Vasile Pogor, sufletul Junimii

În toamna anului 1863, când se întemeia la Iaşi Societatea literară Junimea, Vasile Pogor, unul dintre cei cinci fondatori, alături de Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Th. Rosetti şi P. P. Carp, împlinise deja treizeci de ani.

Născut pe 20 august 1833, fiul comisului Vasile Pogor și al Zoei Cerchez, a urmat studiile superioare juridice la Paris. Întors în țară a fost animat, la fel ca mulți alţi tineri, de dorinţa de a contribui la crearea unui climat cultural favorabil creaţiei româneşti originale.

“Temperament ţesut din contraste, cu lecturi foarte serioase şi la zi, supranumit şi „biblioteca contemporană“, iubitor al clasicismului, receptiv la noutăţile literare ale momentului, înclinat spre vervă şi cu un fel umoristic de a privi lumea şi întâmplările ei, boem, sceptic, senin, liber cugetător, lipsit de aroganţă şi de vanitate literară, mucalit, spirit voltairian şi antiburghez, Vasile Pogor a rămas în istoria literaturii şi în conştiinţa culturală a Iaşului ca fondator al Societăţii literare Junimea, în casele lui ţinându-se multe şedinţe literare la care luau parte Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Slavici, Ion Luca Caragiale, Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, A. D. Xenopol, Vasile Conta, Alexandru Lambrior şi alţii”, așa era caracterizat fondatorul Junimii.

Casa lui Vasile Pogor, loc memorabil de întâlnire a celor mai mari scriitori români a fost casa în care s-a hotărât, la începutul anului 1867, înfiinţarea revistei „Convorbiri literare“, a fost numită, încă din vremea aceea, şi la propriu şi la figurat, „casa cu ferestre luminate”.

“Veselul junimist ieşan, regretatul Vasile Pogor, pe care nici unul dintre junimişti nu-l întrecea în ghiduşii şi-n tot soiul de pozne, avea mare slăbiciune pentru Creangă care știa să povestească multe snoave și anecdote picante în graiul dulce al moldoveanului de la munte. Într-adevăr, Creangă avea un dar deosebit de a fermeca prin simplicitatea sa plină de poesie. Într-o zi Creangă, stând la taclale cu V. Pogor, din una în alta ajung la următoarea prinsoare: că el, adică Creangă, îl va face pe Pogor să spargă perja (pruna) fără vrerea și știrea lui, după cum relatează doctorul Țurcanovici din Roman.

Pogor râdea, dar habar n-avea ce drăcie mai umbla prin capul lui Creangă. Acesta însă pândise momentul prielnic care se ivi într-o seară de toamnă când junimiştii aşteptau la şedinţă pe P. P. Carp.

În ziua aceea Creangă cumpărase un testemel (o batistă) cu prune cu care venise la „Junimea”. Ca să le poată orândui pe scaune, fără a fi văzut, Creangă se înţelesese cu cei doi odăiaşi de serviciu (care, în treacăt fie zis, ştiau că boerii se adună ca să facă haz între ei) ca în salonul cel mare în care se ţineau şedinţele ei să facă curăţenie în chiar seara întrunirii, aşa că cei veniţi mai devreme au fost poftiţi in salonul de alăturea.

Curând servitorii isprăviră grijitul şi odată cu ei isprăvi şi Creangă orânduirea prunelor. Mai cu seamă jilţul lui Pogor era garnisit, nu glumă!

La sosirea lui P. Carp, toţi junimiştii intrară in salonul cel mare. Şeful politic al cercului, Conu Petrache, avea să comunice „junimiştilor” ştiri de la Bucureşti. În salon domina curiozitatea… Toţi erau nerăbdători să afle ce va spune şeful.

Deodată Creangă se ridică din ungherul său şi ştiind că la „Junimea” anecdota primează, ceru voie boierilor să povestească „Ce a păţit popa de la Neamţ în noaptea Sfântului Toma”.

Pogor, care avea pasiunea glumelor şi prefera mai cu seamă picanteriile populare ale lui Creangă, stărui ca acesta să spuie păţania popei.

Şi Creangă, cu humorul lui de la Dumnezeu, începu: „Asta era în noaptea sfântului Toma. Popa de la Neamţ citea la lumânărica din biserică din viaţa sfinţilor patriarhi, având pe dascăl lângă el. Când popa, cu glasul său cam pe nas, ajunse la: „Avraam carele a născut pe Iacopov, carele a născut pe Isaac” deodată lumânărica se stinse şi Sfinţia sa nu a mai putut urma cetania din ceaslov.

Grăbit, enervat şi destul de necăjit, Sfinţia sa strigă repede către dascăl:

— „Dascăle, aprinde repede un chibrit ca să văd pe care… l-a mai născut Isaac!”.

În spaţiul punctat Creangă, cu humorul lui natural şi ilariant, întrebuinţase o înjurătură populară care a provocat un râs homeric printe junimişti.

Pogor, care de felul său era neastâmpărat şi la orice glumă numai că nu se tăvălea de râs, auzind acest neaşteptat intermezzo, sări de pe scaun ca ars.

Dar în aceeaşi clipă Creangă, întrerupându-şi snoava, pe care de altfel o şi isprăvise, se apropie încetişor de Pogor şi luându-l la o parte îi şopti triumfător:

— Coane Vasile, ţi-am făcut pozna! Ai spart prunele cu… pardonul, precum ne-a fost vorba!

Şi readucându-l pe Pogor la jilţul său, îi arată prunele care, din cauză că Pogor se săltase în râsul său, deveniseră chisăliţă…

A doua zi tot orașul făcu haz de snoava și de farsa lui Creangă și de păcăleala lui Pogor…”

*** C. Săteanu, Viitorul, 2 ianuarie 1926

Vasile Pogor a fost ales în mai multe rânduri primar al Iașiului (februarie 1880 – 26 aprilie 1881, 7 iunie 1888 – 7 iunie 1891, 30 mai 1892 – 11 noiembrie 1894) și, în această perioadă, au fost demarcate lucrările de construcție ale Teatrului Național din capitala Moldovei. În plus, a fost autorul unui proiect de realizare a unei căi ferate „Iași-Dorohoi direct prin Iași și nu prin Cucuteni”, a ridicat zece școli primare, a construit un nou Abator și a contractat un credit pentru asfaltarea străzilor. Tot în perioada administrației sale au început lucrările de construcție a Băii Comunale și a celor de canalizare a orașului.

Cărturarul luminat a încetat din viață pe 20 martie 1906, la vârsta de 72 de ani.

“Ultimii zece ani ai vieţii sale au fost plini de suferinţe fizice şi morale care-l schimbaseră atât de mult, încât prietenii săi de odinioară aproape nu-l mai recunoşteau: veselia sa naturală dispăruse, caracterul său egal şi plăcut se schimbase. Şi sub ce stea fericită se născuse Vasile Pogor! Cu o figură inteligentă şi vioaie, bucurându-se de sănătate şi voie bună, înzestrat cu o deşteptăciune rară ce-l făcea să prindă în zbor ceea ce alţii dobândesc numai prin studiu şi muncă, găsind plăcere în toate ocupaţiile intelectuale şi artistice, lipsit de orice prejudecată, posedând prin moştenire o avere însemnată ce-i asigura o independenţă deplină, mai bucurându-se şi de un caracter plăcut şi — până la un punct — uşurel şi nepăsător, ceea ce făcea ca supărările ce chinuiesc pe alţii să pară că alunecă asupra lui aproape fără a-l atinge —ce alte elemente mai trebuiesc pentru a fi fericit în viaţă!

Ceea ce lipsea lui Pogor era statornicia la lucru. De aceea în viaţa publică el părăsea orice situaţie îndată ce întâlnea neplăceri sau greutăţi. El a ocupat în oraşul său natal pe care niciodată nu s-a putut hotărî să-l părăsească cele mai înalte poziţii, a fost epitrop al aşezămintelor sf. Spiridon, director al societăţii Creditului urban, prefect, primar, prim-president al Curţii de Apel, deputat…, dar din toate aceste situaţii se lepăda repede, îndată ce funcţiunea sa îl silea să ia o răspundere mai mare ori să lase câtuşi de puţin din cursul unei vieţi paşnice şi liniştite. Fiind numit ministru în anul 1870, după câteva zile de îndoială, şi-a dat demisiunea până a nu începe să lucreze.

Şi precum în viaţa publică, aşa era şi în ocupaţiile sale intelectuale: îi plăcea pictura şi încerca să zugrăvească ca diletant, dar nu avu curagiul şi statornicia să se pună pe un studiu serios; îi plăcea literatura şi ar fi fost doritor să producă el însuşi, dar nu se putu hotărî la o lucrare mai susţinută. În tinereţele sale scrisese din vreme în

vreme critici literare, compusese câteva poezii şi tradusese mai multe altele, cărora li se va recunoaşte simţire aleasă şi formă plăcută, dar pentru lucrări mai întinse Pogor, precum am spus, nu avea răbdare îndestulă.

În „Junimea”, Pogor era considerat unic în soiul său. Deodată ce societatea se aduna, fie în casa sa proprie, fie la Maiorescu, fie la autorul acestui articol, lumea din afară dispărea pentru dânsul cu totul. Orice conversaţie cât de scurtă relativă la viaţa politică sau socială el o oprea îndată, declarând că asemenea subiecte sunt „străine Junimii”, cuvânt rămas ca principiu vital şi elementar al societăţii în tot timpul existenţei ei.

De o veselie nespusă, care obişnuit se comunica tuturor, Pogor dăduse aproape fiecărui membru al societăţii câte o poreclă cu care îl apostrofa la sosire, lucru de care nimeni nu se supăra, precum nici el nu se supăra niciodată ori ce i s-ar fi zis lui. Scrierile ce se citeau el le asculta, dacă-i plăceau, cu luare aminte, câteodată chiar cu emoţiune, dar critica fără cruţare pe acele ce nu-i conveneau. Cu cunoştinţele sale multiple şi variate, cu priceperea sa grabnică, cu spiritul său viu şi clocotitor, cu dragostea nesfârşită ce avea pentru literatură în sensul cel mai larg, Pogor era membrul cel mai nepreţuit al societăţii „Junimea”.

Aşa cum se arătase în tinereţe, în momentul intrării sale în viaţa publică, Vasile Pogor promitea foarte mult, dar, cel puţin în ceea ce priveşte productivitatea literară, nu a îndeplinit aşteptările amicilor săi. Acei însă care l-au cunoscut de aproape, care au putut să-i aprecieze inteligenţa şi caracterul, acei care, ca scriitorul acestor rânduri, au avut fericirea să-i fie prieteni o viaţă întreagă vor păstra de-a pururi despre Vasile Pogor amintirea cea mai scumpă și mai duioasă”.

*** Iacob Negruzzi, Convorbiri Literare, 1906

Revista Viața românească scria la dispariția lui:

“Un om de elită, o figură distinsă a Iaşului şi a ţării a dispărut dintre noi. Din prima lui tinereţe, Pogor a fost un personaj în vază, prin capacitatea, averea şi poziţiunea sa socială, aşa că a ocupat totdeauna un loc de frunte între concetăţenii săi ieşeni.

Dar unde calităţile lui intelectuale au lăsat urme neşterse a fost în societatea literară Junimea, la a cărei întemeiere de acum 43 de ani a contribuit dimpreună cu domnii P. Carp, T. Maiorescu, T. Rosetti şi Iacob Negruzzi şi la care nu târziu s-au alipit şi alţi mulţi aderenţi.

În sânul acestei societăţi se distingea Vasile Pogor ca element critic prin excelenţă. Înzestrat cu o cultură întinsă, cu o inteligenţă vie şi cu un spirit fin de observaţiune, dânsul avea talentul de a pune totdeauna degetul pe părţile slabe ale operelor literare ce se citeau în Junimea. Dacă n-a produs el însuşi decât prea puţine lucrări proprii, acum aproape uitate, nu se poate uita însă marea lui înrâurire asupra colegilor lui din Junimea.

El, alături cu domnul Maiorescu, şi cu deosebire el, a contribuit mult ca scriitorii junimişti să se ferească de tonul declamatoriu, de fraza goală şi să-şi îngrijască bine lucrările ce le prezentau spre publicare, căci se temeau toţi să nu-şi atragă surâsul lui voltairian.

Nimeni, într-adevăr, nu ştia să mănuiască ca dânsul ironia, însă un fel de ironie fără răutate, care nu jignea, dar îndemna pe autor să-şi prefacă lucrarea.

Pogor a fost necontenit nota veselă în Junimea cu sarcasmele lui, cu anecdotele care, după propunerea lui, aveau totdeauna prioritate, cu cântările bisericeşti care precedau orice lectură întocmai ca la citirea sfintei Evanghelii, cu loviturile de perini aruncate ca argumente de convingere ad-hominem în spatele vreunui autor încăpățânat. El era stârnitorul poreclelor tuturor junimiștilor, el era alcătuitorul faimoaselor statute nescrise ale societăţii, compuse dintr-un singur articol: Intră cine vrea, rămâne cine poate. Într-un cuvânt el era sarea, farmecul, atracţia cea mare a seratelor literare. Iar îndărătul acestor glume de copil zburdalnic, de şcolar în vacanţă, câte observaţiuni fine, câtă erudiţiune, câte sfaturi înţelepte nu culegeai de la el!

Lui, deci, în mare parte se datoreşte succesul ce au avut aceste serate frecventate în curs de atâţia ani de cei mai de samă oameni din Iaşi, a căror muncă comună este astăzi consemnată în cele 40 de volume ale Convorbirilor Literare.

După ce însă Convorbirile s-au strămutat în Bucureşti, s-au rărit întrunirile săptămânale ale membrilor junimişti din Iaşi şi de la o vreme au încetat cu totul; iar Pogor, ajuns la o vârstă mai înaintată, s-a retras de la orice ocupaţiuni politice şi literare şi s-a închis pentru restul vieţii sale în tăcerea celor patru păreţi ai lui, unde, în filozofia sceptică ce l-а caracterizat totdeauna, privea cu ochi reci, dispreţuitori, frământările lumii exterioare.

Tot aşa tăcută i-a fost şi înmormântarea care a avut loc în ziua de 23 martie şi la care au asistat mai mulţi foşti colegi ai lui politici şi literari, dintre care însă nici unul n-a găsit un cuvânt de zis pe tristul lui mormânt.

Ce contrast izbitor între o viaţă plină de vibrările unei zgomotoase veselii şi între o aşa tăcută, melancolică înmormântare!”

*** Viaţa Românească, 1906

Surse:

Universul, 1906, 1944

Ramuri, 1967

România literară, 1973

Puteți citi și:

Adela, romanul iubirii lui Garabet Ibrăileanu