„Într-o sâmbătă dimineața, prin 1942, mama și mătuşa Rosalie m-au dus la cinema să vedem un film numit “Casablanca”, mărturisea Lauren Bacall. Toate trei am fost încântate. Mătuşa era nebună după Bogart. Eu îl vedeam pentru prima oară. Mi se păruse excelent în rol, dar nu îmi plăcea ca persoană. Mamei îi plăcuse, dar nu atât de mult ca Chester Morris sau Ricardo Cortez, junii ei primi favoriţi. Idealul meu rămânea Leslie Howard şi cum Bogart nu semăna prea mult cu el, nu avea şanse să-mi placă“.
Cam după un an şi jumătate, Lauren Bacall se afla la Hollywood, ca invitată a producătorului și regizorului Howard Hawks, şi aştepta un rol potrivit.
„Câteva zile înainte de sfârşitul anului 1943, Hawks m-a convocat la studiourile Warner Bros. Îi venise o idee. Îmi vorbise o dată de prietenia lui cu Ernest Hemingway, de partidele lor de vânătoare şi de pescuit. Hawks cumpărase drepturile ecranizării nuvelei sale “A avea și a nu avea”. Spera ca într-o zi să facă după ea un film. ÎI vedea pe Humphrey Bogart în rolul principal. Bogart lucra atunci la un alt film, “Via Marsillia”. Fără să-mi dezvăluie nimic din intențiile sale, Hawks m-a luat să vizităm platoul de filmare. Michéle Morgan stătea pe o bancă. Hawks îmi spuse să îl aștept o clipă și plecă întorcându-se repede însoțit de Bogart. Ne-a prezentat. Nu a fost nici un trăsnet, nici un fulger, ci doar un simplu «bună ziua».
Bogart era mai scund decât imi închipuisem, purta un costum cu pantalonii săi veșnic necălcaţi, o cămaşă de bumbac şi o mică eşarfă în jurul gâtului. Nu s-a spus nimic nemaipomenit. Întâlnirea a fost scurtă. El îmi păruse prietenos. După câteva zile Hawks m-a chemat la studio şi mi-a făcut, de fapt, singurul dar pe care mi-l puteam dori: mi-a dat să învăţ, pentru repetiţii, textul unei scene din “A avea şi a nu avea”.
Bogart acceptase să joace. Filmările urmau să înceapă în februarie 1944 şi dorea să dau o probă, îi spusese lui Bogart că s-ar putea să mă aibă ca parteneră. El se declarase de acord. Dar totul depindea şi de verdictul producătorului Jack Warner. În carte, personajul se numea Maria, dar în film se numea Slim. În ziua probei m-am sculat la ora șase dimineața. Eram teribil de agitată. Coafura, machiajul, totul era gata înainte de ora nouă. Se pregătea scena cu fluieratul. Hawks știa foarte bine ce dorea. Știa cum să te facă să te simţi sigură de tine. Ziua de filmare a mers bine. Urma aşteptarea rezultatului.
Săptămâna următoare am primit telefonul mult aşteptat. Proba ieşise bine. Jack Warner îşi dăduse aprobarea. Cu câteva zile înainte de începerea filmărilor, tocmai mă duceam în biroul lui Hawks, când Humphrey Bogart îmi ieşi în cale şi îmi spune: «Ţi-am văzut proba. O să lucrăm bine împreună».
În prima zi de filmare nu aveam nimic de făcut, dar m-am dus pe platou să-i văd pe Hawks şi Bogart la lucru. În sfârşit, veni rândul meu. Hawks intenţiona să filmeze doar o singură scenă. Trebuia să intru în camera unde se afla Bogart, să întreb din ușă: «Are cineva un foc?». Bogart îmi arunca o cutie de chibrituri, eu îmi aprindeam țigara privindu-l, aruncam chibriturile înapoi și plecam. Scena era simplă, dar eu eram înspăimântată de moarte. Ce o să spună Hawks? Dar Bogart? Dar echipa?
Bogart și-a dat seama de starea mea și a încercat să mă scoată din ea făcând câteva glume. Iar eu mă gândeam că era pentru prima dată când lucram pentru posteritate și tremuram de spaimă. Încă din acea primă zi mi-am dat seama ce om extraordinar era Bogart. A încercat totul ca să mă simt bine. Îl simțeam de partea mea. Începusem să mă simt mai în siguranță. În zilele ce au urmat mi-am dat seama că aveam amândoi același simț al umorului. Iar Bogart știa că numai râsul mă putea scoate din starea de groază în care mă aflam. Ajutorul Iui pe platou era de neprețuit. Ne înțelegeam minunat.
După trei săptămâni de filmare, nu știu cum s-a întâmplat, a fost ceva aproape imperceptibil. Bogart a venit în cabina mea să-mi spună noapte bună. Cu o oarecare timiditate a luat un pachet de chibrituri uzate și mi l-a întins rugându-mă să-i scriu numărul meu de telefon.
Nu pot spune de ce, dar l-am scris. Era poate o parte din jocul nostru. Pe la orele unsprezece seara telefonul de acasă a sunat. Era Bogie. Mi-a spus Slim, ca în film, și eu i-am spus Steve, tot ca în film. Am glumit, am vorbit. Asta a fost tot, dar din acel moment relaţiile noastre s-au schimbat complet“.
Aşa a început dragostea lor. După un an erau căsătoriţi şi admiraţia lui Lauren Bacall pentru omul şi actorul Humphrey Bogart nu avea decât să sporească. „Era un bărbat încântător. El însemna totul pentru mine. Nu puteam crede în atâta noroc. I-am cunoscut blândeţea, duioşia mai bine ca nimeni altcineva şi încă nu puteam realiza toate calităţile lui: mă surprindea şi mă încânta neîncetat. Au fost cei mai fericiţi ani din viaţa mea. Şi nu se purta aşa numai cu mine. Era blând şi atent cu toată lumea. Întotdeauna se ferea să ofenseze pe cineva. Erau calităţi pe care Ie transmitea și eroilor săi, și de aceea publicul îl iubea atât. De altfel, oriunde se ducea, simpla lui prezenţă atrăgea o mulțime de admiratori, ca să nu mai vorbim de presă. Bogie spunea totdeauna că unui actor îi trebuie zece ani de muncă pentru a ajunge un star. Cum ştiai dacă ai ajuns un star? Oriunde te duci, în orice punct de pe glob, lumea te recunoaşte.
În ceea ce îl privea, aşa se întâmpla. Dar, deşi era steaua numărul unu a industriei filmului american, el a trebuit să lupte continuu pentru acest loc. Nimic nu îi mergea de la sine. Niciodată nu şi-a permis să joace cartea: «dacă vrei aşa, bine, dacă nu, renunţ», în sensul de a impune condiţia unui onorariu ridicat, căci, înainte de orice, el căuta roluri şi regizori interesanţi. Aici nu abdica niciodată. Printre actori se spunea să nu laşi niciodată un producător să înţeleagă cât de mult ții să joci un rol, căci atunci îţi plătea mai nimica toată. Era de fapt, pentru noi, actorii, o situaţie deznădăjduită. Dacă erai conştiincios şi pasionat de meseria ta, cum era Bogie, lucrai întotdeauna în pierdere.
Majoritatea actorilor sunt atât de fragili încât trăiesc mereu cu spaima că vor fi înlocuiţi, de aceea capitulează aproape fără condiţii când îşi doresc un rol. Nesiguranţa face parte din viaţa actorului. Astfel, cu toată încrederea pe care o aveau în forţele lor, actori ca Bogie sau ca bunul nostru prieten Spencer Tracy, sau alţii şi alţii ca ei, trăiau mereu cu teama de a nu rămâne fără rolul dorit. Uneori mă gândeam că tocmai această vulnerabilitate îi făcea şi mai atrăgători“.
Actriţă sau soţie de actor?
„Când am venit în California aveam 13 ani şi nu ştiam nimic despre oameni şi viaţă, darmite despre cinema ca profesie. Totul pentru mine era învăluit în mister. În copilărie familia mă ocrotise de contactul brutal cu lumea, de aceea luam imaginaţia drept realitate. Mult mai târziu aveam să descopăr că talentul şi darul creativităţii nu ajung, că îţi trebuie multă hotărâre, perseverenţă şi putere de muncă. Anii trecuseră şi pe cât eram de fericită să fiu doamna Bogart — şi cu atât mai mult după ce se născuseră cei doi copii ai noştri, Steve, ca eroul din filmul întâlnirii noastre, și Leslie — îmi dădeam seama că trebuie să am singură grijă și de profesiunea domnişoarei Bacall.
Încă de la început Bogie mi-a spus că nu va interveni niciodată ca să capăt un rol și niciodată nu a făcut-o ca o condiţie a acceptării propriului rol, îmi va da sfaturi, dar nu va pune niciodată mâna pe telefon să sune un producător sau un regizor pentru mine”.
Această atitudine explică probabil de ce în timpul căsătoriei au jucat împreună numai în trei filme: “Somnul de veci” – 1946, de Howard Hawks; “Călători în noapte” – 1947, de Delmer Daves, şi “Key Largo” – 1945, în regia lui John Huston. Iată ce notează Lauren Bacall despre filmările celei din urmă pelicule, realizată după piesa lui Maxwell Anderson:
„Am repetat “Key Largo” timp de trei săptămâni. Aveam unul dintre cei mai buni operatori de la Warner, pe Karl Freund. Lionel Barrymore juca rolul tatălui meu, era paralizat, stătea tot timpul într-un scaun cu rotile și eu îl împingeam. Lionel spunea că nu avea nevoie să fie împins. De fapt fusese țintuit într-un astfel de scaun de câțiva ani si picioarele îl dureau permanent. De multe ori mă uitam disperată la regizor când îl auzeam cum geme de durere, dar Lionel nu spunea nimic, cred că nici nu își dădea seama că geme. Eddie Robinson (gangsterul) era un actor minunat și un om plin de haz, Claire Trevor era şi ea o femeie şi o actriţă plină de calităţi. În fiecare după amiază luam ceaiul în cabina mea. Lionel era întotdeauna nerăbdător şi se temea să nu întârziem la lucru. Stăteam cu toţii în jurul lui în timp ce el ne încânta cu poveşti din lumea teatrului. Eddie interpreta si el pentru noi diferite roluri comice. Îi ascultam vrăjită.
În film, Lionel avea o scenă în care trebuia să se scoale de pe scaun și să țină o tiradă în apărarea lui Franklin Delano Roosevelt. În realitate, el nu fusese un partizan al lui Roosevelt. John Huston ne-a atras atenţia să-l urmărim cum strângea din dinţi în scena cu pricina. John murea să facă glume de acest fel, dar Lionel a interpretat rolul minunat, pentru că, înainte de orice, era un mare actor.
“Key Largo” a fost una dintre cele mai fericite experienţe de lucru pe care le-am trăit. Mă gândeam cu recunoştinţă ce mediu minunat era filmul. Înlesnindu-ţi să întâlneşti, să te împrieteneşti şi să lucrezi cu astfel de oameni! Era o clipă de mare calitate. Fiecare cu personalitatea sa pusă în slujba celorlalţi, pentru că toţi erau mari actori“.
Memoriile Laurenei Bacall continua cu acelaşi ton modest. Actriţa, în ciuda succeselor personale din film şi, mai târziu, din teatru, a rămas întotdeauna o sinceră admiratoare a marilor actori. Unele dintre cele mai frumoase pagini din jurnalul său sunt cele dedicate colaborării dintre Katharine Hepburn și Humphrey Bogart, în timpul filmărilor la “Regina africană”:
„Trecusem de fluviul Congo, încărcați cu toţii într-o caravană de maşini. Traversam o mulţime de sate şi ne dădeam seama că ele deveneau din ce în ce mai primitive. După o oră am ajuns la alt râu. Maşina noastră a fost urcată pe o plută. După altă oră ajunserăm în sfârşit la locul unde urma să ne aşezăm. John Huston ne aştepta. Campingul nostru era o construcţie uimitoare în felul ei. Optzeci şi cinci de localnici îl ridicaseră în plină junglă în numai opt zile. Bungalourile erau construite din bambus şi frunze de palmier, dulapurile erau făcute din perdele. O încăpere mai mare urma să fie sufrageria şi barul întregii echipe. La început Katie era foarte nervoasă şi vorbea cu noi parcă din obligaţie. Nu ne cunoşteam prea bine şi bănuiam că vorbea aşa pentru că se simţea singură, aruncată într-un loc inaccesibil, la cheremul lui Huston şi Bogart, pe socoteala cărora se spuneau atâtea. O simţeam temătoare, dar gata să lase impresia că poate stăpâni situaţia, orice situaţie.
Într-adevăr, trebuia să ai curaj să mergi pe astfel de meleaguri fără un om al tău lângă tine. Prietenia noastră s-a născut încet, dar sigur, şi avea să devină cea mai afectuoasă, puternică şi rară prietenie din viaţa mea. După multe zile de ploi torenţiale şi, deci, de aşteptare, au început în sfârşit filmările. Călătoria noastră zilnică în partea de jos a râului era o adevărată expediţie. Pe lângă “Regina africană» mai exista o barcă asemănătoare pentru tracţiune şi loc de filmare, o plută pentru echipă şi echipamentul tehnic, şi o alta folosită drept cabină.
Katie purta cu ea o oglindă enormă ca să-şi poată verifica ţinuta, dar încă de la începutul filmărilor s-a spart. Katie nu s-a dat bătută, a luat bucata cea mai mare și pe tot timpul filmărilor avea grijă de ea. Treaba mergea foarte încet, iar soarele ardea îngrozitor. Nu o dată s-au ivit ciocniri între Bogie și John. Mai ales când ploua. John se ducea la vânătoare, în timp ce Bogie, care nu putea suferi să omori animale, îi cerea să găsească alte soluţii şi să filmeze şi pe ploaie. John se simţea minunat, parcă dorea să rămână în sălbăticie cât mai mult, în timp ce Bogie abia aştepta să se întoarcă acasă, la civilizaţie. John părea că este acasă oriunde se afla la filmare. De fapt, el era numai fantezie, în timp ce Bogie avea un spirit mult mai realist. Cred că tocmai din acest contrast s-a născut, prin completare, colaborarea lor unică.
Într-o dimineaţă eram traşi cu pluta, în timp ce camera şi echipa erau trase chiar de «Regina africană», pe puntea căreia Katie şi Bogie interpretau o scenă. Îmi amintesc şi azi de mutra lui John când am simţit cu toţii o smucitură puternică. Pluta se blocase în nişte pomi, şi dintr-o mişcare a făcut praf macheta vasului filmat. Cazanul era cât pe ce să cadă peste Katie şi Bogie, noroc că Guy Hamilton, regizorul secund, l-a prins cu mâinile. S-a ars îngrozitor. A fost o minune că nu s-au accidentat şi alţii. Dar în buna tradiţie a cineaştilor, în tot acest răstimp camera a continuat să înregistreze. A doua zi, în timp ce luam cu toţii cafeaua la ora şase şi jumătate dimineaţa, Hamilton vine cu vestea:
“Regina africană” s-a scufundat! Am alergat cu toţii să vedem. Era pe jumătate sub apă. Am făcut poze. Până să se recupereze vasul, Katie şi cu mine am plecat să vizităm o plantaţie de cafea.
Filmările au reînceput, dar mergeau din ce în ce mai greu. Echipa era obosită, într-o seară după o zi obositoare, toţi au năvălit din bungalourile lor strigând îngroziţi. Fuseserăm invadaţi de furnici. Erau mii şi mii. Orice teritoriu ocupat de furnici nu mai poate fi recuperat. Chiar şi elefanţii se dau la o parte din calea lor. Trebuia să părăsim campingul. Pe drum s-a întâmplat să trecem printr-o pădure de bambus. Katie s-a entuziasmat și a rugat să se oprească mașina, căci, spunea ea: “Întotdeauna mi-am dorit să mă plimb într-o pădure de bambus». Bogie era pe punctul să explodeze. Toată lumea voia să scape de acolo. Iar Katie se plimba în pădurea de bambus, spunând că este o ocazie unică si că nu poate s-o piardă. Adevărul era că John și Kate se îndrăgostiseră de Africa, în timp ce Bogie își pierduse orice răbdare.
Până la urmă însă ne-am îmbolnăvit cu toții și am căutat să scurtăm ceea ce mai rămăsese de filmat. Chiar si Katie se îmbolnăvise, dar nu se plângea deloc. Ce femeie! Cât o admiram. Nu lipsea nici o clipă de pe platou și îți lăsa impresia că, dacă ar fi nevoie, ar putea rămâne în Africa pentru totdeauna. Ca toți marii actori, muncea din greu pentru a fi cu adevărat profesionistă. Trecuse mai bine de un an de atunci, eram la Los Angeles, în seara festivităţii anuale a decernării premiilor Oscar ’51. Pe scenă, Greer Garson anunţa candidaţii la premiul pentru cea mai bună interpretare masculină: Humphrey Bogart, Marlon Brando, Frederic March, Montgomery Clift. Arthur Kennedy. În sfârşit, se făcu auzit şi numele câştigătorului, Humphrey Bogart pentru rolul din “Regina africană”. Urcându-se pe scenă să primească faimoasa statuetă, Bogie a spus:
“Nimeni nu poate face nimic de unul singur. În film, ca şi în tenis, ai nevoie de un adversar şi de un partener de calitate ca să poţi da tot ce eşti în stare. John şi Katie m-au ajutat să ajung aici…”
Ori de câte ori sunt întrebată de concurența din lumea actorilor de gelozia profesională, de toate meschinăriile astea, mă gândesc la marii actori pe care i-am cunoscut, la Laurence Olivier, Vivien Leigh, Katharine Hepburn, Spencer Tracy, Humphrey Bogart. Mă gândesc la marii dansatori ca Margot Fontain, la marii scriitori, Ernest Hemingway sau T. S. Eliot, şi ştiu că ei nu erau aşa, ei erau mereu preocupaţi doar de munca lor, gata să înveţe ceva în plus, să meargă înainte încercând mereu să se perfecţioneze…”
*** România literară, martie 1981, traducere de Adina Darian
