Născut la Piteşti, pe 25 august 1936, Sebastian Papaiani s-a înscris în 1956 la Academia de Teatru şi Film din Bucureşti, iar în 1960, după absolvire, a fost repartizat pe scena teatrului din Sibiu, unde a debutat cu rolul Băscuţă din comedia “Băieţii veseli” de H. Nicolaide, în regia lui Radu Stanca. Printre rolurile interpretate pe scena sibiană s-au mai aflat Basarab (“Croitorii cei mari din Valahia” de Al. Popescu) Costache (“Costache şi viaţa interioară” de Paul Everac) Cloten (“Cymbeline” de Shakespeare). La Teatrul Giuleşti, unde s-a transferat în 1972, a jucat în “Răzbunarea sufletului” de V. I. Popa (Pompierul II), “Liola” de Pirandello (rolul titular), “Steaua fără nume” de Mihail Sebastian (Miroiu), “Opinia publică” de Aurel Baranga (Chitlaru), “Haina cu două fețe” de S. Stratiev (Kirilov), “Milionarul sărac” de Tudor Popescu (Surdu).
Papaiani a primit premiul Mamaia 1964, pentru filmul “Un surâs în plină vară”, în regia lui Geo Saizescu (1963). De-a lungul carierei, a jucat în peste 60 de filme, precum şi în numeroase piese de teatru.
Într-un interviu din 1982, actorul a vorbit despre copilăria sa:
“- Cum erau vacanțele școlarului Sebastian Papaiani?
– Nu cine știe ce, în mare măsură fotbal la încropeală. Nu existau tabere, nu se ocupa mai nimeni de organizarea timpului liber. Prima data, îmi amintesc, am văzut marea la 16 ani, într-o excursie. Am fost atât de șocat încât am sărit în ea îmbrăcat cum mă aflam, dar cum valul tocmai atunci se retrăgea, m-am trezit pe o stâncă! Deci amintire cu cucui!
– Interpretul lui Păcală are un proverb românesc preferat?
– Cine se scoală de dimineaţă, departe ajunge. Nu pare aşa, foarte intelectual, dar vai, cât adevăr conține – şi dacă acest adevăr ar fi înţeles la timp, adică în copilărie, în dimineaţa vieţii – câte foloase am avea!
– Un actor dispune în raport cu alţi oameni de mijloace speciale de a se înţelege cu un copil? O tehnică anume?
– Sigur că noi suntem cumva mai “meşteri la vorbe”, dacă la asta vă gândiţi, dar în fața unui copil argumentul acesta adesea e foarte şubred. El te simte “ce fel de om eşti” și ţi se deschide sau nu. Îmi aduc aminte că pentru filmul “Раrteа ta de vină” dădeam probă vreo 15 actori (bărbaţi), iar proba consta din a-l face pe un băiețel de 4 ani să-ți spună tată. Câte stratageme n-a încercat fiecare, dar el mi-a spus astfel numai mie – poate fiindcă m-am purtat cu el simplu, firesc, neocolit.
– Ce fel de spectator sunteţi? Mai ales când e vorba de comedie…
– Unul cinstit, aproape naiv. Mă dau un vânt după umorul gen Louis de Funes – poate şi pentru faptul că mie nu mi-e greu să-l practic. Mă prăpădesc de râs sau sufăr ca un novice, după cum e cazul, şi, în final, nu mă ruşinez să învăţ cât pot de mult.
– Fiindcă veni vorba de râs, nu se poate ca Sebastian Papaiani să nu ne furnizeze o întâmplare veselă.
– Dintr-un film cu… surâs (“Un surâs în plină vară”). Am schimbat trei măgăruşi pentru faptul că nu voiau să mă trântească atunci și acolo unde voia regizorul. Cu al patrulea am fost sfătuit să mă port brutal şi rezultatul n-a întârziat: animalul mi-a răspuns la fel. Regizorul a fost, în fine, satisfăcut, toată lumea era veselă, dar nimănui nu i-a scăpat morala adâncă a acestei întâmplări.
– O seară de iarnă, e viscol şi dumneavoastră veniţi la teatru, unde trebuie să vă lăsaţi grijile personale şi să intraţi în grijile altuia, ale personajului. Simţiţi ceva anume în astfel de momente, vă gândiţi la ceva anume?
– Meseria noastră este pândită de pericolul monotoniei – joci, nu ştiu cât timp, acelaşi rol. Sigur că actorul încearcă prin mijloace tehnice să-și înnoiască jocul, dar principală rămâne convingerea că ceea ce face e important. Într-o seară cu viscol – cum spuneți – trebuie să nu uit – și mai ales să-i fac pe alții să nu uite – că pe lângă căldura din casă și hrana de pe masă rămâne foarte important să gândeşti asupra vieţii, să simţi frumos, să visezi. Şi atunci viscolul contează mai puţin.
– În filmul “Golgota” interpretaţi rolul unui om plin de omenie. Ce părere are despre violenţă SebastianPapaiani?
– Am copilărit în Piteşti, pe o stradă cu multe pietre şi cu multe bătăi. Mi-am propus încă de pe atunci să nu am nevoie în viaţa mea de astfel de mijloace şi mă bucur mult că am reuşit acest lucru. Mi se întâmplă des să despart doi copii care se bat, să-i întreb care e motivul şi să constat că… n-aveau niciun motiv! Bătaia nu e un sport şi cred că a trece prea îngăduitori pe lângă astfel de scene e o greşeală. Copiii au frumoase resurse de omenie, de tandreţe. Să credem în ele, să le cultivăm, să le încurajăm.”
*** Cutezătorii, 1982
Printre cele mai cunoscute filme în care a jucat Sebastian Papaiani se numără „Dragoste la zero grade”, „Balul de sâmbătă seara”, „Diminețile unui băiat cuminte”,„Brigada Diverse”, „Cu mâinile curate”, „Ultimul cartuș”, „Păcală”, „Nea Mărin Miliardar”, „Am fost șaisprezece”, „Ultima noapte de dragoste”, „Alo, aterizează străbunica”. Din filmografia sa nu au lipsit nici producțiile istorice, ca „Frații Jderi” sau „Ștefan cel Mare”, nici filmele de aventuri, precum serialul „Toate pânzele sus”.
Criticul de film Alice Mănoiu scria despre el în 1972: “Cu Sebastian Papaiani filmul românesc n-a câștigat numai un interpret cu farmec, cât mai ales un personaj. Un tip de comic autohton, de Păcală cultivat, amestecând naivitatea cu viclenia și replica spontană cu efectul căutat, folosind cu artă tărăgăneala aceea meditativă sub care-şi coace vorba de duh ţăranul-actor.
Născut actor — ca în nuvelele lui Rebreanu ori ca în “Amintirile” humuleşteanului. De asta la Papaiani nu simţi meşteşugul. Nu pentru că a trecut dincolo de efortul vizibil — şlefuirea gestului, cântărirea inteligentă a efectului mimic, eleganţa zvârlirii replicii, graţia cu care estompează situaţia şarjată — ci pentru că “meşteşugul” a apărut odată cu el. Aşa trebuie că era Papaiani şi la şcoală, când îşi amuza colegii cu imitarea ticurilor profesorilor, aşa cred că e şi acasă, când îşi ajută consoarta să pună masa, cu gest îndemânatec şi hazos ca în scena (după mine antologică) din “Astă seară dansăm în familie”.
Mă uimeşte cum a reuşit băiatul ăsta să fie, să existe pe ecran chiar de la debutul acela într-o peliculă incoloră, din care nu mai reţinem azi decât flăcăul lui simplu, lăsându-şi agale dăsaga pe un şantier şi animându-i pe ceilalţi, figuraţia amorfă, doar prin gestul lui moale, dublat de isteţimea cu care-şi zicea replica.
A existat, chiar dacă replica l-a servit arar, ca şi pe atâţia dintre actorii noştri de talent. Sebastian Papaiani a interpretat multe personaje, când mai poliţiste, când mai spirituale. Dar reuşitele lui sunt marcate de colaborarea cu Geo Saizescu, pe partituri scrise de D. R. Popescu sau Ion Băieşu, în cheie lirică ori satirică. Făniţă cel cu surâs de vară, candid şi pus pe şotii, visând iubirea cea mare, dar gângăvindu-i stângaci “guguştiuc” şi lăsând-o să zboare când o întâlneşte. Ori, dimpotrivă, mimând-o galant, ca în scena cu Draga Olteanu, aparent trăgând profituri, dar, de fapt, fiind el cel păgubit. El, escrocul sentimental ce nu cunoaşte sentimentele, dar le cântă cu foc pe chitara de servici, doar-doar le-o descoperi cândva. Subtilă detaşare de personajul comic, deloc caricaturizat. Geo Saizescu a scos din acest nai hăruit sunete neaşteptate, ce merg generos de la umorul tandru la ironia feroce. Sunete din ce în ce mai rafinate, dar care-şi păstrează, drept constantă poetică, o candoare lucidă.
Candoarea pe care actorul, ca şi voinicul din poveste, o întreţine cu grijă, ca pe apa vie din ţara tinereţii fără bătrâneţe. Oare nu credeţi, dragi regizori, şi în acest Papaiani — voinic de legendă, nu numai de epopee comică naţională? Şi cine mai ştie ce vână, realmente tragică, ascunde lunganul ăsta cu haz de Păcală şi suflet de arlechin. De trubadur romantic al unui secol atât de însetat de romantism”.
*** Alice Mănoiu, Cinema, 1972
Sebastian Papaiani, care a jucat aproape întreaga viață la Teatrul Giulești (devenit ulterior Teatrul Odeon), a debutat pe prima scenă a ţării, la Teatrul Naţional din Bucureşti, cu piesa “Femeile savante” de Moliere la o vârstă puţin neobişnuită, 63 de ani. Întrebat într-un interviu cum ar defini viața, spunea: “E disperat de frumoasă. Cred că trebuie să înveţi să o iubeşti pentru tot zbuciumul, pentru toate necazurile şi pentru toate bucuriile ei. Sinceritatea mă caracterizează şi totodată îmi creează dificultăţi.”
Marele actor a încetat din viață pe 27 septembrie 2016 la București, la vârsta de 80 de ani.
