Charles Boyer. Viața și moartea actorului care s-a sinucis la două zile după decesul soției

Charles Boyer s-a născut pe 28 august 1899 în orășelul Figeac, Midi-Pyrénées, a fost fiul Augustinei Louise Durand și al lui Maurice Boyer, un mic negustor, și a descoperit teatrul și cinematograful la vârsta de 11 ani.

În timpul Primului Război Mondial, s-a angajat ca infirmier într-un spital, unde avea obiceiul să interpreteze mici schițe comice pentru a-i amuza pe soldații răniți, iar după încheierea războiului a plecat la Paris, cu gândul de a studia actoria la Conservator.

Nu s-a mai înscris însă la studii, pentru că în 1920 a avut șansa să înlocuiască un actor care se îmbolnăvise în spectacolul “Aux jardins de Murcie”, a avut success, apoi a apărut în piesa “La Bataille” și a devenit vedetă peste noapte.

În acei ani a apărut nu numai pe scenele teatrelor pariziene, dar a fost distribuit și în mai multe filme mute. Prima sa peliculă a fost “L’homme du large” (1920), regizat de Marcel L’Herbier, urmat de “Chantelouve” (1921), “Le grillon du foyer” (1922) și “Esclave” (1922), iar apariția sunetului în cinematografie a fost marea sa șansă, pentru că vocea lui profundă l-a transformat într-un star al filmului francez.

Boyer s-a concentrat apoi pe munca în teatru, revenind pe marile ecrane cu “Infernal Circle” (1928), “Captain Fracasse” (1929) și “La barcarolle d’amour” (1930).

În aprilie 1930, Charles Boyer a venit la București, împreună cu mult mai celebra la acea dată Marie Bell, frumoasa actriță care era societară a Comediei Franceze:

“Ieri după-amiază la Teatrul Regina Maria am avut prilejul să stau de vorbă cu artistul Charles Boyer, socotit azi ca unul din fruntaşii scenei franceze. Domnia-sa mi-a povestit câteva interesante amănunte din carieră:

— Debutul meu e legat de Gemier, cu care am jucat pentru prima oară un rol în drama lui Frondaie, “La Bataille”. Succesul obţinut cu acest rol l-a făcut pe autor să-mi încredinţeze, deşi nu aveam decât douăzeci şi doi de ani, rolul principal din o altă piesă a lui “L’Insoumise” pe care o vom juca şi la Bucureşti.

De atunci am preferat să joc în teatrele de pe bulevard, deși mi s-a propus în repetate rânduri să intru la Comedia Franceză… Am creat rolul principal din piesa lui Bourdet “L’homme Enchainé”, iar în ultimii patru ani am jucat în piesele lui Bernstein: “Le Venin”, “La Galerie des Glaces”, “Le Secret” şi “Melo” la teatrul Gymnase. Rolul Marcel Blanc din “Melo” l-am jucat de 350 de ori.

— Ce gen de roluri preferaţi?

— Evident prefer rolurile de dramă, dar mă amuză să joc şi roluri de comedie, ca cel din “L’Homme de Joie”. Un rol la care ţin mult e cel din piesa “Siegfried” de Giraudoux.

— Filmul vorbitor?

— Mă interesează și de aceea am și acceptat propunerea de a juca într-un film vorbitor pe care-1 voi face în Mai la Paris.

— Alte proiecte?

— Voi continua să joc în teatrele de pe bulevard. În stagiunea viitoare voi crea trei piese noi, una de Bourdet, alta de Pagnol și o a treia de Denys Amiei întitulată “Trois et une”.

— Turneul?

— E prima oară că fac un turneu în Orient și sunt încântat nu numai de rezultatele materiale, dar și de impresiile culese. La Constantinopol în special succesul a fost extraordinar, îmi spune Charles Bover”.

*** Rampa, aprilie 1930

Actorul a decis în același an să plece în America, iar star-system-ul american la îmbrățișat cu toată căldura și l-a transformat în doar câțiva ani în junele-prim al lumii. Compania MGM a fost cea care l-a adus pentru prima dată la Hollywood, oferindu-i rolul lui Chester Morris pentru versiunea franceză a filmului “The Big House”  din 1930, “Révolte dans la prison”, care a apărut în 1931.

Boyer a primit apoi o ofertă de la Paramount pentru a apărea într-un rol mic în pelicula “Minciuna magnifică” (1931), alături de Ruth Chatterton, producție regizată lui Berthold Viertel, acesta fiind primul său rol ca vorbitor de limba engleză, pe care nu o stăpânea încă la perfecție.

Au urmat, tot pentru MGM, filmele “Le procès de Mary Dugan” (1931) și “Tumultes” (1932), ambele în limba franceză, apoi a jucat, alături de Claudette Colbert, în “The Man from Yesterday” (1932) și “Femeia cu capul roșu” (1932).

Charles Boyer și-a continuat cariera și la Hollywood, și la Paris, dar cinematografia americană a fost cea căreia îi datorează recunoașterea unanimă. A jucat alături de cele mai mari staruri  create de Cetatea filmului, printre partenerele sale de-a lungul timpului numărându-se Greta Garbo, Marlene Dietrich, Danielle Darrieux, Katherine Hepburn, Loretta Young, Claudette Colbert, Irenne Dune, Ingrid Bergman, Joan Fontaine, Bette Davis, Olivia de Havilland, Margaret Sullavan, Paulette Goddard, Rita Hayworth, Martine Carol, Sophia Loren, Brigitte Bardot, Michèle Morgan, Audrey Hepburn sau Jane Fonda.

„Când ne îndreptăm spre locuința lui Charles Boyer, avem prilejul să trecem prin locuri încântătoare, care pot fi întâlnite doar în cadrul pitoresc al munților. Ajungând la poarta boltită a vilei sale, suntem izbiți de măreția cadrului care ne înconjoară. Din înălțimea la care ne aflăm, apele ondulate ale Pacificului îți dau impresia unei mari mase de argint, pentru ca de cealaltă parte, Hollywood-ul să se profileze ca un adevărat oraș din basme.

Cine îl cunoaște bine pe Charles Boyer, nu se poate să nu-și dea seama că acesta este singurul cadru în care personalitatea lui atât de simplă și naturală s-ar simți bine. Charles Boyer nu este, în realitate, altul decât Popé-le-Moko din „Nopți în Alger”. Nu e la largul lui decât în Casbahul său, din care nu coboară decât atunci când este nevoit. Colindă împrejurimile, înoată, joacă tennis cu Pat, se ocupă de horticultură, iar uneori este atât de copilăros încât ține să-i dovedească lui Pat calitățile sale culinare. Se simte atâtde bine în această singurătate, încât rareori primește invitați. Asta nu înseamnă că vila lui Charles Boyer e închisă oaspeților. Oricine vine e primit întotdeauna cu cea mai mare bucurie. Fiind socotit drept unul dintre cei mai capabili și inteligenți actori din Hollywood, este sfătuitorul tuturor: înainte de începerea turnării filmului „Marie Antoinette”, Norma Shearer, venind să-l consulte, a avut cu el o discuție asupra rolului ei și asupra celui lui Ludovic al XVI-lea, pe care Norma ar fi vrut să-l interpreteze Charles.

Boyer a mulțumit mult, dar nu a primit. Aceasta este caracterisca lui; nu primește niciodată un rol care nu-l atrage, iar dacă a capitulat cândva, aceasta s-a întâmplat din pricina contractului care îl obliga s-o facă. Rolul pe care l-a înțeles cel mai mult și căruia i s-a dedicat cu toate resursele de care dispune a fost rolul lui Napoleon, în „Maria Walewska”.

Creația i-a fost atât de mare încât Spencer Tracy a afirmat: „Figura lui Napoleon creată de Boyer ar trebui făcută nemuritoare de către Academie”. Și totuși, această figură a fost foarte diferită de a adevăratului Charles, fapt care a făcut pe mulți dintre admiratorii lui să strige după premieră: îl vrem pe Boyer, nu pe Napoleon.

Intrăm. Îl găsim în hall, fumându-și pipa de care nu se desparte niciodată și ținând în mână o carte în limba franceză. La privirea noastră întrebătoare, Charles ne spune surâzând: „Majoritatea timpului consacrat lecturii mi-l petrec între scriitorii francezi și englezi, iar dacă ar fi vorba de o preferință, aș afirma că, deși nu sunt romantic din fire, romanticii francezi mă atrag cel mai mult”.

— Hollywood-ul v-a atras întotdeauna?

Charles șovăi câteva clipe, ca pentru a-și depăna amintirile.

— Am ajuns aci numai datorită firii mele căreia îi place neprevăzutul, căreia îi place jocul cu soarta. Poate aș fi fost și astăzi un onorabil horticultor al Franței dacă acest caracter riscant al meu nu m-ar fi îmboldit să urmez cariera pentru care credeam că am vocație.

— Regretați că ați venit la Hollywood?

— Nu. Ceea ce regret e faptul că mi-am creat un gen din rolurile de prim-amorez. Or, la Hollywood, a-ți creza un gen înseamnă a nu putea evada niciodată din acest soi de roluri. Aș dori să interpretez omul de astăzi, cu toate necazurile și suferințele lui și care pune atâta dragoste în drumul fragil al vieții, mă miră faptul că nu se scrie mai mult asupra acestui om.

— Ce credeți despre Hollywood?

— Că este cel mai periculosloc din lume.

Rămânem un moment înmărmuriți.

— Da, completează surâzând Boyer, nu însă în sensul propriu al cuvântului. Este periculos pentru cei dinăuntrul lui, prin faptul că-i învață cu o viață ușoară, care-i face să uite de neajunsurile altora. Pentru cei din afară, prin atmosfera pe care a răspândit-o Hollywood-ul, cetatea filmului este un oraș în care dragostea și idila sunt pe primul plan. Dacă ar ști cei ce nu-l cunosc că tocmai elementele ce caracterizează o idilă lipsesc aci!

La New York, Paris, Londra, îți poți permite să ții secret faptul că simpatizezi pe cineva, să-ți dai rendez-vous-uri, intimitate, care leagă mult mai mult. La Hollywood, imediat se află de legătura dintre X și Y, dintre Z cu X. Toată lumea cunoaște idilele. Acest fapt strică aproape tot farmecul.

— Bine, dar la Hollywood sunt cele mai frumoase femei.

— Da, ce e drept, la Hollywood sunt femei minunate, femei care pe ecran apar ca tipuri ideale. Totuși, lucrul în comun, faptul că ne vedem aproape zi de zi, ne obișnuește unii cu alții. Și afară de aceasta (în momentul acela intră Pat Paterson în cameră) Hollywoodul este periculos prin faptul că întâlnești uneori persoane care te fac să nu ții seama de principii pe care ți le-ai format cu mult înainte: bunăoară eu eram hotărât să nu mă căsătoresc niciodată; am întâlnit-o pe Pat și în două luni am fost căsătoriți. Cred că această apropiere spontană între două suflete e singura care poate aduce fericirea”.

*** Cinema, februarie 1939

Boyer s-a căsătorit în 1934 cu actrița britanică Pat Paterson, care la acea vreme era mai cunoscută la Hollywood decât era el. Mariajul celor doi a fost un exemplu de afecțiune și loialitate într-o lume care nu punea prea mult preț pe stabilitatea familiei, iar mariajul a durat nu mai puțin de 44 de ani, până la moartea ei.

Singurul fiu al cuplului, Michael Charles Boyer, născut pe 9 decembrie 1943, s-a sinucis la vârsta de 21 de ani, pe 23 septembrie 1965. Tânărul a jucat la ruleta rusească după ce se despărțise de iubita lui, iar vestea a fost devastatoare pentru părinți.

Pe 26 august 1978, actorul a decis să-și pună capăt zilelor, luând o supradoză de Seconal, un sedativ hipnotic, în timp ce se afla acasă la un prieten de-al său în Scottsdale, Arizona. Deși a fost dus de urgență la spitalul din Phoenix, medicii nu au reușit să îl salveze. Sinuciderea lui Charles Boyer a venit la două zile după moartea iubitei sale soții, Pat, care fusese răpusă din cauza unui cancer galopant, și a avut loc cu două zile înainte de a împlini vârsta de 79 de ani. Cei doi soți au fost înmormânți în Cimitirul Holy Cross din California, alături de rămășițele fiului lor, peste a cărui moarte nu reușiseră să treacă nicio clipă.

În ultimul său film, “E o chestiune de timp”, realizat în 1976, Charles Boyer a acceptat să apară convins de două argumente: mai întâi regia lui Vincente Minnelli și în al doilea rând faptul că o avea ca parteneră pe Ingrid Bergman (alături de care mai jucase în două împrejurări: în filmul “Gaslight” al lui Cukor și “Arcul de Triumf” al lui Milestone). În timpul turnării acestei ultime pelicule, a fost foarte tăcut, pe figura lui se citea tristețea, dar niciun cuvânt nu se putea auzi de pe buzele lui. Era un mare discret şi avea oroare de cabotinism.

“Dispariţia lui Charles Boyer, într-un scenariu atât de straniu pentru cel care în niciun film al său nu s-a sinucis, continuă să intereseze mulţimile de spectatori care, în pofida atâtor demitizări, sunt legate, totuşi, obscur şi tenace de cei care au ştiut să le dea des, într-un întuneric de sală, într-o frântură de secundă, fiorul unui sentiment etern. În «Paris Match», un alt celebru june prim al ecranului de altădată, Jean Pierre Aumont, evocă personalitatea lui Charles Boyer, prieten şi rival în cucerirea a milioane de inimi feminine, azi mame eminente sau mătuşi adorabile.

Chiar dacă interviul e prea obsedat de legitimismul conjugal al celui care nu a lăsat mulţi soţi să doarmă (vorba unui unchi de-al subsemnatului: «Boyer-ul ăsta mi-a distrus atât căminul, cât şi femeia»…), chiar dacă întrebările nu depăşesc o anume frivolitate a curiozităţii, câteva răspunsuri dezvăluie ceva din mecanismul de spirit al unui artist care a supravieţuit multor mode:

Paris Match: Charles Boyer a fost o vedetă americană celebră. Or, la Hollywood, nici nu se mai ştie numărul căsătoriilor şi divorţurilor. Cum se face că a rămas credincios soţiei sale timp de 44 de ani?

Jean Pierre Aumont: Cred că întâlnirea lui cu Pat Patterson a fost o răscruce decisivă în viața lui… Celibatar, avea renumele seducătorului francez, era un bărbat frumos, avea o voce extraordinară. Pe urmă, juca mult bacara şi pierdea toţi banii. Din ziua când a întâlnit-o pe Pat s-a schimbat fundamental. N-a mai jucat cărţi şi a rămas credincios soţiei sale toată viaţa.

P.M.: Ce fel de femeie era soţia lui?

J.P.A.: Pat era o englezoaică micuţă, veselă, până la tragedia aceea (moartea fiului lor —n.n.). Era plină de viaţă… formau un cuplu perfect: el, demn, rezervat, sensibil, tainic; ea, mult mai exteriorizată, mult mai agitată…

P.M.: A fost primul francez care a izbândit în America. A rămas francez în adâncul său sau s-a americanizat?

J.P.A.: Nu, a rămas foarte francez. Era extrem de anxios… De exemplu, «murea» să mai joace teatru la Paris. N-a cutezat însă niciodată. I s-a propus de multe ori, dar se temea să nu dezamăgească un public care-l văzuse înainte de război. În apogeul carierei, în piesele lui Bernstein, îl întrebam despre viața în Hollywood-ul epocii de aur, despre marii artiști de acolo, îndeosebi mă intriga Greta Garbo, cu care filmase, dar nu-l interesa deloc să-mi vorbească despre acest subiect. Voia să discutăm despre ce se întâmplă la Paris, în viața literară, în arte, în muzică. Nu, nu-l amuza deloc să vorbească despre Hollywood”.