Constantin Ţurcanu, rămas în istoria literară ca Peneș Curcanul, s-a născut pe 1 martie 1854, iar începutul războiului de la 1877 l-a găsit în armată, caporal în Batalionul 2 din regimentul 13 Dorobanţi. În ajunul declanşării luptelor pentru Războiul de Independență, a fost avansat la gradul de sergent și, alături de ceilalţi nouă ostaşi din ceata sa, s-a aruncat cu vitejie în bătălia declanşată la 27 august 1877 pentru cucerirea redanului din faţa Griviţei. Distingându-se în luptă, a fost decorat cu Steaua României cu spade. Ziua cea mai grea a fost pentru el 7 octombrie, când s-a declanşat marea bătălie pentru cucerirea redutei Griviţa 2. Sergentul Constantin Ţurcanu a căzut rănit, iar prietenul lui, Petre Păciucă, şi-a lăsat atunci goarna şi l-a transportat la o ambulanţă aflată în apropiere de linia frontului. În luptele din acea zi, au căzut eroic pentru neatârnarea patriei ultimii patru curcani care mai rămăseseră din grupa lui.
Dorobanțul a fost dus la spitalul militar din Turnu Măgurele. La patul său a sosit Vasile Alecsandri, pe care Ţurcanu l-a recunoscut imediat, pentru că îl văzuse la Vaslui, însoţindu-l pe Alexandru Ioan Cuza într-o vizită în oraș. Dialogul cu sergentul rănit l-a inspirat pe poet pentru nemuritorul poem Peneş Curcanul.
Pentru vitejia şi curajul său și pentru remarcabilele de arme, Țurcanu a mai primit încă trei decoraţii și a trăit bucuria triumfului României independente, rezervându-i-se cinstea de a purta drapelul glorios al regimentului din Vaslui la marea paradă militară din Bucureşti, rămasă în istorie sub numele “Intrarea triumfală a armatei române”.
În 1880, dorobanțul Peneș Curcanul a fost lăsat la vatră. Un alt moment emoţionant avea să-l trăiască în 1884, când poetul Vasile Alecsandri, aflat într-o călătorie, a oprit trăsura pe Șoseaua Vaslui-Soleşti, a coborât şi s-a îndreptat spre omul care lucra la drum, strigându-i: “Te recunosc, eroule”.
La umbra unei sălcii de pe marginea drumului, poetul şi eroul său şi-au depănat apoi amintirile…
În vara anului 1916, s-a prezentat la biroul de mobilizare de la Vaslui un om în vârstă de 62 de ani, cerând să fie încadrat în armată, pentru a pleca pe front ca voluntar. Era sergentul Constantin Ţurcanu, Peneș Curcanul. A făcut parte din plutonul de stat major al regimentului vasluian, purtând şi acum căciula de dorobanţ cu pana de curcan, avându-i sub comandă pe nepoţii tovarăşilor săi de arme de la 1877. A luptat eroic pentru apărarea Oituzului şi, atunci când toţi ofiţeri din companie au căzut în luptă, Constantin Ţurcanu a preluat comanda şi, îmbărbătându-şi ostaşii, i-a dus la victorie. A fost decorat cu Virtutea militară clasa I de război, i s-a acordat gradul de plutonier şi cinstea de a purta drapelul regimentului. După război, a cerut să fie menţinut în armată, a fost înaintat la gradul de plutonier major şi onorat ca portdrapel al regimentului în cadrul căruia a rămas până la sfârșitul zilelor.
În 1928, după 38 de ani de la moartea lui Vasile Alecsandri, sergentul Constantin Ţurcanu avea să rostească din nou vechea comandă militară celor “nouă curcani” din grupa reconstituită simbolic amintind prezenţa sa la războiul pentru independență. Era grupa care purta pe umeri de această dată sicriul cu osemintele poetului, care erau reînhumate în mausoleul înălţat în preajma casei sale de la Mirceşti.
Constantin Țurcanu a încetat din viață pe 15 noiembrie 1932, la vârsta de 78 de ani, în locuința sa din str. Gheorghe Lazăr.
“A murit la Vaslui zilele acestea eroul moşneag Constantin Ţurcanu -Mitru numit de către poetul Alecsandri Peneş Curcanul. Intrat de mult timp în legendă purtând cuşma pe ureche şi schimbând porecla în renume, la înmormântare, pe sicriul său, strălucea şi Crucea Sfântul Gheorghe, şi a României stea.
Mulţi elevii din anii ’20 l-au văzut la serbările de Zece Mai defilând în opinci, având pe cap acea cuşmă clasică şi purtând în fruntea camarazilor săi steagul glorios al regimentului 25 Infanterie. Peneş Curcanul a fost exemplul întrupat al eroismului românesc acum 56 de ani, când s-a prezentat la oaste, ca apoi să înfigă cel dintâi la Griviţa, pe vârful redutei, biruinţa românilor asupra turcilor. Cu vârful unei lănci dușmane în coastă, viteazul de la 1877 a trecut Dunărea în 1913, în fruntea aceluiaşi regiment, ca să biruiască din nou. Şi în timpul Primului Război Mondial, Peneș a încălţat iarăşi opinca, ducând tricolorul nostru prin cele mai crâncene atacuri, câştigând “Virtutea militară” şi fiind avansat plutonier major în activitate pe viaţă, onoare de tipul acesta fiind acordată numai mareşalilor.
Dragi elevi, înălţaţi rugăciuni către Dumnezeu acum, când corpul neînsufleţit al lui Constatin Țurcanu a fost dus spre locaşul de odihnă “pe drumul de costişe ce duce la Vaslui”. Veteranul Peneş Curcanul, bun de glume şi viteaz în lupte, a rămas aievea în amintirea voastră ca simbolul vitejiei românilor”, consemna ziarul Glasul Bucovinei în noiembrie 1932, la moartea eroului.
Carul mortuar al sergentului a fost urmat, în afara de familie, de autorităţile militare şi civile în frunte cu comandanții Regimentului 25 infanterie, de primarul oraşului Vaslui, de întregul corp al ofiţerilor superiori şi inferiori, de corpul subofiţerilor reangajaţi din garnizoană şi de un numeros public, care a ţinut să dea ultimul salut bravului Peneş Curcanul. La coborârea sicriului în mormânt, muzica militară a intonat imnul eroilor.
În arta plastică a sfârșitului secolului al XIX-lea, pictori precum Nicolae Grigorescu, Theodor Aman sau Octav Băncilă au imortalizat pe pânză eroismul ostașilor români pe câmpurile de luptă. Printre aceștia s-a aflat și un artist român mai puțin cunoscut astăzi, Nicolae Bran, care a realizat un tablou în ulei pe pânză, de mari dimensiuni, în care l-a surprins pe Peneș Curcanul.
Pictura ne prezintă interiorul unei case țărănești, cu toate elementele sale tradiționale (ștergare, costume, ceramică, sculptură în lemn), cadru în care un grup de săteni îl ascultă pe eroul Peneș Curcanul povestind întâmplări de pe frontul independenței.
Pictorul Nicolae Bran, pe nedrept uitat, s-a născut la mijlocul secolului XIX într-o familie de țărani ce lucrau la celebrele podgorii Tokaj și a făcut studiile elementare la Satu-Mare de unde, după terminarea a patru clase gimnaziale, a plecat fără voia părinților la Budapesta, la Școala de Arte Frumoase. A fost adus acasă de fratele său și și-a încheiat studiile la liceul român din Beiuș. Artistul s-a întors ulterior la Budapesta, la Școala de Arte Frumoase, pe care a terminat-o cu medalia de argint, apoi a primit o bursă pentru celebra Academie de pictură din München, unde a studiat cu profesori renumiți.
După terminarea Academiei și o ședere în Franța și Italia, a revenit în țară, expunând în 1893 la Salonul Ateneului. În anul 1900, Bran a fost ales de plasticienii români președinte al Salonului, ocazie cu care a prezentat și tabloul Peneș Curcanul, omagiu adus eroului din Războiul de Independență. Bran a fost mulți ani profesor de desen și caligrafie la Liceul Matei Basarab din București, fiind considerat unul dintre cei mai buni portretiști români ai epocii, așa cum reiese dintr-o prezentare ce i-a fost făcută în revista “Gazeta artelor” din 1903.
Plecat-am nouă din Vaslui,
Şi cu sergentul, zece,
Şi nu-i era, zău, nimănui
În piept inima rece.
Voioşi ca şoimul cel uşor
Ce zboară de pe munte,
Aveam chiar pene la picior,
Ş-aveam şi pene-n frunte.
Toţi dorobanţi, toţi căciulari,
Români de viţă veche,
Purtând opinci, suman, iţari
Şi cuşma pe-o ureche.
Ne dase nume de Curcani
Un hâtru bun de glume,
Noi am schimbat lângă Balcani
Porecla în renume!
