poate da fiecare. Iar pentru mine şi asta e foarte important. Pentru că fac parte din acea categorie de actori care „dau prea mult”, care supralicitează. Regizorul deci trebuie să aleagă din ceea ce fac şi chiar să mă înfrâneze la un moment dat. Fiecare actor are nevoie de acel „ochi” care să vadă şi să selecţioneze, dar la mine asta e strict necesar… Ceea ce mi se pare însă până şi mie foarte ciudat —mă întreb cum li s-o fi părând altora — este că această timiditate şi emotivitate sunt dublate de un exces de personalitate. O personalitate care, bună sau rea, nu ştiu, este oricum foarte puternică, foarte precisă şi foarte greu de stăpânit. Din fericire, nu sunt „o recalcitrantă” şi, în momentul în care un regizor îmi inspiră încredere, mă las dirijată aşa cum vrea el. De altfel (asta nu e o noutate) până la urmă filmul aparţine regizorului. Actorul e o materie cu care el lucrează. Un aluat sau o piatră tare, oricum o materie pe care el o modelează cum vrea. Au existat şi există mulţi actori mari de teatru care pe film n-au dat nimic. Și eu cred că de vină nu e decât mîna regizorului. Bagheta. Pentru asta îl admir atâta pe Sergiu Nicolaescu. El știe să meargă drept la actorul care-i trebuie. Pentru Doamna Stanca n-am făcut decât probe fotografice, de exemplu. Pentru Margareta—rolul din „Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte” — nici atât. Nici nu ştii ce sentiment bun, de siguranţă, de încredere, îţi dă acest „fleac”, de a fi distribuită fără să treci prin încercarea — după mine umilitoare — a probelor…

Ioana Bulcă

— După „Moara cu noroc”, dar înainte de „Zodia fecioarei”, au mai fost două roluri în film, nu foarte mari, şi destul de palide. Le-ai jucat cu conştiinţa că un actor trebuie să joace — orice, numai să joace —sau nu ai în general prejudecata rolului principal?

— Şi una, şi alta. Şi mai ales, pentru că nu cred că o profesiune de actor se realizează numai cu roluri mari, principale. Cred că adesea e chiar mai greu să realizezi un personaj episodic care să trăiască şi să rămână în mintea spectatorului. Şi pe urmă, rolurile mici te ajută imens să câştigi meserie, să acumulezi o seamă de cunoştinţe, de experienţă, să te pregăteşti, de fapt pentru rolul cel mare, care te aşteaptă, poate, mâine…

În adolescenţă, visam să joc Shakespeare. Era, şi este, autorul meu de căpătâi. Ce-ar fi fost însă dacă aş fi stat, aşteptând să joc Lady Macbeth? De altfel, mult mai târziu, şi nu pe scenă, ci în film, m-am întâlnit totuși cu o eroină pe care eu o trec în familia shakespearienelor: Doamna Stanca din „Mihai Viteazul”. Ca temperament, ca sensibilitate, ca intensitate a sentimentelor, doamna Stanca e de acolo… Pentru mine a fost ceea ce se cheamă un rol mare… Totul e să nu stai în aşteptarea acelui rol mare. Din păcate, însă, nici asta nu depinde de noi. Noi depindem de scenarişti, de regizori şi, în ultimă instanţă, de public. Noi nu existăm dacă nu suntem văzuţi. Actorul nu poate juca acasă, pentru familia lui. Imaginează-ţi că Peter O’Toole, după ce a făcut „Lawrence al Arabiei”, ar fi stat zece ani… Oricât de talentat ar fi un actor, oricâtă bogăţie ar purta în el, dacă nu joacă, degeaba. Mucegăiește. Moare. Actorii sunt ca florile. Dacă nu-i îngrijești, se ofilesc. La propriu și la figurat.

Nici acum nu pot să pricep cum s-a putut ca o Margareta Pogonat sau Dana Comnea să stea atâţia ani departe de film. Şi atâţi alţi actori buni, cunoscuţi şi iubiţi de public de pe scenă… Poate şi pentru că la noi meseria de actor de film a fost până acum cu totul şi cu totul întâmplătoare. Dar asta nu e bine. Pentru că experienţa nu se acumulează „întâmplător” şi nu se câştigă jucând din an în Paşti… Asta e problema noastră cea mai gravă.

Ioana Bulcă

— Nu crezi că ea se va rezolva acum, când se fac 25 de filme pe an?

— În parte. Pe jumătate.

— Şi cealaltă jumătate?

— Numai cu dragoste şi înţelegere pentru nişte oameni care s-au dăruit unei meserii ce se face numai din şi cu dragoste.

— Iubire pentru iubire…

— Iubire pentru iubire.

*** Eva Sîrbu, revista Cinema, 1972

Regizorul Gheorghe Vitanidis spunea despre Ioana Bulcă: “Cu ani în urmă, conduceam o comisie de selecţie a talentelor pentru Institutul de artă cinematografică şi marea revelaţie a oraşului Sibiu a fost o fetişcană cu ochi mari şi limpezi, luminoşi şi melancolici, cu un păr blond şi bogat, de un optimism tonifiant, cu o vibraţie şi o forţă lăuntrică rar întâlnite. La toate acestea se adăuga o mare sensibilitate, o graţie înnăscută în fiecare gest, în fiecare mişcare — scriam noi atunci la rubrica «fotogenie şi ţinută scenică», «excepţională» — natura hărăzindu-i tot ceea ce-i trebuia pentru a deveni o mare actriţă de teatru şi de film.

Ioana Bulcă

Am urmărit cu interes evoluţia ei în Institut, bucurându-mă când am reîntâlnit-o pe platou, interpretând sub bagheta profesorului meu, Victor Iliu, poate unul din cele mai interesante şi complexe personaje feminine nu numai din cariera ei, dar şi din cinematografia noastră: Ana, din «Moara cu noroc». Au urmat apoi noi succese, înscrise între «Zodia Fecioarei» şi «Mihai Viteazul», la care se pot adăuga zeci de roluri interpretate pe prima scenă a ţării, dăruind sensibilitatea şi farmecul ei unor personaje din dramaturgia universală sau naţională. Şi gama personajelor interpretate de Ioana Bulcă se înscrie între tragedia antică, «Enigma Otiliei» şi, dacă vreţi, comedia spumoasă «Logodnicele aterizează la Paris».

O traiectorie artistică strălucită, nu lipsită de eforturi şi sacrificii personale, susţinută de un talent viguros, de o sensibilitate feminină aparte, cu dreptul de a fi ocupat un loc de frunte în ierarhia vedetelor de film. Ce păcat că în cinematografia noastră se scriu atât de puţine roluri destinate cu premeditare unor actriţe de talent!”

Ioana Bulcă
Ioana Bulcă

În 2007, doamna Ioana Bulcă a fost distribuită în rolul Aristizzei Romanescu în filmul „Restul e tăcere” al regizorului Nicolae Caranfil, pentru care a primit Premiul Gopo pentru cea mai bună actriţă și în aceeași perioadă i-au fost decernate Premiul de excelență pentru întreaga activitate la Festivalul Internațional de Film Transilvania și, respectiv, Premiul de excelență din partea Centrului Național al Cinematografiei.

Marea actriță împlinește astăzi 87 de ani.

Surse:

Flacăra (1956, 1972)

Cinema (1969, 1972)

Teatrul (1983)

DS TW
No comments

leave a comment