La Bolta Rece, localul de legendă al fraților Amira

După vechiul obicei, cârciumile trebuiau să servească iarmaroacele şi târgurile negustoreşti, de aceea, odată cu extinderea oraşului Iași, comercianții ce veneau în Piaţa Sfinţii Teodori au început să frecventeze localul lui Panaite Zaharia şi cel al sulgerului Gh. Costin, aflate pe drumul care lega centrul commercial de Podul Hagioaiei. Costin a săpat un beci încăpător şi și-a transformat cârciuma într-o ospeţie necesară desfacerii produselor ţărăneşti, dar rolul ambelor localuri s-a împletit cu organizarea târgurilor săptămânale.

Hrubele lui Costin, paralele cu drumul Sf. Atanasie, au folosit ca depozite pentru Palatul Agăi Const. Ghica și tot aici, în 1790, s-a instalat curtea feldmareşalului Potemkin, perioadă în care au căpătat denumirea de „bolţile reci”. Odată cu restrângerea comerţului de cartier, terenurile au fost achiziţionate pentru construcţii.

Const. Alhaz a cumpărat locurile celor două cârciumi, iar în 1806 a înălţat aici un imobil, iar sulgerul Costin a construit peste drum o locantă nouă, a cărei hrubă de circa 150 de metri a fost legată cu vechea pivniţă, formând o adevărată ctitorie subterană care se va chema mai târziu Bolta Rece.

După 1846, Bolta Rece i-a aparţinut lui Ar. Amira, ai cărui fii, Panciu şi Simion, au consolidat celebritatea localului. În primii ani ai secolului XX, imobilul a trecut în proprietatea Zarifopol-Culianu, iar succesorii acestora au vândut părţi indivize, ceea ce a dus la destrămarea şi, după câțiva ani, la decesul faimoasei cârciumi.

Panciu Amira a încetat din viață în februarie 1906, iar fratele său, Simion, a murit pe 18 septembrie 1909. Povestea legendarului local a rămas însă în amintirea ieșenilor care au trăit clipele lui de glorie:

“Într-o luminoasă epocă de viaţă patriarhală şi de sănătoasă mişcare literară şi artistică, pe vremea marilor Eminescu şi Creangă, a lui Miron Pompiliu, Beldiceanu şi Conta, pe când înfloreau radicalismul lui Guţă Panu şi junimismul lui Maiorescu, apoi pe vremea iluştrilor oameni politici Gheorghe Mârzescu şi Alexandru Bădărău, strălucea cu multă faimă în vechea capitală a Moldovei renumita firmă „Bolta Rece“ a fraţilor Amira, originari din frumoasa Trebizonda, oameni de o inteligenţă scânteietoare şi de un bun simţ foarte remarcabil, care înţelegând îndată gustul rafinat al boerimii moldovene asupra produselor vinicole, şi le-au procurat din cele mai renumite isvoare.

Le-au strâns şi le-au aşezat în adâncurile răci şi întunecoase ale numeroaselor ramuri de boltă, deasupra cărora trona clădirea care şi astăzi se mai vede (cu altă destinaţie) pe dâmbul străzii Reci, din imediata apropiere a bisericilor Sf. Teodor şi Vulpe, clădire străveche, cu obloane, cu odăi joase, dar curate, cu mobilier amplu, dar puternic, de stejar. Odobeştii, Nicoreştii, Drăgăşănii, dar mai ales Cotnarii erau cu demnitate reprezentaţi în vasele înfundate şi sticlele îngropate şi uitate de zeci de ani în întunericul acestor îngheţate beciuri.

Cele mai reputate podgorii erau răscolite şi cercetate în fiecare toamnă şi cele mai delicate şi mai fine gusturi erau satisfăcute. Poziţia retrasă a localului, calitatea neîntrecută a produselor şi mai presus de toate minunata atenţiune ce o dădeau ei vizitatorilor, pe care-i tratau mai mult ca pe nişte oaspeţi preţioşi, cu dragoste neţărmurită şi fără nici o precupeţire atrăgeau către dânşii toată lumea cea mai de seamă. Apropiindu-şi o cultură vastă, autodidactă, apreciind în mod surprinzător de bine personalităţile mai de marcă ale epocii, pe toţi artiştii şi literaţii, cărora li acorda cea mai largă ospitalitate, proprietarii localului au făcut ca nici un călător care se simte şi care ar fi avut trecerea prin oraşul culturii să nu se poată întoarce liniştit acasă dacă, vizitând toate podoabele şi frumuseţele Iaşului, n-ar fi dat măcar o raită şi pe la vestita „Bolta Rece”. Într-adevăr, cine n-a auzit, cine n-a văzut şi n-a cercetat acea Boltă memorabilă!

Povestea odată Panciu, Panciu Amira, despre Eminescu: „Eram mic când într-o seară trăsesem obloanele mai devreme. Un grup de artişti şi de literaţi care se aflau în local ne hotărâseră să nu mai primim pe nimeni, nici chiar pe Eminescu… Aveau boierii o şezătoare intimă… şi desigur nu le-ar fi dat pace… Nu trecu mult şi se auzi o bocăneală în uşă. Nu răspunsei nimic, dar bocănitul se repetă şi vocea lui clară se auzi în noapte: “Da’ deschide, bre Panciule, bre, deschide, nu te face”.

Ezitai o clipă, dar cunoscând valoarea omului, mă gândii să-i dau drumul. Trăsei cu amândouă mânile zăvorul. Luminosul oaspete trecu degetele prin pletele-i negre şi înaintă. Scoase de prin buzunare nişte pătrăţele de zahăr, o mână de scorţişoară şi câteva boabe, spunându-mi să le pun într-o oală cu vin, în soba din odaia de şedinţă… Pe când îşi fierbea singur, la gura sobei, delicioasa-i băutură, minunate glume şi înţepătoare zeflemele curgeau la adresa admiratorilor de mai târziu ai genialului poet.”

Deseori se adunau acolo mulţi din oamenii cu suprafaţă. Acolo am cunoscut pe Grigoriu Buduşcă, care a scris minunata „Odă la Italia”, la sărbătoarea marelui compozitor Verdi; acolo, pe iluştrii gazetari Grigoriu Havas şi pe Spiro Prasin, autorul lucrării „Miriam din Magdala” şi „Calea Robilor”, pe artiştii Vlad Cuzinschi, Momuleanu, Ionescu, Manoliu, Pella, pe profesorul Costin, zis Togo, în tovărășia prietenului său, Scorpan.

Acolo am întâlnit pe venerabilul maestru profesorul Baldazare, autorul atâtor lucrări strălucite, pe celebrul pictor Gheorghe Popovici, autorul excelentei lucrări „Moartea lui Horia”, pe maestru Băncilă, pe autorul “Statuelor”, Mihai Codreanu, Doctor Lambrior, etc, şi o pleiadă de militari distinşi, ca Generalul Sinescu, colonel Panopol, precum şi pe mai toţi oamenii politici ai timpului, prefecţi şi primari, culminând chiar cu reputaţi sfetnici ai tronului, ca Tache Ionescu.

Fraţii Amira, fiind vechi specialişti în aprovizionarea celor mai excelente produse, în întreţinerea şi hrănirea vinurilor, în altoirea măiestrită a diferitelor categorii de viţe, pavilioanele lor nu lipseau de la cele mai bogate şi impunătoare expoziţii, unde, rivalizând cu cele mai strălucite case similare, smulgeau totdeauna binemeritata medalie de aur.

În acele pavilioane erau necontenit vizitaţi de cele mai proeminente personalităţi politice şi artistice ale timpului care debutaseră pe scenele teatrale ori ale întrunirilor publice din bătrâna cetate moldovenească. Treptat, treptat, celebrii fraţi Simion şi Panciu Amira înfiinţară podgorii proprii, sădind cele mai alese şi variate specii şi împrăştiind cu dărnicie produsele lor îmbelşugate tuturor vecinilor şi tuturor intelectualilor, casa lor fiind mereu deschisă, ca şi aceea a legendarului Iov de pe vremuri. Faima acestei istorice firme ajunsese atât de departe că, în urma marelui banchet dat de Congresul tuturor Camerelor de Comerţ din ţară în imensa grădină de la „Rivalet” din Bucium, la care luaseră parte în afară de atâta lume aleasă și cunoscătoare însuşi ministrul Comerţului de pe atunci, după un ospăţ aproape sardanapalic sau neronian, fără anumite decoruri… elita congresului aceluia a trebuit să se îndrumeze cu pietate spre vestitul „altar” al celor mai sublime jertfe, spre a face „libaţiunile“ de rigoare, la vestita „Bolta Rece”, fără de care nu se puteau urni din această străveche capitală.

Şi acolo ţinură toasturi şi discursuri mult mai sincere şi mai degajate, până la „trenul special” din amiaza următoare, care suferise o serioasă… şi bine meritată întârziere.

Acolo, se fierbea adesea piatra cea scumpă, se discutau şi se pregăteau lucrări de artă, piese de teatru, acţiuni şi lovituri politice, dar mai ales se povestea şi se glumea cu îmbelşugare. Acolo vestitul maestru de gimnastică Vasile Negrutzi a obţinut comanda hazlie pentru „biuroul său de ploaie” din strada Hotinului.

La capătul unei mese lungi, doi greci amărâţi discutau asupra recoltei lor compromise. Tânguirea lor zgomotoasă făcu pe cuconu Vasile să sară ars, cu o făţarnică revoltă: „Ce vă tot bociţi, măi proştilor? Pe ce lume trăiţi? N-auzit-aţi voi că în America sunt anumite aparate producătoare nouri şi de ploaie? Şi de biuroul nostru de ploaie din strada Hotinului, n-auzit-aţi, voinici, până acum? Ha?”

Grecii încremeniră. Rădicară din umeri şi se holbară unul la altul: „Țe ziţ, bre fraţicule!”. Apoi către posomorâtul maestru: „Ma undi se găseşti ațeşti biroul?”

„La mine, în strada Hotinului, doar v-am spus o dată! Se poate să nesocotiţi voi existenţa unui biurou făcător de minuni… cunoscut de toată lumea?”  Şi scoţând din buzunar un carnet mare, negru de pristav, începu: „Cum vă cheamă? Unde vi-i moşia? Câte fălci are? Ce vecinătate? Ce semănătură?”

— „Sintemo di pi musia Mora Gretilor, avemo doua mi de falţi, mi este si grio, si ovezo, si secarica, mi sunto di tote; Stoptam o ploie mizloțica”.

Grecii plecară şi un râs nemeipomenit se porni în urma lor, iar cuconu Vasile făcu nişte ochi de vulpe şireată şi se uită radios în toate părţile! Ajunşi prin Vaslui, la Moara Grecilor o ploaie torenţială se revărsă asupra regiunilor arse şi însetate, ploaie care dură trei zile şi trei nopţi de-i puse pe grecii noştri pe gânduri. Mare ne fu mirarea când cuconu Vasile, a treia zi, ne citi în hazul şi surprinderea tuturora, următoarea telegramă din partea grecilor: D-lui V. Negruţi, director biurou de ploie, strada Hotin No. 2: „Rog înţetaţi ploia, ca se prăpădeşti tota recolta!”

Dar în afară de nenumăratele glume şi ghiduşii, în afară de recitări şi discursuri care mai de care mai variate şi mai originale, lăutari celebri ca Barbu, Borteanu, Budală şi alţii mai mărunţei ca Lespezianu înălţau spiritele şi dezmierdau inimile cântând cu artă, cântând cu simţuri, cântând printre lacrimi.

Jalnica tânguire a lui Barbu Lăutarul, starostele şi cobzarul, “ce-a cântat pe la domnii şi la mândre cununii”, cu sfârşitul ei: „eu mă duc, mă prăpădesc ca un cântec bătrânesc“… apoi „Trage-i puică şi îmi găceşte, de ce codru îngălbineşte”… şi nenumăratele şi nemuritoarele doine de-ale lui Eminescu, cu legănarea codrului, cu plopii fără soţ şi strălucitoarea Steluţă a lui Alecsandri formau repertoriul obişnuit al duioşilor mânuitori de arcuşuri naţionale, în locul cărora au venit astăzi „jazz-ul” şi alte năzbâtii!

Şi aşa tot mai mult se adevereşte vorba poetului „ Unde vin cu drum de fier, toate cântecele pier”, ca şi aceea al cântecului bătrânesc, care de data asta sfârşeşte: “Şi’nchinaţi câte-un pahar, Barbu Lăutar”, precum era şi firesc, la Bolta Rece.

Aşa s-a dus şi s-a prăpădit şi nemuritoarea Boltă, cuib de odihnă şi de reculegere pentru unii, de zbucium pentru alţii, locul de inspiraţii şi de voie bună care a primit şi ospătat generaţii de oameni de seamă din toate domeniile intelectuale.

S-au dus de timpuriu stâlpii cei mai iubiţi şi puternici ai familiei şi ai firmei Amira, iar din numeroasa-i clientelă, unele „edecuri” au apucat şi ele drumul misterios al veşniciei; alţii, ca nişte copii orfani, nemângâiaţi de pierderea „Boltei Reci”, s-au împrăştiat ca potârnichile, care încotro, pe la diferitele „Baruri” şi „jazz-uri” moderne… pe când „edecurile” din „echipele veteran” nu îndrăznesc a privi la acesta decât cu coada ochiului, de frica rinichilor şi a ficatului!”

*** Lascăr Tărăbuță, Opinia, aprilie 1934

În 1936, un gazetar al revistei Ilustrațiunea Română a avut curiozitatea să cerceteze vechiul local Bolta Rece și pivnițele lui misterioase:

“Duminică, 3 Mai a. c., s-au sărbătorit 70 ani de când a luat naştere în târgul Iaşilor societatea literară „Junimea” şi cu acest prilej am crezut nimerit să reamintesc în câteva rânduri de vechea „Boltă Rece”.

În strada Rece, în apropierea actualei facultăţi de medicină, o căsuţă micuţă cu geamuri bătrâneşti zăbrelite cu gratii de fier. Atât a mai rămas din vestita „Boltă Rece” de odinioară. Vestigii uitate de toţi. Adevărata „Boltă Rece” de odinioară, însufleţită aşa cum era odată, mai dăinueşte numai în amintirea celor vârstnici. Totul e mort.

Până şi căsuţa mică, ruşinată de înfăţişarea ei, adormită, parcă ar căuta să se ascundă, să treacă neobservată printre puzderia de vile construite în stil ultra-modern, ce o privesc cu dispreţ. La poartă te întâmpină un anunţ laconic: „Desfacere de vinuri din viile proprii”. Din când în când, câte o servitoare cu o sticlă în mână intră în curte să cumpere câte un kilogram de vin pentru masa stăpânilor. Camerele care altădată erau destinate petrecerilor astăzi sunt transformate în paşnică locuinţă. Nimic, nici o urmă că pe aici s-au perindat atâtea personagii de seamă.

Am intrat în curte cu o strângere de inimă. De jur împrejur, magazii joase, bătrâneşti, ferecate cu zăvoare şi balamale uriaşe. Lângă un perete, un morman de cărămidă şi lemnărie veche, roasă de carii, sunt rămăşiţile faimosului chioşc de la Bolta Rece, care a fost dărâmat acum vreo doi ani de actualul proprietar al imobilului. Au mai rămas în picioare în mijlocul curţii numai cei doi copaci ce-l umbreau.

Odinioară cei doi salcâmi, în mijlocul cărora era chioşcul hexagonal în care se adunau la câte un zaiafet aşii literaturii noastre, au ascultat multe chestiuni desbătute mai apoi în cenaclul „Junimei”. Astăzi, bătrâni şi uscaţi ca nişte strigoi, nu mai străjuiesc decât locul bătătorit al chioşcului.

În nopţile calde de vară se adunau aici sfătosul diacon Creangă, visătorul Eminescu, Maiorescu, Panu, Pogor, etc., iar bătrânul proprietar al „Boltei Reci”, Amira, le punea la dispoziţie cele mai vestite vinuri de Cotnar, deslegător de limbă şi dătător de voie bună. Şi glumele şi poveştile curgeau în valuri, susţinute cu multă vervă de sfătosul de la Humuleşti. Tot aici, pe hârtia întinsă pe masă, Eminescu scria cu creionul stihuri nemuritoare, dar care în acea vreme erau aruncate la gunoi, odată cu hârtia îmbibată cu vin, de băieţii din prăvălie, necunoscători ai frumuseţilor poeziei.

În stânga, sub vechea clădire, se deschide neagră ca o orbită cu porţile masive date în lături pivniţa „cu două rânduri”. Scobor un rând de trepte mucegăite şi mă opresc în faţa unui şir de butoaie de toate dimensiunile: marfa actualului depozit. De aici bătrânul proprietar îmi pune la dispoziţie un felinar de mână.

— Eu nu mai scobor, căci mai jos e umezeală şi la vârsta mea… Şi apoi, atâtea scări…

Am luat felinarul din mâna tremurândă a bătrânului, scoborând un nou şir de trepte de astă dată mai numeroase, pătrunzând în „al doilea rând” al pivniţei. În adevăr, avea dreptate bătrânul: de pe bolta zidăriei se preling picături reci de apă, iar piciorul mi se înfundă în lutul moale de jos. De aici se ramifică patru braţe lungi ale pivniţei, însumând lungimea totală de cel puţin o sută de metri, zidite în piatră, însă niciuna nu este utilizată şi nu-mi pot explica motivul ce l-a îndemnat pe primul proprietar să construiască o pivniță cu asemenea dimensiuni.

La ieșire am întrebat pe proprietar dacă s-a mai păstrat ceva din vechiul mobilier al cârciumei.

— Din nefericire, nu! îmi răspunse el. Totul a fost luat de aici de urmașii familiei Amira, când s-au mutat în celălalt local al lor, denumit tot „Bolta Rece”, care însă n-a mai cunoscut renumele acesteia, iar acolo, încetul cu încetul, s-au distrus toate. Doar au trecut atâţia ani de atunci… Şi în acea vreme nu se gândea nimeni că masa la care stătea Eminescu, omorându-şi melancolia, va ajunge piesă de muzeu”.

*** C. Luca-Iaşi, Aspecte ieșene, Ilustrațiunea Română, 1936